Sunday, February 27, 2011

Mentalitate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 379 / 23 Noiembrie 2009


Motto: Problema timpurilor noastre este ca viitorul nu mai e ce-a fost! Paul Valery


Astazi mi-am propus sa impartasesc cu voi o intamplare adevarata, in care personajele reale au fost rebotezate, astfel incat orice asemanare sa poata fi considerata pur intamplatoare. Va asigur insa de pe acum ca vor exista numeroase asemanari cu destul de multe zile din viata voastra. In multe domenii, nu musai cel medical pe care este construita povestea. Din pacate.

O mica introducere: s-a creat un obicei profund romanesc - a da vina pentru multe din relele colective pe mentalitate. Acum 20 ani un mare pesimist (pe atunci in viata), pe numele sau Silviu Brucan (http://en.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan) , spunea ca trebuie sa ne schimbam mentalitatea inainte sa ne propunem sa gasim o cale durabila catre progres. Tot el mai spunea ca probabil vor mai trece 20 ani pana cand vom reusi sa intelegem cu adevarat democratia – cam atata dura in perceptia Dumnealui o schimbare de mentalitate colectiva.

Si iata-ne, ca intr-o frumoasa carte a lui Alexandre Dumas, dupa 20 ani. Astazi imi permit sa afirm ca domnul cu pricina a fost de fapt un mare optimist. Exista cu siguranta voci care ma vor contrazice, imi vor spune ca mentalitatea romaneasca de fapt s-a schimbat. Si cum sunt o persoana cu mintea deschisa, astept cu interes sa va ascult argumentele. Insa va pun o singura conditie: sa definiti inainte de asta trasatura de baza a mentalitatii romanesti dinainte de 1990. Dupa care sa imi spuneti cum vedeti trasatura de baza acum. Din aceste doua definitii peste timp voi incerca sa inteleg ce percepeti ca s-a schimbat de fapt.

Mentalitatea este definita in Dex ca un fel propriu de a gandi al unui individ, al unei colectivitati, al unei epoci. Prin urmare e un cumul de trasaturi. Insa cand imi propun sa selectez ceea ce defineste romanul ca mentalitate colectiva in prezent fata de acum 20 ani nu vad o foarte mare diferenta. Chiar mai mult, schimbarea pe care o percep este ca aceasta trasatura s-a extins, a capatat dimensiuni nebanuite si a fost ridicata la rangul de virtute. Are in democratie un succes mult mai nebun decat avea in comunism si este mult mai periculoasa intrucat este deghizata in libertate de alegere si poveste de succes.

Ca sa nu mai lungim vorba am sa fac exercitiul de definire. Si pentru ca nu am un singur nume pentru aceasta trasatura a mentalitatii romanesti, o voi descrie oarecum mai pe larg: este triumful formei asupra fondului, al cantitatii asupra calitatii, al mimetismului in fata originalitatii, al acceptarii si adaptarii in fata provocarii si schimbarii (rezistenta la schimbare pe care o studiaza zilele astea cu interes un amic – categoria „las-o bai ca merge-asa, ne-am obisnuit cu ea” – dupa cum spune un cantec cu adevarat contemporan!).

Pentru unii cititori deja am spus totul, cred ca recunoasteti aceasta mentalitate in viata publica – fie ca e vorba de viata sociala, profesionala, culturala si sub-culturala, religioasa, politica. Simt insa nevoia sa explicitez cu un caz concret - povestioara pe care v-am promis-o la inceput.

Povestea este a unei persoane pe care o voi numi ‘Maria”. Nu este nici batrana, nici neajutorata, mama singura sau mai stiu eu ce. Nu este nimic din toate acestea desi ar putea fi, iar atunci povestea ar fi si mai dramatica. Este o femeie de 30-si-ceva ani, cu cariera (rezonabila) si contributie (semnificativa) la asigurari sociale, casa de sanatate si bugetul de stat. O persoana care munceste peste 10 ore pe zi - daca includem si drumurile birou - magazine – casa, probabil trece si de 11-12 ore/zi cateodata). Are un organism relativ rezistent, o familie care o iubeste si un grup de prieteni mereu alaturi de ea. Pana aici suna ca o poveste de succes.

Intr-o buna zi se intampla ca pe Maria o loveste gripa (normala sau porcina – complet irelevant, cert este ca gripa asta era urata de tot!). In prima saptamana nu se poate ridica din pat si isi ia concediu (de odihna...). Cu toata precautia si repaosul asociat, lucrurile se complica si Maria (persona responsabila) decide ca trebuie sa mearga la doctor. Zis si facut. Urmeaza 2 ore pe holurile unei policlinici unde nici unul din doctorii de la urgenta nu se distreaza – sunt zeci de pacienti, fiecare cu problema lui. Intr-un final intra in cabinet, primeste o trimitere la radiografie la plamani. Iar asteptare, urmeaza analiza, se intoarce cu rezultatul. Primeste concediu medical si o reteta. Pe care doctorita stoarsa de energie dupa o zi de munca (care vine dupa o alta zi, de schimb pe ambulanta – tot la urgenta) sta aproape 5 minute ca sa scrie o gramada de coduri (de boala, de medicament… nimeni in afara de medic si de farmacist nu cred ca mai intelege o reteta in ziua de azi!). In sfarsit, o semneaza, o stampileaza, dupa care mai scrie separat pe o hartiuta, cu rabdare, clar si concis – explicandu-i Mariei ce are de fapt de luat si cu ce frecventa. Stabilesc sa se vada din nou dupa 5 zile, pentru control si repetarea radiografiei.

Buuun! Cu reteta in dinti si deja sleita de puteri, Maria noastra se duce la farmacie. Prima in care intra nu elibereaza reteta pentru respectiva casa de sanatate. Insa farmacista e amabila si o trimite la o farmacie din apropiere (din acelasi lant - 15 mins de mers pe jos; ma depaseste amanuntul ref. la locatiile diferite ale aceluiasi lant care accepta case diferite de sanatate, dar trecem si peste asta). Maria ajunge la noua locatie si prezinta reteta.. Toate bune si frumoase pana cand… din spatele tejghelei, farmacista ii spune senina: „la ‘cantitate’ trebuie trecute cifre si nu litere, iar doctora a scris ‘un flacon’ in loc de ‘1 flacon’, deci nu se poate elibera medicamentul respectiv pe retea in regim compensat”. Ii returneaza Mariei reteta, cu indemnul: „Mergeti Dumneavoastra inapoi la medic sa treaca ‘1’ inainte de ‘un’, sa puna stampila si dupa aceea va vom putea elibera medicamentele.”

Maria crede la inceput ca e o gluma si zambeste timid, impaciuitoare: „Dati-mi mie reteta, ca scriu eu ‘1’ acolo; e evident ca doamna doctor a intentionat sa imi dea o sticluta de sirop, e clar despre ce sirop e vorba si care este diagnosticul; in plus, nu scrie pe formular ca acolo trebuie trecute cifre si nu litere (scrie doar ‚cantitate’), deci nu se poate considera greseala de completare”.

A fost insa imposibil sa convinga farmacista. Desi abia vorbea de bolnava (avea si laringita pe diagnostic), nici argumentul ca e de patru ore pe drumuri, nici ca oricum reteta e completata cu toate virgulele si codurile acelea imposibile (corect si complet!), nici argumentul ca un medic nu a facut o facultate, zeci de ani de practica si garde numai pentru a fi pus sa adauge o cifra si asa subinteleasa pe o reteta - nimic nu a clintit farmacista de pe pozitie. Completarea retetei nu avea nici o legatura cu actul medical sau cu bunul simt, cantitatea trebuie scrisa in cifre ca asa scrie in instructiuni (pe care le cunoaste ea, farmacista).

Pana la urma Maria intelege ca e mai intelept sa inceteze orice discutie si decide sa plateasca integral medicamentul. Dupa care solicita reteta, pentru a taia de la semnatura de primire medicamentul necompensat. Stupoare! Nici asta nu a acceptat farmacista din povestea noastra – nu se poate taia nimic decat de catre medic (tot cu stampila!), ceea ce ar insemna prin absurd ca medicul stie ca nu vei gasi un medicament cand scrie reteta si il scrie doar ca sa il taie. De ce primitorul nu are dreptul sa scrie pe reteta exact ceea ce primeste – din nou, ma depaseste! Femeia reia calma o noua runda de argumentare: „daca semnez ca am primit, inseamna ca desi am achitat pretul integral, farmacia va deconta medicamentul la casa de asigurari”. Raspunsul vine de-a dreptul sarmant: „nu se va deconta, pentru ca ... nu e completat corect la cantitate”. Inutil sa spunem ca asa un argument nu a convins-o pe Maria, care chiar isi dorea sa creada ca nu exista oameni atat de obtuzi la casa de asigurari incat sa nu inteleaga ce cantitate inseamna ‘un’ flacon.

Insa absurdul situatiei a invins, cu atat mai mult cu cat la un moment dat a aparut in discutie si sefa stabilimentului respectiv, care bineinteles si-a sustinut pas cu pas angajata, care isi facea treaba super profesionist. Maria a renuntat la orice alt argument, intrucat era clar ca in fata sa nu stateau persoane rationale ci un fel de robotei carora cineva le setase datele de intrare fara marja de negociere. A platit, a ajuns acasa, unde nu a luat nici o picatura din siropul cu pricina. Era deja prea incarcat de energii negative din farmacie…

Ce m-a facut sa impartasesc cu voi aceasta poveste este faptul ca am realizat doua lucruri. Primul este ca zilnic sunt pusi in situatii similare sute (poate chiar mii) de batrani, bolnavi de cancer, mame disperate cu copii bolnavi in brate. Al doilea este ca nu este singurul domeniu in care legile sunt aplicate de roboti si ceea ce ar trebui sa fie instrumente care sa serveasca unui scop nu sunt altceva decat tot atatea piedici in calea realizarii acelui scop. Dupa cum ne arata si spatiile comerciale de cartier, dominate de farmacii, banci si sali de jocuri - suntem o societate de oameni bolnavi. Insa mai presus de toate suntem o societate bolnava pur si simplu. Promulgam legi evoluate, conforme cu standarde din alte tari si/sau uniuni, pe care insa nu stie sau nu vrea nimeni sa le aplice. Sau mai rau - pe care le aplica fiecare asa cum il taie capul. Exista si legi care contrazic alte legi (mai vechi sau mai noi). Exista norme de aplicare a legilor care interpreteaza de fapt legile pe care ar trebui sa le normeze. Undeva intre initiatorul legii, cel care o aplica si cel caruia i se aplica apar acele distorsionari despre care in folclor se spune ‚pana la Dumnezeu te mananca sfintii’.

Nu stiu cati romani gasesc vreodata solutii sa simplifice lucrurile, insa cred ca suntem campioni olimpici la gasit hibe, exploatat ambiguitati si rastalmacit prevederi. Poate ca nici limba nu ne ajuta, ca doar ne mandrim cu cele mai bogate sensuri ascunse la umbra unui singur cuvant. Insa nici noi nu ne ajutam singuri in a le patrunde sensul in functie de context si de scopul actului.

Revenind la trasatura de care va vorbeam (trimful formei asupra fondului), recunosc ca nu sunt atat de visatoare incat sa cred ca voi reusi sa schimb ceva cu un editorial sau cu 10 sau chiar si cu 100. Cred insa ca daca fiecare din noi face in fiecare zi un pas spre reversarea trasaturii in viata noastra de zi cu zi, vom reusi la un moment dat sa inclinam balanta catre fond, calitate, originalitate – intr-un cuvant sa readucem valoarea in societatea noastra.

Sa incepem cu copii nostrii – care nu mai primesc de multa vreme acasa educatia celor ‘7 ani de-acasa’. O primesc la gradinita, pe strada, in centre de pregatire dupa scoala. Pe bani grei, insa sub supravegherea unor persoane deseori cu competente reduse si multa neglijenta. Putine educatoare mai considera important sa le corecteze limbajul, sa ii puna la punct cand mai sar calul, sa ii invete disciplina, respectul si atentia fata de cei din jur. Pedagogia nu mai este in ziua de astazi o arta, a devenit o meserie, profesie, cariera. Nu mai este vorba de vocatie, ci de nevoia de a plati facturile. Timpul petrecut intre copii nu mai are aceleasi semnificatii, nu mai antreneaza aceleasi responsabilitati si implicatii.

Iar parintii... isi iau copiii acasa seara si incearca sa repare in 2-3 ore ceea ce au stricat altii in 8 ore. Este un raport de forte inegal, o misiune grea insa nu imposibila. Insa asta este situatia fericita, in care parintii sesizeaza ca e ceva in neregula si se straduiesc sa repare. Multi sunt prea obositi sau gandesc ca e varsta - o sa treaca de la sine, o sa creasca, o sa invete, o sa aiba timp sa inteleaga ce conteaza in viata, o sa..., o sa... Din pacate bazele caracterelor si mentalitatilor individuale acum se pun. Ca sa aplici si sa crezi in ceva trebuie mai intai sa vezi si sa apreciezi la altii, sa experimentezi, sa intelegi. Nu ne nastem nici invatati si nici educati. Ar fi frumos sa ne permitem toti o educatie particulara de calitate acasa, insa nici asa nu e bine, pentru ca riscam sa crestem niste oameni izolati, salbatici si la extreme in viata sociala – fie prea prudenti fie din contra, prea creduli. In sistemul educational contemporan ajung sa creasca niste mici salbatici neintelesi. Care poate se vor integra in societatea viitorului, dar in acelasi timp vor ajunge sa considere ciudata propria lor familie. Poate veti spune ca e ordinea fireasca de cand lumea – eternul conflict intre generatii, care pana acum a generat progres. Sper ca este asa si ca voi reciti peste ani aceste randuri cu un zambet in coltul gurii – ce fatalist gandeam si ce departe a ajuns societatea noastra. Ce ne facem insa daca astazi am dreptate si peste inca 20 ani va fi prea tarziu pentru a mai schimba ceva?

Asa ca ma opresc si spun: da, mentalitatea romaneasca pare a fi in schimbare. Insa atentie la directia in care se manifesta schimbarea. Si mai important: intreaba-te ce faci tu ca sa influentezi aceasta directie. Incep sa vad, timid insa din ce in ce mai frecvent, pasi in directia pe care o doresc pentru viitorul copiilor nostri. Sunt inca prea des calcati in picioare de pasii celor care merg in directia opusa, insa se inmultesc si capata coerenta. Cred in faptul ca actuala criza poate deveni o oportunitate pentru societatea noastra in ansamblu, aceea de a reaseza prioritatile si redefini valorile durabile. Cred ca inca mai avem cateva sanse.

Tu, cititorule, ai de gand sa faci ceva altfel, incepand de maine?


Georgina

2 comments:

  1. Da , mentalitatea este un mastodont pe care cu greu il misti din loc. Tranformarile sunt lente , schimabarile se vad la generatiile ce urmeaza. Se spune ca in perioada de criza totul se accelereaza. Ceea ce nu trebuie insa uitat este propria identitate , pierzandu-o , ne pierdem orice reper . Este ceea ce se petrece , cred eu , cu societatea romaneasca in momentul actual.

    ReplyDelete
  2. Exemplul farmacistei : de foarte multe ori copiem ceea ce vedem la cei din jur. De unde si vorba "asta nu prea-i scos prin lume".
    Dar , dupa parerea mea lucrurile au inceput sa se miste , incet dar mai bine pasii mici si siguri decat prapastiile de netrecut. Iesim in lume , vedem cum merge treaba si pe la altii , ii injuram uneori considerandu-i prea rigizi ,in definitiv prea multe reguli deregleaza, dar incet , incet , ne transformam in ceva in faza cu prezentul.

    ReplyDelete