Sunday, February 27, 2011

Valoarea Sufletului

Aparut in rubrica "Indemn la actiune" / Info Kappa Nr. 392 / 1 martie 2010

Dedicatie: mamei mele, unul dintre cele mai impresionante suflete pe care le-am cunoscut vreodata.

Motto: „sa fiu sarac, sa am ce-mi trebuie” (din intelepciunea populara, preluata de la Gheorghe Manea -bunicul meu)


Cu vreo 3-4 ani in urma am scris pentru un concurs de creatie din interiorul organizatiei din care faceam parte atunci (si mai fac parte inca!) despre ... valoarea sufletului. Imi aduc aminte ca la prima vedere mi s-a parut o contradictie in titlu. Nu cred ca valoarea unui suflet se poate cuantifica, cu atat mai putin ca cineva ar avea dreptul sa o faca pe lumea asta. Nu sunt sigura nici ca pe cealalta lume exista o meserie atat de complexa si calificari atat de inalte incat sa ne aseze pe toti pe o scara a valorilor dupa... sufletele noastre.

Perceptia mea asupra sufletelor celor din jur este ca nu se evalueaza, ci se absorb. Asa cum sunt ele. Daca exista suflete cu care nu esti compatibil, nici o problema. Le accepti asa cum sunt si mergi mai departe. Slava Domnului, suntem o mare de suflete pe planeta aceasta si ne putem permite sa facem scufundari numai alaturi de cele cu care simtim ca putem respira chiar si sub apa. Poate o sa imi spuneti ca exista in viata noastra persoane pe care nu le putem evita si care „ne mananca sufletul”. Sunt de acord si nu sunt de acord in acelasi timp. Il mananca doar daca noi il oferim ca fel principal. Daca nu il punem pe masa, nici ei nu au ce sa manance. Mai concret: nu e nevoie sa interactionam spiritual, sufleteste cu cei pentru care nu avem afinitati. Putem alege care parte a sufletelor noastre o servim celor din jur la micul dejun, care parte le-o dam la pranz si care parte o pastram pentru cina. Care parte o deschidem la munca, in familie, intre prieteni sau o pastram doar pentru noi. Pentru cine nu a auzit inca de fereastra Johari am sa lansez invitatia sa o explorati (v. link la rubrica de Management / Valoare si Evaluare).

Incerc deci astazi sa va povestesc despre suflet. Si imi dau seama ca nici nu stiu sigur daca ne gandim cu totii la acelasi lucru, pentru ca este o notiune atat de abstracta! Numai pentru ca a trebuit sa poarte un nume i s-a spus „suflet”. Dar aici e posibil sa se opreasca similitudinea intre ceea ce percepe fiecare cand aude acest cuvant. Cert este ca exista in fiecare din noi „ceva” care ne face ochii stralucitori sau stinsi. Care poate sa descopere frumusetea sclipitoare ascunsa in spatele unei fiinte banale, sau invers - poate scoate la suprafata banalitatea unei frumuseti sclipitoare. Cel care priveste cu adevarat in ochii interlocutorului simte cand exista o prezenta fascinanta in spate sau cand se afla doar in fata unui ambalaj frumos colorat.

Daca o sa cautati in Dex veti gasi o multitudine de sensuri (eu am gasit 7!), de la cele simpliste (‚viata’ sau ‚persoana, ins, om’), la unele excesiv de didactice (‚totalitatea proceselor intelectuale si volitionale ale omului; psihic’), la cele care de fapt definesc trasaturi ale persoanelor (‚omenie, bunatate, mila’; ‚curaj, temeritate, indrazneala’) sau lucrurilor (‚factor, element esential al unui lucru, al unei actiuni’), pana la definitia religioasa (‚substanta spirituala care da omului viata si care este socotita de origine divina si cu esenta vesnica’). Vesnic - alta notiune care depaseste perceptia noastra senzoriala si cognitiva, insa a trebuit sa poarte un nume. De care insa nu ma voi lasa distrasa astazi, deci voi reveni la suflet.

Pastrandu-ne in sfera fiintelor insufletite, parerea mea e ca acelasi suflet poate fi cand rece cand cald, cand meschin cand inaltator - in momente diferite sau in acelasi timp. In functie de circumstante, stare de spirit sau chiar sistem de referinta. Toti avem momentele noastre de maretie si momentele noastre de intuneric. Zile in care ne-am dori sa nu ne fi sculat din pat, situatii la care am reactionat deja de parca n-am fi fost noi aceia. Nu cred ca exista cineva care sa nu-si fi dorit macar o data sa dea timpul inapoi ca sa faca ceva altfel decat a facut deja. Nu cred ca exista persoana care sa nu aiba ganduri ascunse, unghere intunecate, de care sa ii fie uneori teama sau rusine sa povesteasca.

Cu totii stim ca nu putem fi iubiti de toata lumea, ca nu trebuie sa fim mereu perfecti daca vrem sa facem ceva in viata. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne oprim sa cautam perfectiunea. Si mai stim ca indiferent ce mijloace folosim, materiale sau spirituale, fiecare din noi merge la culcare cu propria constiinta. Fiecare ajunge in fata mortii asa cum a fost pus in fata vietii: singur si gol din punct de vedere material. Spiritual... ne facem „iesirea din scena” pe un nivel superior, inferior sau egal cu cel pe care am intrat. Cel putin asta e una din teoriile despre suflet – ca esenta sa vesnica se deplaseaza in spirala pe niveluri spirituale diferite, ca suntem inconjurati de „suflete / spirite” bune si rele, superioare sau inferioare... oare asa sa fie? Si daca da, atunci cine suntem noi sa dam o valoare sufletului care ne locuieste trupul numai temporar?

De cate ori am auzit: „nu-l omori, ca e si el un suflet!”. Va amintiti gandacelul cu care va jucati in iarba inalta? Sau fluturele frumos colorat pe care vroiati sa-l intepati pentru insectar? Era si el un suflet. Inferior, superior? Nu avem de unde sa stim. Oare asa vom arata si noi intr-o forma superioara? Sau asa am aratat in urma cu cateva vieti, cand abia invatam cum e cu culorile si cu curentii de aer, cu picaturile de ploaie si cu umbra copacilor. Copacul cred ca este un mare intelept. El petrece atat de mult timp pe lumea asta si e martorul tacut al atator evenimente. Asculta atatea conversatii... Si stie intotdeauna sa taca.

Bun, haideti ca m-am cam indepartat de subiect, e timpul sa revin.

Avem o tema, ce facem cu ea? Incercam sa ne jucam cu variante de raspuns la intrebarea data. Ce valoare are un suflet? Cineva mai intelept ca mine spunea o data: nu conteaza raspunsul, ci intrebarea. De ce oare? Banuiesc ca din cauza ca raspunsuri pot sa existe infinit de multe la aceeasi intrebare, marea majoritate perfect valabile. Intrebarea insa este cea care te provoaca sa cauti. Sa iti formezi o opinie, sa te gandesti iarasi si iarasi pana gasesti atat de multe raspunsuri incat sa fii cu adevarat satisfacut de calitatea intrebarii pe care ti-ai pus-o.

Eu voi topi numai varful ghetarului astazi, pentru ca avem o viata intreaga sa cautam raspunsuri, deci putem sa ne grabim incet.

Avem mai intai varianta matematico-econometrica: ne nastem cu un suflet de valoarea „n” si parasim aceasta lume cu un suflet de valoarea „n+m”, unde m=f(x1, x2,..., xz,..., y1, y2,..., yz,...). Icsii sunt prietenii, familia, necunoscutii care influenteaza intr-un fel sau altul viata noastra. Igrecii sunt evenimentele, intamplarile, coincidentele. Tot ceea ce provoaca o schimbare in sufletul nostru. Variabilele fac ceea ce stiu ele mai bine sa faca - adica variaza. Iar rezultanta „m” este undeva intre + si – infinit, putand trece bineinteles si prin 0. Ideea de baza este ca „m” nu este nicidecum o suma si aici ne desprindem de matematica; „m” creste cu atat mai mult cu cat sufletul nostru exercita influente pozitive asupra sufletelor celorlalti icsi. Cu cat invatam mai mult din igreci. Cu cat invatam sa influentam favorabil atat icsii cat si igrecii pe masura ce inaintam in viata. Mai exact, valoarea sufletului nostru nu creste prin ceea ce facem pentru noi insi/ene, ci prin ceea ce facem pentru cei din jur. Cu cat mai multi icsi de valoare intra in viata noastra, ba merg chiar mai departe - cu cat invatam mai bine sa dam valoare icsilor din jur, cu atat mai mult „m”-ul nostru are sanse sa se dezvolte. Nu putem evita nici icsii si nici igrecii cu efecte negative. Insa mersul inainte prin viata reprezinta o spirala pentru suflet. Trebuie sa ne straduim sa mentinem nasul deasupra apei, sa inotam mai departe si sa obligam aceasta spirala sa fie ascendenta.

Exista apoi varianta religioasa. Cu parere de rau trebuie sa recunosc ca nu am studiat indeajuns variate religii ca sa am o parere calificata, dar se pare ca sufletul este esenta tuturor credintelor. Dragostea de Dumnezeu (oricare ar fi El) si/sau frica de entitatea suprema pe care o inoculeaza religiile au un tel comun: curatenia sufletului, astfel incat acesta sa reuseasca sa se ridice catre Cer. Alternativa este coborarea catre Infern. Metodele difera, valorile pozitive si negative difera, unele religii sunt mai restrictive, altele mai permisive. Unele pun in centru Divinitatea, altele Omul. Ideea este insa comuna: dincolo de corpul nostru terestru exista Ceva. Acest Ceva trebuie ingrijit daca vrem sa treaca mai departe cu bine. „Trecerea” se face pe niveluri (rasplata / pedeapsa) in functie de cum ne ingrijim de sufletul pe care il primim. Se spune ca copiii sunt cei care aleg familia in care urmeaza sa se nasca, si ca numai ei sunt cu adevarat neprihaniti. Asta inseamna ca primim un material bun. Exista si alte pareri, dar marea majoritatea pledeaza in favoarea ideii de puritate, deci de „bine” la intrarea in lumea materiala. Ce facem noi mai departe cu noi insi/ene cade in responsabilitatea noastra.

Undeva printre randurile variantei religioase se ascunde o varianta „oculta” – reincarnarea. Sufletele acelea multe – oameni, plante, animale – se amesteca frumos in ceruri si se „reaseaza” pe pamant (oare numai pe pamant?..) intr-o noua formatie, astfel incat fiecare sa vada / simta cat mai multe si sa se imbogateasca cu cate ceva in fiecare viata. Ideea de baza din religie se pastreaza: trebuie sa cultivi valori pozitive in suflet, ca sa termini fiecare viata pe o treapta superioara. E tare greu daca ne gandim cat de usor se „pierde” un suflet. Cel putin in religia crestina. Care cultiva notiunile de „bun/rau” si nu de complementaritate si cautare permanenta. Greseala = pedeapsa. Judecata ... mai apoi!

„Fericiti cei saraci cu duhul”. Interpretarea acestei sintagme difera de la biserica la biserica, de la preot la preot. Unii spun ca e vorba de lipsa de importanta a celor materiale, altii despre lipsa inteligentei sau de lipsa educatiei. Aici gasesc o tema foarte interesanta pentru viitor – intelepciune vs. inteligenta. Atat de dorite, atat de laudate si totusi atat de diferite! Nici nu se includ si nici nu se exclud una pe alta. Una este data, dar trebuie cultivata. Cealalta este cucerita, inconstient de cele mai multe ori si in timp. "Timpul este cel mai mare profesor dar din pacate isi omoara toti ucenicii" (Louis Hector).

Revenind: fericiti cei saraci cu duhul. Poate... dar asta nu ii impiedica si pe ceilalti sa isi caute la randul lor fericirea. Linistea. Iertarea. Si pasul inainte pe scara valorii sufletesti. Nu cred ca bogatia materiala este sinonima cu pierderea sufletului. Insa sursa bogatiei, calea catre bogatie si modul in care iti utilizezi bogatia materiala – toate acestea da, au o mare influenta. De cate ori ma gandesc la aceasta zicere din Biblie sau cand imi doresc ceva la care nu am acces, mi-o amintesc pe mama citandu-l pe bunicul: „sa fiu sarac, sa am ce-mi trebuie”.

Prin urmare, atunci cand va cuprinde o dorinta materiala care va depaseste posibilitatile la un moment dat, este bine sa meditati putin asupra nevoii reale – de ce tip este. Va hraneste trupul (ceea ce este ok pana la acel punct de ‚necesar’ – mens sana in corpore sano) / sufletul / orgoliul / ambitia? Dupa asta, ganditi-va la ce trebuie sa renuntati ca sa aveti ceea ce va doriti. Si in sfarsit, ganditi-va cum va afecta indeplinirea acestei dorinte pe cei din jur. Astazi, maine sau peste un an. Lasati o noapte-doua-trei.. cat aveti nevoie. Si vedeti daca dupa ce trece putin timp inca va mai doriti acel lucru. Daca da, atunci poate ca merita si va trebui sa gasiti o cale spre a ajunge la el.

Recitesc paragraful... si imi dau seama ca nu vorbesc numai de bogatia materiala. Se poate aplica si la alte tipuri de dorinte – fizice, spirituale. Poate fi vorba de o functie, o persoana, o pozitie sociala, o vacanta, o casa sau masina, un catel sau o nava cosmica.

Ar mai fi si alte raspunsuri. Abordarea artistica de exemplu. Ce este arta? E o forma de hrana pentru suflet. Cel putin asa ne invata la scoala. Si chiar cred sincer ca asa este. Nu tine de foame, nu tine de cald, nu ne invata mare lucru dar ne relaxeaza. Si ne creeaza o stare de spirit care ne influenteaza atitudinea fata de icsii si igrecii din viata noastra. Aceia de mai sus care tropaie prin sufletul nostru, aceia care fie mai pun o piatra ca sa mai facem un pas inainte, fie mai sparg o treapta pe care tocmai am finisat-o. Privim un tablou sau o poza, citim o carte, ascultam o bucata muzicala si parca vedem altfel ce ni s-a intamplat peste zi.

Gata, haideti ca iar m-am intins mai mult decat mi-e plapuma... ma pregatesc sa trag o concluzie. N-am. Poate o sa aveti voi una. Am in schimb un indemn: ascultati-va propriul suflet, miscati-va cu intelepciune si daruire inspre sufletele din jur. Feriti-va de ceea ce mananca din valoarea sufletului cu care ati intrat in aceasta lume. Insa nu fugiti de viata, nu va ascundeti de ceilalti doar de teama ca veti cunoaste suflete nepotrivite. Acordati-le timp, acordati-le sanse. E posibil ca ‚ridicarea’ unui suflet cazut sa va aduca satisfactii nebanuite. A va ascunde de voi insi/eva, a nu invata din propriile lectii in viata, a va apropia numai de suflete simple si confortabile nu contribuie cu nimic la cresterea valorii voastre. Poate ca va fi o cale usoara de a ‚traversa’ un plan al existentei fara a va compromite ‚salvarea’, insa nici nu veti progresa pe spirala valorica. Si daca valoarea voastra de iesire va fi egala cu cea de intrare, asta se poate traduce prin faptul ca sufletul vostru a irosit posibilitatile nelimitate pe care le astepta atunci cand a pornit la drum, intr-o noua viata de OM.


Atat pentru astzi - sa ne-auzim sanatosi si la suflet grosi!
Georgina

Valoare si evaluare

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 392 / 1 martie 2010

Motto: A avea prea multi bani este la fel de deprimant precum a avea prea putini; si chiar nu exista notiunea de ‚exact cat trebuie’ (engleza: Too much money is as demoralizing as too little, and there's no such thing as exactly enough). Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966


Toata lumea cred ca isi aminteste din orele de economie din liceu cel putin doua aspecte – ciclicitatea si sezonalitatea. In zilele de astazi este la moda sa auzim cum ca orice economie creste si descreste, criza e urmata de progres si asa mai departe. Este deci clar pentru toata lumea ca bunastarea noastra materiala ca natiune este ciclica. Nu o sa revin la subiectul despre criza, pe care l-am abordat deja anul trecut. In numarul de fata vreau sa va vorbesc despre cu totul altceva. M-a lovit recent o revelatie: vietile noastre, activitatile pe care le intreprindem, starile noastre de spirit au si ele o anumita sezonalitate. In popor exista cateva presetari ancestrale - daca imi este permis sa le numesc asa. Primavara ne indragostim, vara ne facem sanie, toamna ne numaram bobocii, iar iarna ne facem car. Pare destul de rational, asigurand o continuitate in vietile noastre.

Din copilarie am iubit sezonalitatea sarbatorilor care consolidau sentimentul de familie, acea stare de spirit in acelasi timp festiva si plina de dragoste. Craciun, Paste, zile de nastere si onomastice – toate relativ uniform repartizate pe parcursul anului. Imediat ce se incheia una din aceste sarbatori priveam cu nerabdare catre cea care urma sa vina. Pe masura ce m-am maturizat, ciclicitatea reuniunilor a capatat si tente ceva mai triste, respectiv pomenirea celor plecati dintre noi. Dar intotdeauna recurenta anuala a evenimentelor, vesele sau triste, a conferit vietii o ritmicitate si o normalitate.

Evenimentele respective sunt de fapt un prilej, ca sa nu spun pretext, de reunire a familiei sau prietenilor pentru a interactiona, a ne pune la curent unul pe celalalt cu ce s-a mai intamplat in vietile si in sufletele noastre. Si nu in ultimul rand pentru a ne apropia fizic, a ne imbratisa cu drag si a ne reincarca bateriile inainte sa ne intoarcem la activitatile ‚celelalte’ – cele dintre reuniuni, care reprezinta de fapt viata de fiecare zi. Prin evocarea evenimentelor anuale nu vreau sa subminez in nici un fel clipele de fericire, linistea, implinirea sufleteasca pe care ne-o da restul timpului. Rutina are valente pozitive atunci cand reprezinta ceea ce ai ales sa faci (si faci cu placere) in viata.

Ce vreau sa subliniez e ca suntem la urma urmei niste animale sociale. Avem nevoie de caldura celorlalti pentru a ne alimenta sufletele, daca vrem sa supravietuim frumos. Avem nevoie de parerea (recunoasterea sau criticile) lor fata de propriile noastre valori, ca sa ne reanalizam si eventual repozitionam propriul nostru sistem de referinta fata de realizarile sau nerealizarile noastre, fata de asteptarile si satisfactiile noastre. Atunci cand este cazul si cand ne dorim cu adevarat sa schimbam ceva, o parere exterioara ne poate fi de folos. Sau poate nu.

Si uite-asa, dupa o introducere lunga si aparent fara legatura directa cu tema pe care mi-am propus sa o abordez astazi, ma apropii incet-incet si de subiect. Care este de fapt interdependenta dintre valoare si evaluare si in acelasi timp, paradoxal, independenta dintre ele. Voi reveni si la ciclicitate si atunci sper sa capete sens si introducerea.

Am cautat definitii in Dex, ca sa ma asigur ca nu vorbesc prostii. Pentru ‚valoare’ m-am oprit asupra a doua din ele. Prima este generala: insusire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesitatilor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; importanta, insemnatate, pret, merit. A doua este foarte aproape de subiectul de azi: marime matematica asociata unei marimi fizice (dupa un anumit procedeu de masurare), permitand compararea marimii cu altele de aceeasi natura.

Prima concluzie pe care o desprind este ca nu exista valoare daca nu exista o nevoie de lucrul evaluat, dar si un standard / etalon pentru acesta. A doua este ca valoarea apare doar in urma unui proces de evaluare, care presupune o masurare si o raportare la lucruri comparabile (nu as spune similare ca ar fi prea limitativ).

Pare rezonabil si usor de aplicat. Insa astazi vreau sa fiu carcotasa si atunci am sa vin cu o intrebare: ce valoare are un apartament de doua camere in Drumul Taberei? V-am blocat? Sper ca nu. Iesirea pare relativ simpla, ne mai trebuie o dimensiune si vom avea si raspunsul – timpul. Oare asa sa fie? Sa punem semnul egal intre ‚pret’ si ‚valoare’? Mai bine ma opresc ca avem cod portocaliu de ceata si dupa aia intru in polemica fie cu Dex-ul fie cu manualele de economie. Care si ele sunt destul de generoase cu notiunea de valoare (valoare de schimb, de intrebuintare, cost de oportunitate... si cate si mai cate). Ca sa revin in zona de cod galben as spune ca nu sunt suficiente nevoia, sistemul de evaluare si lucrurile comparabile, a fost nevoie sa mai adaugam o variabila – timpul. Oare acum e suficient? Va mai pun o intrebare: de ce dam valoare unui lucru? De ce alegem in procesul de evaluare sa il comparam cu ‚X’ si nu cu ‚Y’? Vorba spune ‚in tara orbilor, chiorul e imparat’ – nimic mai adevarat. Si atunci ma gandesc ca trebuie sa mai adaug o dimensiune, respectiv scopul evaluarii. Nu trebuie sa stiu numai ce, dar si ‚de ce’ imi propun sa masor - ce intentionez sa fac cu rezultatul.

Pare complicat? Haideti sa facem un pas mai departe. Analiza de mai sus a interdependentei dintre valoare si evaluare am gandit-o pe modelul unui ‚lucru’ – ceva material, palpabil. Haideti sa incercam sa vedem ce se intampla atunci cand avem de evaluat ceva intangibil (succesul unei campanii de marketing, impactul unei crize de imagine / PR asupra vanzarilor). Sau ceva eminamente subiectiv – oameni. Mai exista oare aceeasi interdependenta intre valoare si evaluare? Nu cumva cu cat obiectul evaluarii este mai imaterial, procesul devine mai dificil, iar valoarea pe care incercam sa o determinam din ce in ce mai independenta de sabloanele in care incercam noi sa o incorsetam?

In urma cu niste ani am intrat intr-o organizatie destul de mare, in care sper ca m-am integrat profesional armonios. Inceputul de an in aceasta organizatie este in acelasi timp sezonul de evaluare a performantelor pentru anul care s-a incheiat. Pentru cine nu a experimentat asa ceva in propria organizatie, poate parea un proces rigid, formal si impus, in care subalternul asculta supus criticile sau laudele sefului si se intoarce fie cu coada intre picioare fie cu nasul pe sus la biroul sau.

Spre norocul meu nu a fost niciodata asa, pentru simplul motiv ca atat eu cat si sefii (si sper si subalternii) mei chiar luam procesul in serios. Evaluarea anuala reprezenta pentru toti acel moment in care indiferent de urgenta sarcinilor curente, de gradul de incarcare sau de starea de spirit, subalternul si seful direct isi rezerva reciproc circa o ora, timp in care ofera feed-back bilateral nederanjati de factori externi. In urma acestui proces (daca functioneaza intr-adevar asa cum trebuie), atat seful cat si subalternul ies cu posibilitatea de a face ceva mai bine ceea ce au fiecare de facut. Daca exista si disponibilitate reala de a evolua, atunci toata lumea are de castigat.

Tabloul de mai sus este bineinteles cel ideal, in care procesul de evaluare nu consta intr-o comunicare oficiala de rezultate si asteptari, fara posibilitate de negociere sau feed-back. Ca sa nu par complet rupta de realitate am sa va spun ca nu este nici pe departe usor, in realitate exista foarte multe bariere in calea unei comunicari relaxate si constructive. Am creionat pentru sectiunea ‚Management’ cateva aspecte pe care personal le urmaresc intr-o evaluare. Sper sa va ajute in viata voastra profesionala, indiferent de pozitia in care va gasiti – evaluat sau evaluator. Poate chiar si in viata personala, unde nu trebuie sa uitam ca orice relatie are nevoie de comunicare pentru a supravietui si evolua. Pentru sectiunea ‚Indemn la Actiune’ am aprofundat putin latura spirituala a subiectului de astazi, elaborand pe tema Valorii Sufletului (v. post separat).

Prin urmare, va invit sa parcurgeti si celelalte rubrici, dupa care sa aruncati o privire retrospectiva si introspectiva asupra propriei viziuni asupra valorii. Puteti sa va antrenati cu lucruri simple, palpabile (locuinta, haine, masina), dupa care sa treceti la cele grele si importante: cum ati evoluat ca persoana si personalitate in timp? Fata de ce sistem de referinta va ‚masurati rezultatele’? Cum va situati fata de standard? Dar fata de ideal? Cat de realiste va sunt asteptarile si cat de perseverent sunteti in a le atinge? Cat de critic sunteti fata de voi insiva? Dar fata de ceilalti? Folositi cumva unitati de masura si sisteme de referinte diferite pentru aceleasi elemente? Sunteti oare prea permisiv sau poate prea exigent cu propria persoana?

In fine, ar fi util sa repetati o astfel de auto-evaluare cu oarecare frecventa - nu musai anual, dar macar la cativa ani o data. Sa o faceti intr-o forma scrisa ca sa o puteti reciti. Veti fi uimit de schimbarile pe care le veti constata – atat la nivel de realizari cat (mai ales!) la nivel de asteptari. Unul din semnele intelepciunii este acela de a invata cum sa iti ajustezi asteptarile si idealurile fata de realitate si fata de posibilitati. Cunoasterea si acceptarea limitarilor este primul pas spre a-ti depasi limitele.


MANAGEMENT

Dedicatie: sefilor si subalternilor mei – trecuti, prezenti si viitori; pentru ca merita.

Motto: Ceea ce te trage inapoi nu este ceea ce esti, ci ceea ce crezi ca nu esti. Autor necunoscut

Multa lume considera ca secretul unui bun conducator nu consta in a fi un excelent specialist in domeniul in care conduce, nici in a cunoaste in detaliu fiecare aspect al muncii subalternilor sai. Succesul unui manager este strans legat de capacitatea sa de a atrage, motiva si ajuta la dezvoltarea profesionala a celor mai buni specialisti in echipa pe care o conduce.

Bineinteles ca un nivel substantial de cunostintele specifice, din domeniul in care activeaza, este necesar unui manager din mai multe motive: pentru a intelege ce cauta in materie de specializare in angajatii sai, pentru a asigura o delegare clara si competenta, pentru a controla si evalua corect rezultatele muncii celor din subordine si pentru a motiva echipa prin puterea exemplului (a incerca sa devina un model demn de urmat). Insa nu orice bun specialist este automat si un bun manager. Daca vrea sa atinga si acest scop este nevoie sa isi dezvolte abilitatile de comunicare interpersonala si de evaluare a membrilor echipei - competente, comportament, integritate, puncte forte si slabiciuni. Trebuie de asemenea sa se straduiasca sa inteleaga limitarile si abilitatile fiecaruia, sa le valorifice prin sarcinile si rolurile atribuite, astfel incat sa asigure complementaritate optima intre membrii echipei (nu poti sa conduci un avion numai cu piloti sau numai cu stewardese!).

Revenind acum la tema din editorial, procesul de evaluare este foarte important in activitatea de management. De aceea este bine cand se desfasoara cu o periodicitate data intr-un cadru organizat, insa in acelasi timp e nevoie sa aiba continuitate si permanenta. Mai exact, la fel ca in orice relatie, acumularea de frustrari si lucruri nespuse, dar si lipsa unor incurajari sau stimulari psihologice pe parcursul anului (numai pentru ca nu este inca ‚momentul evaluarii’) poate prejudicia coeziunea echipei si performanta angajatilor. Feed-back-ul pozitiv este util pentru stimulare (si nu este obligatoriu sa ia o forma materiala!), in timp ce feed-back-ul negativ trebuie orientat constructiv si (mai ales!) nu trebuie amanat.

Pentru evaluarea periodica este bine ca participantii sa fie bine pregatiti, cu date concrete si masurabile, iar sistemul de referinta bine definit. In fiecare din noi exista anumite asteptari – fata de o activitate, fata de o persoana, fata de o organizatie, fata de o societate. Prin urmare, inainte de a incepe procesul de evaluare, este nevoie sa stabilesti sistemul de referinta cat mai obiectiv, respectiv ce asteptari ai de la postul respectiv si nu de la persoana care il ocupa. Precizarea este necesara dintr-un motiv foarte simplu – organizatia este formata din posturi. Incadrarea unei persoane pe un post este precedata de interviuri, ceea ce inseamna de fapt evaluare preliminara incheiata cu concluzia ‚potrivit pe post’. Atunci cand faci evaluarea ulterioara a rezultatelor persoanei, trebuie sa te raportezi la asteptarile fata de postul respectiv – o incadrare ‚sub’ / ‚conform’ / ‚peste’ asteptari nu trebuie facuta din perspectiva unor asteptari personalizate la nivel de individ. Pentru ca atunci poate sa apara situatia inechitabila in care cel mai bine pregatit si eficient prin natura sa rezulte ‚conform’ (pentru ca ai asteptari mari de la el), in timp ce acela de la care nu te astepti la performante foarte bune poate de asemenea figura ‚conform’. Desi intre cei doi exista un decalaj de performanta evident pentru orice observator independent si obiectiv.

In mod ideal feed-back-ul (atat fata de asteptari cat si fata de rezultate) trebuie sa fie obiectiv si bidirectional. In ce priveste primul deziderat - obiectivitatea, in realitate intr-o evaluare sunt incluse atat componente cantitative, masurabile (sarcini cantitative – bugete, numar de clienti, distante de parcurs etc.), cat si aspecte subiective (atitudine, competente, implicare, integrare in colectiv etc.). Fata de criteriile subiective pot exista atat asteptari diferite in functie de evaluat si evaluator, cat si interpretari variate ale nivelului performantei. Subiectivismul, compatibilitatea, comparatia inerenta cu alti membri ai echipei - sunt tot atatia factori care pot distorsiona perceptia si implicit influenta rezultatele procesului de evaluare.

Este important ca in procesul de evaluare sa se mentina un echilibru intre elementele de feed-back pozitiv si negativ (ca in orice relatie!), pe care este util sa le imbini constructiv – atat ca emitent, cat si ca receptor. Mai exact daca va aflati intr-o evaluare in care cel din fata ‚varsa’ toate frustrarile acumulate pe parcursul perioadei evaluate, este bine sa il intrerupeti politicos si sa intrebati ‚exista si ceva pozitiv / favorabil pe care poti sa il spui la adresa mea?’. Sau sa interveniti cu exemple concrete ‚de acord, insa in situatia X m-am comportat astfel si rezultatele au fost exceptionale – esti de acord?’.

In fine, exista aspecte sensibile rezultate din limitari personale in cadrul unor echipe eterogene, care trebuie ajustate din timp astfel incat sa nu existe asteptari necorelate. Ma refer aici la cei la limita inferioara a performantei, care au o dispozitie de a se auto-corecta si de a progresa, cu toate acestea fiind posibil sa nu faca fata cerintelor postului. Cel mai bine este ca pe acestia sa ii ajutati sa isi inteleaga auto-limitarile si impreuna sa gasiti o alternativa care sa le ofere satisfactii profesionale fara a genera stres suplimentar.

Din pozitia evaluatului, in cazul in care in procesul de evaluare va simtiti nedreptatiti si nu reusiti sa redirectionati rezultatul final catre ceea ce considerati ca vi se cuvine, sfatul meu este sa meditati putin asupra rezultatului de o maniera constructiva, respectiv:
... Cautati sa vedeti ‚samburele de adevar’ din spatele afirmatiilor percepute drept exagerate si concentrati-va pe o schimbare pozitiva in directia respectiva
... Solicitati feed-back mai frecvent pentru zonele in care va simtiti nedreptatit, stabilirea mai clara a asteptarilor si a modalitatii de masurare a rezultatelor (in cazul in care este vorba de ceva concret) sau a comportamentelor potrivite / asteptate (in cazul in care e vorba de factori subiectivi)
... In cazul elementelor eminamente subiective ganditi-va ca este vorba de fapt de o perceptie exterioara asupra performantei, deci controlul vostru asupra rezultatului va depinde de masura in care cresteti gradul de transparenta si permiteti evaluatorului sa va perceapa mai clar asteptarile si dispozitia fata de schimbare (v. mai jos – link catre un instrument foarte util / fereastra JoHari)

In ce priveste bidirectionalitatea, exista adanc impamantenite in mentalitatea romaneasca (si nu numai) bariere ierarhice, teama de a spune sefului ceea ce gandesti cu adevarat, teama de consecinte, un anumit instinct de autoconservare. Pericolul care ii pandeste pe cei care nu ofera feed-back sefului lor este de a acumula frustrari (materiale sau prihologice), care sa le afecteze atat performanta profesionala cat si viata personala. Desi prin deschidere si comunicare reciproca, problemele ar putea fi solutionate in beneficiul ambelor parti.

Totusi, inainte sa va lansati in tirade slobode la adresa sefului vostru (care poate nici nu se asteapta la asa ceva!), va recomand sa cantariti putin pozitia pe care urmeaza sa o adoptati in procesul de evaluare, fata in fata cu personalitatea sefului vostru. Exista profiluri diferite de manageri, care pot reactiona diferit fata de feed-back-ul subalternilor. Exista managementul participativ – conducatorul care aprecieaza si chiar cauta un astfel de feed-back, aplicand apoi observatiile si recomandarile rezonabile, de o maniera constructiva. Exista pe de alta parte management ierarhic (la extrema chiar despotic), in care conducatorii sau organizatiile in ansamblul lor sunt mai rigide si nu permit interventia subalternilor in actul de conducere. Nimeni nu poate afirma cu tarie ca una din maniere e mai buna sau mai rea, atat timp cat rezultatele echipelor sunt bune.

Personal cred in faptul ca o organizatie functionala va asigura atat managerilor libertatea de a isi selecta subalternii, cat si subalternilor ajunsi la maturitate si recunoastere profesionala libertatea de a isi alege managerul care li se potriveste, care sa le permita maximizarea propriei performante. Sau macar le permite acestora din urma sa intervina gradual si cu diplomatie asupra metodelor si proceselor de management, astfel incat sa stimuleze participarea. Recunosc ca inclin inca o data spre situatia idealista, care nu tine cont de criza, dificultatea pastrarii unui loc de munca sigur si stabil financiar, nu lasa loc altor argumente care pot la un moment dat incorseta oameni de valoare in organizatii rigide. Si totusi asta nu va opreste ca in calitate de angajati capabili si dornici de realizare in plan profesional sa va setati asteptarile la acest nivel. Si va asigur ca daca sunteti sufiecient de perseverenti, la un moment dat veti reusi sa va modelati sefii si organizatiile in directia acestui ideal.

Va doresc mult succes!
Georgina

Instrumente recomandate pentru o mai buna cunoastere personala si a membrilor echipei:


http://en.wikipedia.org/wiki/Johari_window

http://en.wikipedia.org/wiki/Myers_briggs

Talent

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 386 / 18 ianuarie 2010

Motto: Ceea ce suntem este Darul lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce devenim este Darul nostru pentru Dumnezeu. Eleanor Powell


Dedicatie: Izabelei - http://www.feminis.ro/profil/Jezebel


Se spune ca unul din cele mai mari pacate pe care le poti ‘presta’ in viata este sa iti irosesti talentul dat de la Dumnezeu. Mi se pare o afirmatie de bun simt, insa imi ridica in acelasi timp o intrebare: cum afli care este talentul tau? De multe ori e posibil sa iti ia o viata intreaga sa iti dai seama care iti este talentul, in ipoteza fericita in care reusesti sa iti dai seama.

De ce oare? Un prim vinovat ar putea fi sistemul social (educatia, familia, asteptarile colectivitatii). Ne invata cate putin din toate, ceea ce echivaleaza uneori cu... mai nimic din ceea ce conteaza. Ne incatuseaza talentele native inca din copilarie, prin corectii sociale de genul “este mai bine sa devii avocat, bancher sau medic, sa te pregatesti de acum pentru o meserie ‘de viitor’”. Doamne fereste sa te gandesti sa devii un artist (muritor de foame, prada usoara pentru droguri si alcool), fermier sau... geolog, botanist, arheolog (meserii ‘moarte’, doar stie toata lumea!). De cate ori va pierdeati fascinati intr-o activitate nevinovata (poate chiar creativa!) in copilarie numai ca sa va rupa reveria o voce dojenitoare ‘hai, lasa prostiile si treci la lectii!’.

Cate scoli de meserii mai exista oare in tara? Cati mesteri adevarati si cati ucenici entuziasti prin preajma lor? Incet-incet ni se atrofiaza capacitatile de supravietuire, si asta fara sa ne dam seama ce ni se intampla. Sunt convinsa ca multi dintre copiii nostri nu mai stiu cum arata o dalta, un tel, un fierastrau sau un fuior. Unii nu stiu sa deosebeasca o vaca de o oaie pentru simplul motiv ca nu le-au vazut decat in desenele animate (destul de stilizate, sa recunoastem!). In curand nu vom mai sti cum se coase un nasture, cum se framanta o paine sau cum se inlocuieste o broasca. Poate o sa uitam si la ce e bun un topor, in afara de crimele oribile din stirile de la TV! Nici ateliere de reparatii nu mai gasesti la colt de strada, pentru ca totul este ‘de consum’ (as putea spune de unica folosinta). Ne ingropam gradual in propriile gunoaie, in loc sa mai inlocuim un flec, sa mai batem un cui sau sa mai coasem o manseta si sa mai mergem un an cu aceeasi pantofi sau aceeasi camasa. Si asta fara sa mai punem la socoteala celalalte instrumente de modelare (sau putem spune constrangere) sociala – moda, modelele, statutul social. Muncim ca disperatii fara sa mai discernem intre ceea ce ne trebuie cu adevarat si ce ne dorim, intre nevoi si vise, intre rezonabilul armonizat cu capacitatea noastra de plata si asteptarea artificial creata de campanii abile si manipulatoare de marketing.

Dar sa revenim la tema de astazi: talentul. Secolele trecute au daruit culturii universale pleiade de compozitori, pictori, arhitecti, filozofi, care au intemeiat scoli, curente, stiluri. Am citit undeva ca toate gandurile mari au fost deja gandite, ca toate marile inventii au fost deja inventate, ca toate marile creatii arhitectonice au fost deja ridicate. Ce a urmat? Invatare, mimetica, critica, analiza...

Ceea ce se creeaza acum nu este altceva decat colaj inspirat din marile scoli. Sau creatia creatiilor noastre, rezultate ale progresului tehnologic. Poate ca si ele au maretie, insa nu par a avea suflet. Structuri grandioase de otel si sticla, care nu ascund nici un mister, nu poarta amprenta daltei asudate in mana creatorului, pentru ca sunt la randul lor creatii ale unor instrumente (proiecte nascute pe calculator, materiale taiate de aparate de mare precizie si ridicate de macarale). Tablouri create pe computer, filme facute in laboratoare de creatie, muzica prelucrata electronic. Concertele abunda de playback, spectacolele sunt centrate pe lumini si miscare.

Analiza si critica operelor ‘celor mari’ uneori este impinsa pana la absurd. Imi amintesc si acum senzatia ciudata pe care am trait-o in liceu cand profesoara de limba romana ne-a prezentat ‘Scrisoarea I’ de Eminescu si ne-a dat tema pentru acasa sa... o analizam. Nu m-am gandit atunci nici o clipa ca nu aveam inca maturitatea si experienta necesara sa imi dau cu parerea despre opera unui poet ca Eminescu, ceea ce insa era o mare hiba (de sistem) apropos de invatare (imi amintesc ca nu se invatau poezii pe vremea aceea, ci comentarii – ceva ce am refuzat cu inversunare; de fiecare data m-am straduit sa scriu singura ce gandesc despre operele sau fragmentele pe care le citeam pentru orele de romana; imi asumam inconstient un risc - de a preda lucrari ce puteau fi considerate incomplete si/sau incorecte daca erau comparate cu recenziile unor critici literari din bibliografie; insa am avut intodeauna note mari, ceea ce inseamna ca profesorii din acea vreme nu erau chiar atat de obtuzi!). Revenind insa la Scrisoarea I - mi s-a parut cea mai neplacuta tema si o profanare a chiar sensului acelei poezii. Programa scolara ne obliga sa facem exact ceea ce prevedea ironic Eminescu ca vor face toti nepriceputii – sa incercam sa intelegem cu mintile si sufletele noastre (mai mari sau mai mici – nu conteaza, insa profund diferite!) ce a incercat el sa transmita peste generatii cu mintea si sufletul lui UNIC.

De atunci insa de cate ori citesc sau aud opinii legate de opera unor artisti incerc sa le iau exact asa cum sunt – niste opinii ale unor oameni care nu au cum sa patrunda nici macar in mintea si in sufletul celui care a generat creatia, daramite in mintea, sufletul SI starea lui de spirit la momentul creatiei. Asta nu vom putea schimba niciodata si nici nu cred ca ne dorim – anume faptul ca fiecare artist este unic. Maretia sa e data de fapt de masura in care reuseste sa ii faca pe ceilalalti nu sa il inteleaga si nici sa il analizeze, ci sa rezoneze cu creatia lui. Atat si nimic mai mult, insa ceva pe cat de dificil pe atat de enorm in semnificatie!

Mai exista un paradox – faptul ca multi dintre marii artisti din istorie au devenit ‘mari’ postum. Putini au avut succes cat erau inca in viata. De ce oare? La asa o intrebare nici nu-mi propun sa raspund pentru simplul motiv ca o consider din categoria marilor mistere ale lumii. Cert este insa ca de ceva vreme si sansa asta incepe sa se piarda in capcana societatii de consum – vedetele trebuie sa fie vii, tinere, frumoase, sa mearga in turneu si sa dea autografe. Insa rareori faima le supravietuieste. In prezent nici moartea nu mai ‘vinde’ (decat poate trecator si in cazuri exceptionale – v. cazul lui Elvis sau mai recent al lui M. Jackson, avantul pe care l-au luat vanzarile discurilor lui anul trecut; acum insa si asta se pare ca s-a mai domolit).

Si atunci revin la carenta pe care o resimt in generatia noastra – lipsa marilor artisti (latura mea optimista sopteste – sau poate doar anonimatul lor?...). Faptul ca nu mai apar cu forta si frecventa din secolele trecute nu pare a fi ceva firesc si nici imposibil de surmontat. Asa ca incep sa ma intreb daca ceea ce s-a modificat nu este de fapt chiar rezonanta. Mai exact ma gandesc la sistemul undelor radio – daca exista prea multe bruiaje, mesajele sunt distorsionate. Oare se poate intampla asta si cu mesajele artistice? Si ele se emit undeva si se recepteaza altundeva. Oare regulile sociale, componenta pecuniara (‘ce se vinde’), structura maselor consumatoare, asteptarile, rabdarea si starea noastra de spirit s-au modificat atat de mult incat au devenit interferente si nu ne mai permit sa rezonam exact cu acele mesaje artistice care ne-ar ajuta sa ne vindecam social?

De ce va spun toate astea? Pentru ca in ultimii ani in general, iar in anul care s-a incheiat in mod special (cu toata criza care ne-a invadat) am inceput sa redescopar artisti adevarati care isi traiesc anonimatul si isi indeplinesc cu brio datoria de onoare fata de Creator – aceea de a isi impartasi talentul cu semenii lor. In cate o sala de teatru, concert, pe strada sau chiar intr-un restaurant sau bar mai exista inca artisti care joaca, iubesc, canta si ating sufletele celor din jur. Mai mult sau mai putin renumiti, creeaza in locul si la momentul respectiv o aura de mister si de energie care te face sa uiti de orice altceva. In cazul preotilor o astfel de stare de gratie se numeste ‘har’. Este doar un alt cuvant pentru talent, pe care fiecare din noi il are intr-o forma sau alta.

Undeva in marea de cultura care ne este servita la kilogram pe toate canalele, mai exista oaze de adevar, suflete capabile sa se daruiasca fara retineri si sa primeasca in schimb energia si entuziasmul publicului. Recent am intalnit o astfel de persoana. De fapt am reintalnit-o, pentru ca am cunoscut-o cu 12 ani in urma, pe cand era o functionara destoinica (punea in tot ceea ce facea aceeasi pasiune pe care o pune astazi in muzica). Si-a descoperit talentul de a canta si a hotarat sa il impartaseasca cu publicul larg destul de tarziu in viata. Deocamdata pare ca nu are un loc ‘in fata’ pe scena show-biz-ului local (parerea mea e ca e doar o chestiune de timp!). Ea poate crede ca nu are varsta si ‘dimensiunile standard’ necesare pentru succes (stiti voi, 90-60-90), insa eu banuiesc ca de fapt nu are dispozitia de a face compromisurile cerute de ‘piata’, ceea ce mi se pare exceptional! Efectul este ca deocamdata canta si ii incanta numai pe cei care apreciaza genul matur pe care il abordeaza. Iar in fiecare seara in care ma duc sa o ascult ii simt vocea cand urca si coboara direct pe sira spinarii mele si uneori imi aduce o lacrima in ochi - semn ca are un ’dar’. Ceea ce ii doresc este sa nu renunte la a isi darui sufletul celor din jur (fara grija, ca darul i se va intoarce inmiit!) si sa nu se lase corupta de ‘standardele’ care nu i se potrivesc.

Revenind insa la cei multi care inca nu si-au aflat darul. Una din problemele globale pentru care inca nu s-a organizat nici un summit international este ca din ce in ce mai rar mai intalnim lucruri cu adevarat originale. Nu zic ca originalitatea lipseste cu desavarsire, insa cred ca daca am incerca sa raportam numarul de creatori originali la numarul de locuitori actuali ai planetei si ne-am compara cu secolele trecute, am ajunge poate la concluzia ca traim intr-adevar o ‘mare criza’, insa e vorba de o criza spirituala si culturala. Si ea nu a inceput de un an-doi, ci de cateva zeci de anisori buni. Numai ca nu s-a preocupat nimeni sa traga semnalul de alarma. Si poate nici nu e ceva neobisnuit, pentru ca orice schimbare e generata de (sau e insotita, sau poate chiar genereaza la randul ei) cate o criza. Orice schimbare, ca e de natura culturala sau de alta natura va intampina portia ei de greutati, va genera rezistenta sau cel putin va aduce nostalgie si nostalgici. Faptul ca ‘dupa’ va fi altfel decat ‘inainte’ intra in ordinea fireasca a lucrurilor si nu e neaparat ceva rau. Ce va iesi din actuala criza non-materiala - ramane insa de vazut.

Latura mea optimista imi sopteste ca poate actuala criza economica o sa mai echilibreze putin lucrurile – o sa ne indrepte atentia din nou catre acele aspecte ale vietii care conteaza cu adevarat. O sa ne ofere mai mult timp pentru familie si prieteni, o sa ne faca sa pretuim mai bine lucrurile pe care le avem deja, o sa ne faca sa ne ordonam prioritatile fata de ceea ce ne dorim si fata de ceea ce ne propunem sa realizam. O sa ne faca ceva mai cumpatati, mai realisti, mai putin receptivi la lucruri fara substanta, mai sensibili la sentimentele celor din jur.

Sau poate nu. Ca sa primim aceasta a doua sansa la originalitate si in acelasi timp la calitate, la renastere culturala si spirituala, trebuie mai intai sa trecem o proba de foc – sa incetam sa regretam ce a fost pana acum, sa ne uitam mereu inapoi sau sa ne amagim cu ce am fi putut sa avem. Sa acceptam faptul ca mediul s-a mai schimbat o data acum, recent. Sa intelegem ca am trecut foarte rapid prin epoca de consum excesiv si de libertate prost inteleasa. Ca era cazul sa ne redescoperim limitarile reale, fara regrete. Sa imbratisam schimbarea, sa ne lasam provocati de noile conditii, sa ne adaptam entuziast si intelept la ele, sa anticipam ceea ce putem deveni de acum inainte.

Si atunci poate viata o sa ne ajute sa ne descoperim (sau redescoperim) talentul. Care poate sa fie maret sau banal – de la a scrie versuri sau a impleti covrigi, la a lustrui pantofi sau a curata cosuri de soba, la a vopsi unghii sau la a sufla sticla. Poate sa fie un hobby sau poate sa fie o meserie. Important este sa muncim si sa traim cu placere, sa fim apreciati atat pentru ceea ce facem (indiferent de ceea ce facem!) cat si pentru ceea ce suntem. Daca vom realiza aceste doua lucruri simple intr-o viata de om, vom sti ca ne-am descoperit talentul si ca putem sa ne culcam linistiti – ne vom fi implinit menirea!

Georgina

Mentalitate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 379 / 23 Noiembrie 2009


Motto: Problema timpurilor noastre este ca viitorul nu mai e ce-a fost! Paul Valery


Astazi mi-am propus sa impartasesc cu voi o intamplare adevarata, in care personajele reale au fost rebotezate, astfel incat orice asemanare sa poata fi considerata pur intamplatoare. Va asigur insa de pe acum ca vor exista numeroase asemanari cu destul de multe zile din viata voastra. In multe domenii, nu musai cel medical pe care este construita povestea. Din pacate.

O mica introducere: s-a creat un obicei profund romanesc - a da vina pentru multe din relele colective pe mentalitate. Acum 20 ani un mare pesimist (pe atunci in viata), pe numele sau Silviu Brucan (http://en.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan) , spunea ca trebuie sa ne schimbam mentalitatea inainte sa ne propunem sa gasim o cale durabila catre progres. Tot el mai spunea ca probabil vor mai trece 20 ani pana cand vom reusi sa intelegem cu adevarat democratia – cam atata dura in perceptia Dumnealui o schimbare de mentalitate colectiva.

Si iata-ne, ca intr-o frumoasa carte a lui Alexandre Dumas, dupa 20 ani. Astazi imi permit sa afirm ca domnul cu pricina a fost de fapt un mare optimist. Exista cu siguranta voci care ma vor contrazice, imi vor spune ca mentalitatea romaneasca de fapt s-a schimbat. Si cum sunt o persoana cu mintea deschisa, astept cu interes sa va ascult argumentele. Insa va pun o singura conditie: sa definiti inainte de asta trasatura de baza a mentalitatii romanesti dinainte de 1990. Dupa care sa imi spuneti cum vedeti trasatura de baza acum. Din aceste doua definitii peste timp voi incerca sa inteleg ce percepeti ca s-a schimbat de fapt.

Mentalitatea este definita in Dex ca un fel propriu de a gandi al unui individ, al unei colectivitati, al unei epoci. Prin urmare e un cumul de trasaturi. Insa cand imi propun sa selectez ceea ce defineste romanul ca mentalitate colectiva in prezent fata de acum 20 ani nu vad o foarte mare diferenta. Chiar mai mult, schimbarea pe care o percep este ca aceasta trasatura s-a extins, a capatat dimensiuni nebanuite si a fost ridicata la rangul de virtute. Are in democratie un succes mult mai nebun decat avea in comunism si este mult mai periculoasa intrucat este deghizata in libertate de alegere si poveste de succes.

Ca sa nu mai lungim vorba am sa fac exercitiul de definire. Si pentru ca nu am un singur nume pentru aceasta trasatura a mentalitatii romanesti, o voi descrie oarecum mai pe larg: este triumful formei asupra fondului, al cantitatii asupra calitatii, al mimetismului in fata originalitatii, al acceptarii si adaptarii in fata provocarii si schimbarii (rezistenta la schimbare pe care o studiaza zilele astea cu interes un amic – categoria „las-o bai ca merge-asa, ne-am obisnuit cu ea” – dupa cum spune un cantec cu adevarat contemporan!).

Pentru unii cititori deja am spus totul, cred ca recunoasteti aceasta mentalitate in viata publica – fie ca e vorba de viata sociala, profesionala, culturala si sub-culturala, religioasa, politica. Simt insa nevoia sa explicitez cu un caz concret - povestioara pe care v-am promis-o la inceput.

Povestea este a unei persoane pe care o voi numi ‘Maria”. Nu este nici batrana, nici neajutorata, mama singura sau mai stiu eu ce. Nu este nimic din toate acestea desi ar putea fi, iar atunci povestea ar fi si mai dramatica. Este o femeie de 30-si-ceva ani, cu cariera (rezonabila) si contributie (semnificativa) la asigurari sociale, casa de sanatate si bugetul de stat. O persoana care munceste peste 10 ore pe zi - daca includem si drumurile birou - magazine – casa, probabil trece si de 11-12 ore/zi cateodata). Are un organism relativ rezistent, o familie care o iubeste si un grup de prieteni mereu alaturi de ea. Pana aici suna ca o poveste de succes.

Intr-o buna zi se intampla ca pe Maria o loveste gripa (normala sau porcina – complet irelevant, cert este ca gripa asta era urata de tot!). In prima saptamana nu se poate ridica din pat si isi ia concediu (de odihna...). Cu toata precautia si repaosul asociat, lucrurile se complica si Maria (persona responsabila) decide ca trebuie sa mearga la doctor. Zis si facut. Urmeaza 2 ore pe holurile unei policlinici unde nici unul din doctorii de la urgenta nu se distreaza – sunt zeci de pacienti, fiecare cu problema lui. Intr-un final intra in cabinet, primeste o trimitere la radiografie la plamani. Iar asteptare, urmeaza analiza, se intoarce cu rezultatul. Primeste concediu medical si o reteta. Pe care doctorita stoarsa de energie dupa o zi de munca (care vine dupa o alta zi, de schimb pe ambulanta – tot la urgenta) sta aproape 5 minute ca sa scrie o gramada de coduri (de boala, de medicament… nimeni in afara de medic si de farmacist nu cred ca mai intelege o reteta in ziua de azi!). In sfarsit, o semneaza, o stampileaza, dupa care mai scrie separat pe o hartiuta, cu rabdare, clar si concis – explicandu-i Mariei ce are de fapt de luat si cu ce frecventa. Stabilesc sa se vada din nou dupa 5 zile, pentru control si repetarea radiografiei.

Buuun! Cu reteta in dinti si deja sleita de puteri, Maria noastra se duce la farmacie. Prima in care intra nu elibereaza reteta pentru respectiva casa de sanatate. Insa farmacista e amabila si o trimite la o farmacie din apropiere (din acelasi lant - 15 mins de mers pe jos; ma depaseste amanuntul ref. la locatiile diferite ale aceluiasi lant care accepta case diferite de sanatate, dar trecem si peste asta). Maria ajunge la noua locatie si prezinta reteta.. Toate bune si frumoase pana cand… din spatele tejghelei, farmacista ii spune senina: „la ‘cantitate’ trebuie trecute cifre si nu litere, iar doctora a scris ‘un flacon’ in loc de ‘1 flacon’, deci nu se poate elibera medicamentul respectiv pe retea in regim compensat”. Ii returneaza Mariei reteta, cu indemnul: „Mergeti Dumneavoastra inapoi la medic sa treaca ‘1’ inainte de ‘un’, sa puna stampila si dupa aceea va vom putea elibera medicamentele.”

Maria crede la inceput ca e o gluma si zambeste timid, impaciuitoare: „Dati-mi mie reteta, ca scriu eu ‘1’ acolo; e evident ca doamna doctor a intentionat sa imi dea o sticluta de sirop, e clar despre ce sirop e vorba si care este diagnosticul; in plus, nu scrie pe formular ca acolo trebuie trecute cifre si nu litere (scrie doar ‚cantitate’), deci nu se poate considera greseala de completare”.

A fost insa imposibil sa convinga farmacista. Desi abia vorbea de bolnava (avea si laringita pe diagnostic), nici argumentul ca e de patru ore pe drumuri, nici ca oricum reteta e completata cu toate virgulele si codurile acelea imposibile (corect si complet!), nici argumentul ca un medic nu a facut o facultate, zeci de ani de practica si garde numai pentru a fi pus sa adauge o cifra si asa subinteleasa pe o reteta - nimic nu a clintit farmacista de pe pozitie. Completarea retetei nu avea nici o legatura cu actul medical sau cu bunul simt, cantitatea trebuie scrisa in cifre ca asa scrie in instructiuni (pe care le cunoaste ea, farmacista).

Pana la urma Maria intelege ca e mai intelept sa inceteze orice discutie si decide sa plateasca integral medicamentul. Dupa care solicita reteta, pentru a taia de la semnatura de primire medicamentul necompensat. Stupoare! Nici asta nu a acceptat farmacista din povestea noastra – nu se poate taia nimic decat de catre medic (tot cu stampila!), ceea ce ar insemna prin absurd ca medicul stie ca nu vei gasi un medicament cand scrie reteta si il scrie doar ca sa il taie. De ce primitorul nu are dreptul sa scrie pe reteta exact ceea ce primeste – din nou, ma depaseste! Femeia reia calma o noua runda de argumentare: „daca semnez ca am primit, inseamna ca desi am achitat pretul integral, farmacia va deconta medicamentul la casa de asigurari”. Raspunsul vine de-a dreptul sarmant: „nu se va deconta, pentru ca ... nu e completat corect la cantitate”. Inutil sa spunem ca asa un argument nu a convins-o pe Maria, care chiar isi dorea sa creada ca nu exista oameni atat de obtuzi la casa de asigurari incat sa nu inteleaga ce cantitate inseamna ‘un’ flacon.

Insa absurdul situatiei a invins, cu atat mai mult cu cat la un moment dat a aparut in discutie si sefa stabilimentului respectiv, care bineinteles si-a sustinut pas cu pas angajata, care isi facea treaba super profesionist. Maria a renuntat la orice alt argument, intrucat era clar ca in fata sa nu stateau persoane rationale ci un fel de robotei carora cineva le setase datele de intrare fara marja de negociere. A platit, a ajuns acasa, unde nu a luat nici o picatura din siropul cu pricina. Era deja prea incarcat de energii negative din farmacie…

Ce m-a facut sa impartasesc cu voi aceasta poveste este faptul ca am realizat doua lucruri. Primul este ca zilnic sunt pusi in situatii similare sute (poate chiar mii) de batrani, bolnavi de cancer, mame disperate cu copii bolnavi in brate. Al doilea este ca nu este singurul domeniu in care legile sunt aplicate de roboti si ceea ce ar trebui sa fie instrumente care sa serveasca unui scop nu sunt altceva decat tot atatea piedici in calea realizarii acelui scop. Dupa cum ne arata si spatiile comerciale de cartier, dominate de farmacii, banci si sali de jocuri - suntem o societate de oameni bolnavi. Insa mai presus de toate suntem o societate bolnava pur si simplu. Promulgam legi evoluate, conforme cu standarde din alte tari si/sau uniuni, pe care insa nu stie sau nu vrea nimeni sa le aplice. Sau mai rau - pe care le aplica fiecare asa cum il taie capul. Exista si legi care contrazic alte legi (mai vechi sau mai noi). Exista norme de aplicare a legilor care interpreteaza de fapt legile pe care ar trebui sa le normeze. Undeva intre initiatorul legii, cel care o aplica si cel caruia i se aplica apar acele distorsionari despre care in folclor se spune ‚pana la Dumnezeu te mananca sfintii’.

Nu stiu cati romani gasesc vreodata solutii sa simplifice lucrurile, insa cred ca suntem campioni olimpici la gasit hibe, exploatat ambiguitati si rastalmacit prevederi. Poate ca nici limba nu ne ajuta, ca doar ne mandrim cu cele mai bogate sensuri ascunse la umbra unui singur cuvant. Insa nici noi nu ne ajutam singuri in a le patrunde sensul in functie de context si de scopul actului.

Revenind la trasatura de care va vorbeam (trimful formei asupra fondului), recunosc ca nu sunt atat de visatoare incat sa cred ca voi reusi sa schimb ceva cu un editorial sau cu 10 sau chiar si cu 100. Cred insa ca daca fiecare din noi face in fiecare zi un pas spre reversarea trasaturii in viata noastra de zi cu zi, vom reusi la un moment dat sa inclinam balanta catre fond, calitate, originalitate – intr-un cuvant sa readucem valoarea in societatea noastra.

Sa incepem cu copii nostrii – care nu mai primesc de multa vreme acasa educatia celor ‘7 ani de-acasa’. O primesc la gradinita, pe strada, in centre de pregatire dupa scoala. Pe bani grei, insa sub supravegherea unor persoane deseori cu competente reduse si multa neglijenta. Putine educatoare mai considera important sa le corecteze limbajul, sa ii puna la punct cand mai sar calul, sa ii invete disciplina, respectul si atentia fata de cei din jur. Pedagogia nu mai este in ziua de astazi o arta, a devenit o meserie, profesie, cariera. Nu mai este vorba de vocatie, ci de nevoia de a plati facturile. Timpul petrecut intre copii nu mai are aceleasi semnificatii, nu mai antreneaza aceleasi responsabilitati si implicatii.

Iar parintii... isi iau copiii acasa seara si incearca sa repare in 2-3 ore ceea ce au stricat altii in 8 ore. Este un raport de forte inegal, o misiune grea insa nu imposibila. Insa asta este situatia fericita, in care parintii sesizeaza ca e ceva in neregula si se straduiesc sa repare. Multi sunt prea obositi sau gandesc ca e varsta - o sa treaca de la sine, o sa creasca, o sa invete, o sa aiba timp sa inteleaga ce conteaza in viata, o sa..., o sa... Din pacate bazele caracterelor si mentalitatilor individuale acum se pun. Ca sa aplici si sa crezi in ceva trebuie mai intai sa vezi si sa apreciezi la altii, sa experimentezi, sa intelegi. Nu ne nastem nici invatati si nici educati. Ar fi frumos sa ne permitem toti o educatie particulara de calitate acasa, insa nici asa nu e bine, pentru ca riscam sa crestem niste oameni izolati, salbatici si la extreme in viata sociala – fie prea prudenti fie din contra, prea creduli. In sistemul educational contemporan ajung sa creasca niste mici salbatici neintelesi. Care poate se vor integra in societatea viitorului, dar in acelasi timp vor ajunge sa considere ciudata propria lor familie. Poate veti spune ca e ordinea fireasca de cand lumea – eternul conflict intre generatii, care pana acum a generat progres. Sper ca este asa si ca voi reciti peste ani aceste randuri cu un zambet in coltul gurii – ce fatalist gandeam si ce departe a ajuns societatea noastra. Ce ne facem insa daca astazi am dreptate si peste inca 20 ani va fi prea tarziu pentru a mai schimba ceva?

Asa ca ma opresc si spun: da, mentalitatea romaneasca pare a fi in schimbare. Insa atentie la directia in care se manifesta schimbarea. Si mai important: intreaba-te ce faci tu ca sa influentezi aceasta directie. Incep sa vad, timid insa din ce in ce mai frecvent, pasi in directia pe care o doresc pentru viitorul copiilor nostri. Sunt inca prea des calcati in picioare de pasii celor care merg in directia opusa, insa se inmultesc si capata coerenta. Cred in faptul ca actuala criza poate deveni o oportunitate pentru societatea noastra in ansamblu, aceea de a reaseza prioritatile si redefini valorile durabile. Cred ca inca mai avem cateva sanse.

Tu, cititorule, ai de gand sa faci ceva altfel, incepand de maine?


Georgina

Friday, February 25, 2011

Admiratie vs. Invidie

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 375 / 26 Octombrie 2009

Motto: Viata merge si eu nu stau – Georgina Popescu


In urma cu cateva saptamani am simtit nevoia sa va scriu din nou. Atat si nimic mai mult. Am facut insa o greseala – am considerat ca am nevoie de o tema (din obisnuinta...) si am incercat sa caut una. Ajunsesem chiar la ceva destul de interesant – fratia siameza intre ‘admiratie’ si ‘invidie’.

Am plecat de la o poveste care mi-a trecut pe la urechi cu ceva vreme-n urma, intr-un grup de prieteni, la un pahar de vorba. Era vorba de o persoana inteligenta, muncitoare, integra, care aplica in viata profesionala metode constructive (negociere, identificare de solutii reciproc avantajoase in ceea ce face - si credeti-ma, face incredibil de multe!). Aceasta persoana ne povestea cu oarecare durere si nelamurire in glas cum, de la o vreme, e lovita repetitiv, nemeritat si fara sens de catre o alta persoana. Pe care o descria de altfel ca fiind foarte capabila, inteligenta si muncitoare, insa aplicand o reteta diferita de abordare a relatiilor profesionale – atacul. Agresivitatea pe care o emana respectiva persoana era molipsitoare, deseori discutiile capatand o turnura neasteptata, care o deconcertau pe ‘pacifista’, transformand-o intr-un partener redutabil de lupta in camp deschis si cu arme similare. Ulterior (la rece!) bineinteles ca tot ea regreta ca si-a pierdut cumpatul si si-a urmat instinctul.

Ascultam povestea incredibila a unui meci, nici inegal si nici lipsit de miza sau scop, insa care parea vaduvit de sens. Daca si-ar fi unit capacitatile pentru un scop comun, persoanele respective pareau ca pot misca munti impreuna! Insa in razboi era evident pentru toata lumea ca inevitabil se vor rani reciproc, vor genera victime colaterale, iar daca nu se opresc la timp vor putea distruge intregul camp de lupta.

Cei de la masa au inceput sa o consoleze pe prietena noastra intrebandu-se oarecum retoric de ce ar dori cineva sa atace o persoana de calitatea ei. In afara de glumele obisnuite (gelozie, frustrare etc.), am auzit o voce care m-a pus pe ganduri – ‘Te-ai gandit ca e posibil sa te invidieze? Sa isi doreasca pozitia ta?’. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc pe drumul spre casa la doua lucruri.

Primul a fost ca niciodata nu mi-am dorit pozitia altcuiva, pentru simplul motiv ca pozitia pe care ma aflu de obicei imi capteaza toata atentia. Ciclul este de genul: aleg o pozitie profesionala (copilarie), trec printr-o perioada de asimilare cunostinte si dezvoltare personala (adolescenta), pana la nivelul la care constientizez ca am ajuns sa stapanesc bine ceea ce fac (maturitate), dupa care urmeaza faza in care si cei din jur constientizeaza expertiza mea si invata de la mine (pragul pensionarii). La momentul acesta de obicei caut o noua sansa de dezvoltare, ceea ce are doua efecte pozitive: lasa loc unui adolescent din vechiul loc sa ajunga la maturitate, iar in acelasi timp ma ajuta pe mine sa redevin copil (sau macar adolescent) intr-o noua viata profesionala. Deocamdata a functionat foarte bine, chiar daca pe masura ce imbatranesc incep sa ma stabilizez in faze de maturitate succesive, pana cand probabil etapa ‘pensionarii’ va coincide cu varsta legal dedicata acestui scop.

Al doilea lucru la care m-am gandit a fost admiratia pe care o aveam fata de persoana atacata. Asta implica foarte multe constatari obiective amestecate cu sentimente subiective congruente: arata bine, este sociabila, te poti baza pe ea, are succes in plan profesional, are portia ei de drame in plan personal (peste care trece cu un zambet si o lectie invatata), e optimista si cu simtul umorului, are putere de munca etc. – ma opresc pentru ca oricum banuiesc ca se recunoaste si o sa se simta prost, pentru ca e si modesta (in limitele bunului simt!). Intr-un cuvant este o persoana in pereajma careia imi place sa fiu. Insa nu imi doresc sa fiu in locul ei.

Aici intervine perceptia nuantei - intre admiratie si invidie. Pe cazul de fata, rezulta din faptul ca imi place de ea, insa imi place si de mine. Cateodata ma mai dezamagesc, alteori poate chiar ma admir, deci nu am de ce sa imi doresc sa devin altcineva. Imi doresc bineinteles sa progresez, sa ma schimb putin cate putin in bine, cu fiecare zi, experienta sau om pe care il cunosc. Pur si simplu... viata merge si eu nu stau!
Nota: multumesc prietenei mele de-o viata si stie ea de ce; desi ne-am cunoscut la o varsta (nu foarte frageda!), consider ca avem deja ‘o viata’ de amicitie, botezata din plin... la scoala de soferi!

Revenind la seara non-inspiratiei mele (pentru ca despre asta e vorba pana aici), la jumatatea drumului spre casa ma gandeam cum oamenii ar putea fi impartiti in doua categorii: cei care admira (aici ar intra cei care se simt bine cu ei, dar si cei care pot aprecia anumite lucruri fara sa si le si doreasca neaparat; sau, daca si le doresc, sa nu isi doreasca sa le obtina in detrimentul celor la care le vad). Ceilalti ar fi cei care invidiaza (cei care isi doresc ceea ce vad la ceilalti, de cele mai multe ori in detrimentul celor care le au in prezent, de obicei exista si o componenta de ‘eu merit mai mult decat...’). Nu imi dau seama daca pentru cel care citeste are sens ce scriu acum, insa ideea este foarte bine reflectata in intelepciunea noastra populara (cum altfel?) prin traditionala capra a vecinului.

Dupa care am inceput sa aprofundez gandirea (ca de obicei, niciodata nu o nimeresc din prima in tramvai!) si sa imi dau seama cat de usor se poate pica in capcana invidiei si (uneori) cat de constructiva poate fi mobilizarea de a iti dori si tu ce are celalalt. Si nu am mai fost convinsa ca exista ceva alb sau negru, am revenit (cat de previzibil!) la eterna dualitate.

Ambele sentimente se nasc in contexte similare: fiecare dintre noi (cu dozele noastre personale de virtute si pacat) le nutrim pe amandoua pe rand sau simultan, sincer sau disimulat, in relatie cu semenii nostri. Daca e sa fim strict academici, admiratia defineste un sentiment nobil, al carui mecanism poate fi definit simplificat cam asa: eu, in deplinatatea facultatilor mele mintale, privesc la vecinul meu (sau la capra sa – dupa caz), constat ca este dotat (a) mai bine decat mine (respectiv capra mea) si - fara pic de rautate in reactia mea sentimentala fata de aceasta constatare – il admir pentru asta. O alta varianta de admiratie este cea fata de actiunile vecinului meu, de cele mai multe ori cu efecte pozitive notabile, insa pentru care respectivul a trecut prin faze intermediare pe care eu (virtuosul!) nu mi le-as asuma (din lipsa de curaj sau din motive de perceptie fata de risc / rezultat). ‘Il admir pentru ca face asta!’ de multe ori echivaland insa cu ‘eu n-as face asa ceva in ruptul capului!’.

Buun! Deci cam asa percep eu admiratia. Ceva ce imi doresc sa fac sau sa ajung sau sa am, insa fara a ravni la ce are deja celalalt. Putem avea amandoi(ua) in aceeasi masura, daca eu sunt suficient de motivat(a) si/sau harnic(a) si ma mobilizez sa obtin.

Acum vine invidia. Ce diferentiaza cele doua notiuni? O prima diferenta ar putea consta in gradul in care imi doresc ce are celalalt si (nu in ultimul rand!) gradul in care percep ca mi se cuvine. O alta - perceptia asupra lejeritatii cu care celalalt a obtinut ceea ce are si asupra meritelor sale generale (mie mi se cuvine mai mult decat lui!). In fine, gradul in care mi-as dori sa nu mai aiba el (faza cu capra muritoare).

Ca sa nu va faceti o idee gresita si sa nu pic in capcana prejudecatii (cavaler vs. zmeu) trebuie sa clarific ceva: personal cred ca nici una din cele doua surori siameze nu e complet buna sau complet rea. Un dram de admiratie intr-o mare de invidie se va gasi intotdeauna (chiar daca nu recunoastem), dupa cum si invers – un dram de invidie intr-o mare de admiratie (nici asta nu recunoastem!). Iar invidia in doze terapeutice este chiar binevenita – ne mobilizeaza si ne face sa ne dorim mai mult, o percep ca pe un fel de mama a ambitiei. Iar admiratia ar fi in familia asta... bunica ambitiei, adica o forma ceva mai pasiva (mai inteleapta si mai lenta in miscare, mai chibzuita si mai prudenta).

Plus ca exista... ‘invidie admirativa’, nu? Este cea care poate fi marturisita pe fata si se doreste a fi receptionata drept compliment - categoria ‘ce te invidiez ca poti sa ajungi la masaj!’, sau ‘ce departe ai calatorit – te invidiez!’ sau ‘te invidiez ca ai atata rabdare cu oamenii’.

Si uite-asa tramvaiul meu a ajuns la statia de destinatie. Apropos, in caz ca se intreaba cineva ce s-a intamplat la scoala de soferi de mai sus: am carnet insa nu conduc; e criminal sa conduci in Bucuresti, iar mijloacele de transport in comun sunt un prilej ideal de reculegere, care nu merita a fi inlocuit cu fitnessul automobilistic (prin asta intelegand stat la volan cu gleznele flexand pe pedale si cu cele mai active grupe de muschi localizate in degete si buzisoare - exersand varii injective, imbinand armonios limbajul corporal cu cel verbal).

Deja ma pregateam de editorial, fericita ca am gasit tema. M-am asezat la butoane si am descoperit ca nu pot sa ma hotarasc – e bine sau rau ca cele doua se imbina? Chiar se imbina la toata lumea? Pentru prima data de cand va scriu, dupa vreo doua pagini m-a lovit senzatia ca ceva nu se lega acolo spre final, ca n-am ce sa va transmit ca sa va si mobilizeze sa faceti ceva dupa ce ati terminat de citit. Inacceptabil si complet de neinvidiat! Deci las draftul neterminat si ma duc la culcare.

In ordine cronologica, trece vremea si la un moment dat urmeaza o alta seara in oras, cu un alt grup de prieteni. La care ma mananca limba sa aduc tema in discutie. Si imi dau seama ca fiecare din noi are o capacitate variabila de admiratie vs. invidie, poate la fel cum fiecare avem o capacitate variabila de dragoste vs. ura. De exemplu am auzit ca exista oameni cu principii morale suficient de solide incat sa nu minta (woow! .... niciodata?!...) si exista oameni fara astfel de principii sau cu exercitiu in flexarea principiilor respective in functie de alte principii (mai albe sau mai negre).

Extreme exista in toate domeniile, insa la masa aceea am realizat altceva foarte important: e mai bine sa fii admirat decat invidiat, e mai bine sa fii iubit decat urat, e mai bine sa fii ascultat decat intrerupt si ... e mai bine sa fii ceva decat nimic. Ceea ce m-a facut sa ma decid pe loc – de maine voi considera invidia ca pe o forma de compliment si nu voi cauta sa judec omul care o exprima pentru modul in care a ales sa se exprime.

Spunea o teorie a fortelor in univers (nu mai stiu daca am citit-o in liceu sau mai tarziu) ca in lipsa altor influente, forta cu care ti se raspunde este egala cu cea pe care o aplici. Uneori insa cea de retur e amplificata. Deci m-am gandit atunci si acolo ca daca va fi sa amplific ceva in domeniul fortei duale admiratie / invidie, am sa intorc mereu sentimente pozitive.

Buna decizie! Nu ca am reusit sa o si aplic intotdeauna (!), pentru ca se intampla de multe ori ca reactiile sa o ia inaintea judecatilor, oricat de bune ar fi acestea din urma. E o chestie de instinct, supravietuire – pur si simplu natura umana. Cert este ca a mai trecut o vreme si a mai venit o seara, in care am fost pusa in fata unei incercari – aceea de a aplica ceea ce gandesc, afirm si ma tot straduiesc sa ii invat si pe ceilalti. Si am primit la randul meu o lectie. Aceea ca multe teorii rezonabile eludeaza practica, lucruri ce par simple au o tendinta intrinseca de a se complica incontrolabil, complet de capul lor.



(NOTA: se pare ca tema asta cu contradictia dintre ce fac si ce spun m-a urmarit, pentru ca in februarie 2011 am aprofundat-o / intr-o limba de circulatie internationala de data asta - v. http://egooutpeters.blogspot.com/2011/02/life.html )

Ce s-a intamplat? Am fost pe cale de a escalada (in scris!) un conflict profesional. Din argumente poate justificabile (apararea ‘tribului’ alocat), am fost aproape de a face o mutare beligeranta contra unei persoane agresive. Pentru a raspunde unui atac nejustificat, construisem deja argumentatia rationala, cu toate ca aspectele pe care le adresam erau in principal irationale si aveau de fapt in spate alte temeri. Conflictul real din spatele atacului era mult mai profund decat amaratele de cuvinte care ma provocasera sa raspund. Si iata ca eram cu toate armele pe masa, incercand sa pansez vreo 6 rani vindecabile la un pacient care nu prea mai avea cap.

Si in acel moment a sunat telefonul. Era vocea unei ratiuni exterioare (fizic – nu va ganditi la corpuri astrale), adica o terta persoana care m-a sunat si care s-a apucat muncitoreste sa medieze ceea ce ... de fapt inca nu comisesem. Multumesc Domnului ca a lasat pe Pamant telepatia si a permis Omului sa inventeze butonul ‘send’. In caz ca nu stiati, pana nu il apesi, inca poti retrage foarte multe lucruri care pe vremuri intrau la categoria ‘verba volant’. Am vorbit, am argumentat, mi-am varsat oful pe cale orala si l-am ascultat pe al sau. In scris am revenit pe alocuri, am reactionat la intensitate ceva mai redusa, am pastrat tolba inca plina de arme pentru rundele viitoare, cu speranta ascunsa ca poate gasim capul si nu va mai fi nevoie. Multumesc persoanei, m-a umplut de admiratie (chiar asa!) pentru ce a facut, deoarece am simtit ca a fost ceva dezinteresat si chiar altruist.

Asa ca am plecat spre casa cu un grad ceva mai ridicat de satisfactie si unul mai mic de frustrare, la sfarsitul unei saptamani dificile - insa incheiate! Pe drum a intervenit o alta voce (de data asta ceva mai ‘astrala’ – mama), care mi-a reamintit cam ce conteaza cu adevarat in viata. Nu a fost vreo sedinta de spiritism, ci una de amintiri derulate cu o prietena reala langa mine. Si uite-asa am ajuns iar acasa, in fata unui ecran cu litere mici care se astern una langa alta, din care a iesit ceea ce tocmai ati terminat de citit. De data asta fara sa fi avut propriu-zis o tema (sau pana la urma totusi am avut?). Pur si simplu am avut o poveste de spus.

Iar in incheiere am sa va transmit si un indemn: invidiati-va numai pe voi insi/eva - pentru ceea ce ati fost odata (chiar daca n-ati avut cureaua lata!), admirati-va (in doze rezonabile...) pentru ceea ce sunteti si ambitionati-va pentru ceea ce puteti deveni. Admirati-i pe aceia din jurul vostru care intr-adevar merita asta, ignorati-i pe cei care nu va merita admiratia (insa manifest, adica sa simta ca sunt ignorati - grea pedeapsa!). Faceti-o natural, fara eforturi si fara remuscari.

Voi incerca sa fac la randul meu eu la fel.


Georgina

Thursday, February 24, 2011

Ambiguitate

Motto: “Foaie verde de dudau, noi o ducem tot mai bine”.

Definitie (DEX): 1. Lipsa de precizie, de claritate. 2. Expresie, afirmatie lipsita de precizie, echivoca.


Astazi s-ar putea sa scriu in dodii. Avand in vedere ca nu e prima data, sper ca deja sa nu mai aveti o problema cu asta.

Limba romana este plina de sensuri duble, de cuvinte care abunda in ambiguitati. In functie de context, aproape orice poate fi interpretat. In functie de intentii, aproape orice poate fi rastalmacit. Si in functie de capacitatea de exprimare a partenerilor intr-o discutie, aproape orice poate fi prost inteles. Vestea buna este ca asta se intampla in aproape toate limbajele pamantului. Inclusiv al trupului. Vestea proasta cautati-o voi, pe sub foaia verde de dudau.

”Verba volant, scripta manent” – foarte adevarat, insa asta nu inseamna ca si sensul cuvintelor este inscris o data cu ele, pe vecie. In functie de mintea si sufletul care citeste, ce “ramane” difera semnificativ. Am putea sa rastalmacim putin aceasta straveche zicala si sa o inlocuim cu “verba volant, scripta invertent” (adica vorba zboara, cuvantul denatureaza).

Daca luam un exemplu simplu, inspirat din literatura populara si facem abstractie de contextul pe care il cunoastem cu totii, putem obtine efecte nebanuite. Exemplu: “crestea intr-o zi cat altii in trei”. Intrebari: este vorba de un/o “cine” sau de un “ce”? despre cine / ce este vorba? ce fel de zi? (pamanteana, venusiana?...) crestea zi-lumina sau zi de 24 ore? daca crestea zi-lumina, atunci noaptea ce facea? scadea si o lua de la capat a doua zi? sau doar se oprea si continua de unde a ramas? cine / ce sunt “altii”? (copaci, miriapode, efemeride, oameni, elefanti, munti?…) in ce sens crestea (fizic, spiritual?...).

Din motive de dodii (intr-o zi cat altii intr-un an!) ma opresc. Desi sunt tentata sa mai exersez, de exemplu cu “nici o masa fara peste”… va las pe voi!

Opusul ambiguitatii ar putea fi considerat elocventa (in sensul de “semnificatie vadita” - pe celelalte nu le voi aborda azi). Asta nu inseamna ca cele doua pot fi calificate cu strictete drept calitati sau defecte pentru un orator sau scriitor. Imbinarea celor doua consta de fapt in arta marilor oameni – putina ambiguitate, urmata de o aparenta elocventa poate rezulta intr-o mare capacitate de influenta (sau manipulare – cum vreti sa o numiti). Sau confuzie, bineinteles, insa asta e o cu totul alta tema.

Deja cred ca mai bine ma opresc cu partea teoretica. De ce m-am gandit in aceasta seara la ambiguitate? Pentru ca mi s-a parut un eufemism frumos pentru inselaciune. Granita intre cele doua e destul de fina. Prima suna foarte academic si intelectual, a doua este cu siguranta ceva negativ. Bineinteles ca nu se suprapun ca si notiuni, ambiguitatea da savoare multor conversatii, poate fi un frumos joc de societate, poate evolua si in alte directii, ca de exemplu tachinarea. Poate fi un mod de viata sau doar o solutie temporara, o forma de auto-aparare sau o cale de atac. Un joc strategic sau o intamplare.

Insa potentiala evolutie (sau involutie) catre inselaciune e evidenta, transpare chiar din definita de mai sus. Mergand mai departe pe ramura „echivoc”, tot in dex, gasim “Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu două înțelesuri; neclar, confuz, ambiguu. Suspect, îndoielnic (ahaaa!). Expresie, atitudine, situație ambiguă.”

Bun, acum ca am stabilit ca de fapt vreau sa vorbesc despre o maniera elevata despre inselaciune, am sa trec la concret. Inselaciunea poate sa vina din doua directii: din noi sau din afara noastra. Poate sa fie intentionata, intamplatoare (o corelatie nefericita intre cativa factori favorizanti) sau pur si simplu stupida. Nu mai stiu daca v-am mai trimis la legile lui Cipola (editorul meu de pe info.kappa, Peter, facea destul de des referire la ele). Sunt foarte interesante. Nu sunt complet elocvente, insa oricum cred ca la „elocventa” ar trebui inserata in definitie o atentionare ca este pur teoretica, deci nu se gaseste in stare libera in comunicare sau in literatura.
http://theophylepoliteia.wordpress.com/2010/07/30/cele-cinci-legi-fundamentale-ale-prostiei-umane/
http://www.searchlores.org/realicra/basiclawsofhumanstupidity.htm

Inselaciunea care vine din interior este cel mai greu de recunoscut si de depasit (sau pedepsit). In ultima vreme am reusit sa citesc felurite stiri in limba romana, care m-au condus la concluzia ca problema pe care o adresam intr-un editorial mai vechi (Pretul unei generatii pierdute) se datoreaza partial si unei doze mari de inselaciune pe care o inghit cu lingura cei de acasa (RO – pentru cine se intreaba).

Multe subiecte despre tari straine sunt tratate de catre autori care spun putine, insa vorbesc cu aparenta elocventa (nimic nou pana aici, nu?). Pentru cei care vad aceleasi subiecte dintr-un unghi diferit (respectiv din tara respectiva), exista o doza mare de ambiguitate. De obicei prin omisiune (voita sau pur si simplu din nestiinta). Se vorbeste de sisteme sociale, medicale si de educatie; de respect pentru cetatean si de servicii de calitate. De fel de fel de specimene canine cu cozi perfect spiralate, cu covrigei auriti pe ele, care traiesc undeva mai la Vest, muuult mai la Vest decat maidanezii nostri cu urechile capsate cu plastic galben si proces fiziologic zilnic revoltator, care genereaza tone de deseuri bio-degradabile pe strazile noastre (si care raman frumos identificabile pe trotuar pana finalizeaza procesul natural de bio-degradare).

O parte din stiri are un sambure de adevar. Turisti impresionati de servicii medicale pentru care nu sunt nevoiti sa plateasca (pentru ca au asigurare), de amabilitatea si profesionalismul cu care sunt tratati. Toata Romania a citit recent cat de bine sunt tratati bolnavii la AKH in Viena. Foarte adevarat si foarte util documentarul, poate va ajuta putin in a mobiliza ceva schimbari in sistemul medical. Insa povestile din spatele adevarurilor nu sunt expuse. Putini stiu de AKH -Skandal de la constructie in anii '80 (buget exorbitant, depasit revoltator - din banii contribuabililor etc. - redate in comentariile la articol). La fel de putini cred ca au inteles ca in acest spital, daca nu ai un anumit tip de asigurare, platesti pentru o operatie si tratamentul ulterior cam cat dai pe un apartament de 2 camere in Drumul Taberei. Ca este o industrie, care atrage straini sa se trateze. Normal ca serviciile sunt de calitate, pentru ca sunt excesiv de scumpe. La fel incepe sa se intample si acasa, insa la scara mai mica. O operatie de hernie costa de 2-3 ori mai mult ca in alte tari occidentale si in principiu nu e mare diferenta in calitatea procedurii. Este insa la moda sa te tratezi la Viena si serviciile - pe masura preturilor.

Mergem mai departe - in tari ca Austria sau Germania impozitele sunt progresive si mari. Dintr-un salariu decent contribui la stat pana aproape de 50%. Ia sa vedem cum ar reactiona in plan social Romania daca s-ar aplica o astfel de solutie - salariul mediu taxat cu 50%, cu garantia ca in 3-5 ani ar exista drumuri, spitale si scoli de nivel decent. Cu siguranta cu o crestere semnificativa a evaziunii fiscale - intr-o zi cat altii in trei. In schimb azi s-au anuntat potentiale reduceri la contributiile sociale, ca doar avem excedent in buget si sistemul de pensii nu e catusi de putin falimentar.

Revenind la Vest de Dunare. Serviciile, mai ales cele private, sunt excesiv de scumpe si deseori proaste. "Sistemul” (de orice fel) este si la ei greoi si necesita multi ani de cunoastere din interior pana sa il intelegi si sa te poti bucura de beneficiile lui. Educatia a ramas si aici in urma si se lupta sa o modernizeze. Generatiile se schimba, intoleranta creste, deschiderea fata de globalizare da bine in platformele politice, insa nu toata lumea care vine sa lucreze aici se duce direct in parlament, ca sa fie primit cu bratele deschise. Politia patruleaza inainte de alegerile locale, insa imediat dupa, se intampla ca parcurile redevin pustii, drogatii si oamenii fara adapost se intorc, sobolani foarte bine hraniti se infrupteaza noaptea din hrana aruncata de turisti la ratele de pe lac, chiar in centrul orasului. Si copiii lor au probleme cu drogurile, cu anturajul, cu dependenta de internet.

Poate parea ciudat ca scriu toate acestea. In primul rand pentru ca exista si multe, foarte multe lucruri bune si aspecte pozitive. Sunt intr-adevar cu cateva cicluri economice inaintea noastra, insa sunt si putin mai 'robotizati' - poate din cauza asta, poate pentru ca asa e firea lor. Aici un lucru este sigur si in asta consta puterea lor ca natiune si imaginea de perfectiune pe care o etaleaza in afara: sunt mandri de tara lor, de sistemul lor, de faptul ca sunt aici. Tara este puternica pentru ca EI sunt puternici. Sunt ca niste parinti protectori - daca se ia cineva de puiul lor, musca. In casa il pot certa, corija, pedepsi, apoi se vor lupta sa il aduca pe calea cea dreapta. Insa in public sunt o familie fericita.

Personal sunt o multumita de situatia mea actuala, pe care o consider ca pe o deplasare temporara in scop profesional. Am un loc de munca in care exista valori reale si sunt recunoscute, respect si apreciere indiferent de nationalitate. Un apartament decent, un buget relativ echilibrat, o doza rezonabila de entuziasm. Ma enervez de cateva ori pe luna (mai rar in ultima vreme) din motive de servicii (si publice si private), de sistem greoi si de prejudecati in cele mai ciudate locuri (daca de ex, acasa femeia de serviciu s-ar uita cu dusmanie la un expat cred ca ar pica bila de pe ASE!). Ma dau des cu avionul si ma infiintez fizic pe acasa cam o data pe luna sau la maximum doua luni. Sunt bine sanatoasa, optimista si productiva (si la munca si pe blog). Nu stiu inca unde ma va duce viata peste cativa ani - daca voi ramane aici, ma voi duce mai departe "in lume" sau intoarce acasa sa reciclez reziduuri biodegradabile.

Cert este ca in momentul de fata m-as simti vinovata de o doza mare de ambiguitate daca nu v-as spune ca e pacat sa va inselati pe voi insiva cu credinta ca raspunsurile va asteapta undeva prin tari straine, in loc sa luptati acasa, pe teren propriu. Si chiar daca o spun "de la cald si de la distanta", o spun cu buna credinta si fara urma de ambiguitate. Daca valorile reale se exporta necontigentat si ne repopulam teritoriul cu marfa second hand sau de unica folosinta, probabil ca vom face pe multi "altii" fericiti, insa ma intreb daca o merita.

Haideti sa inlocuim de maine sintagma "avem o tara frumoasa, pacat ca e locuita", cu alta mult mai veche si mai inteleapta: "omul sfinteste locul". In prezent foarte multi romani sfintesc intregul mapamond. E pacat sa lasam tocmai pamantul romanesc mostenire unor epigoni si unor hoti repatriati de tari cu sisteme de protectie mai bune decat ale noastre.

Georgina

Saturday, February 19, 2011

Responsabilitate

DESPRE RESPONSABILITATE IN MANAGEMENT
Editorial aparut in INFO KAPPA Nr. 360 / 13 Iulie 2009

Motto: Avem Carta Drepturilor Omului. Ceea ce ne trebuie este Carta Responsabilitatilor Omului - Bill Maher

http://en.wikipedia.org/wiki/Bill_Maher



Luna aceasta am primit o invitatie - sa vorbesc despre responsabilitate prin prisma managerului, a conducatorului de echipa.

Ca sa incep de pe un teren unanim acceptat, am cautat mai intai in Dex, unde am gasit trei sensuri largi. Primul este obligatia (de a indeplini o sarcina), al doilea raspunderea asociata (a da socoteala, a accepta si a suporta consecintele), al treilea este asumarea (atitudinea constienta, simtul de raspundere fata de obligatie). Daca angajatul nu percepe toate aceste trei dimensiuni in sarcinile pe care le duce la indeplinire, rezultatul final este compromis.

Gandind ceva mai departe de ce ne spune Dexul, sensul de asumare are la randul sau, intuitiv, doua componente - cea care tine de personalitate (innascuta) si cea care tine de educatie (dobandita). Nu este vorba numai de cei sapte ani de acasa si de sistemul de invatamant, ci este vorba si de mediul in care isi desfasoara activitatea. Exista persoane care asezate intr-un post se comporta foarte responsabil, in timp ce pe alt post se comporta mai putin responsabil.

Ca sa vedem de ce, este suficient sa pornim de la sarcina. Atunci cand sarcina atribuita depaseste abilitatile persoanei, implicit propria perceptie asupra gradului de responsabilitate scade (argumente de genul ‚cel care mi-a atribuit sarcina stie cat pot, daca mi-a repartizat-o e pe raspunderea lui/ei’). Apare tendinta de a ‚pasa’ raspunderea celui care gestioneaza distributia sarcinii. Rezultatul va fi: am facut ce am putut. Exista o vorba in popor: fiecare avanseaza in cariera pana cand isi atinge propria incompetenta.

Si astfel ajung la un factor foarte important in responsabilizarea angajatului: seful direct. Multa lume isi doreste sa avanseze in cariera, insa este destul de greu sa percepi din afara responsabilitatea pe care o implica o pozitie de conducere inainte sa fii confruntat direct cu ea. Prin natura muncii pe care o desfasoara, seful isi asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac angajatii din subordinea sa. Atat direct (doar semneaza, nu?...) cat si indirect, derivand din preocuparea sa de baza – atribuirea de sarcini. Daca ii spun ‚delegare’ suna mai occidental si senzatia de transmitere a responsabilitatii este mai pregnanta, insa voi ramane la denumirea de ‚sarcina’, pentru ca la urma urmei asta este si va fi in mentalitatea locala perceptia primitorului.

Una din cele mai importante abilitati pe care trebuie sa si le dezvolte un conducator este de a determina corect capacitatile profesionale ale angajatilor din subordine, astfel incat sa ii poata responsabiliza corect. Este si o parghie de stimulare a cresterii profesionale. Trebuie sa identifici in colectivul tau acele persoane care au tendinta innascuta de a fi mai responsabili si pe acestia sa ii ajuti sa creasca profesional. Pe masura ce le atribui sarcini mai dificile, ei sunt cei care se vor stradui sa invete ca sa le poata duce la indeplinire. Pe cei capabili din punct de vedere profesional insa cu un anumit grad de timiditate (sau tendinta inascuta de a fugi de responsabilitate) ii vei ajuta sa creasca din punct de vedere al asumarii, prin expunere directa. Mai exact, este bine sa le atribui sarcini pe care nu le vor duce pur si simplu la indeplinire si atat, ci mergi mai departe - le asiguri reprezentativitate in fata forurilor superioare, ii stimulezi sa semneze si sa prezinte public materialele si ideile care emana de la ei.

Bineinteles ca in fiecare moment in care impingi un angajat inainte (pe oricare din cele doua cai), risti sa il provoci sa atinga acel prag de incompetenta de care vorbeam mai sus. Insa daca incurajezi din timp feed-back-ul constructiv, tu si angajatul tau veti ajunge la o cunoastere reciproca si un grad de confort suficient incat sa afli din timp cand incepe sa fie depasit de situatie.

Am facut precizarea ca procesul necesita timp si cunoastere reciproca din doua motive.

Primul este ca aplicarea metodelor de responsabilizare din prima zi de interactiune ar fi daca nu gresita, cel putin hazardata. Este nevoie de o perioada de acomodare, de construire a increderii reciproce. Educatia angajatului in directia responsabilizarii acestuia merge mana in mana cu increderea, iar personal ma ghidez dupa regula de baza ‚increderea nu se acorda, ci se castiga’. Si nu este vorba numai de increderea conducatorului in angajatul sau (cum de multe ori este perceput eronat), ci mai ales in prima faza de increderea angajatului in conducator. Acesta trebuie sa aiba credibilitate profesionala si responsabilitate, astfel incat angajatului sa nu ii fie teama ca va fi agatat la uscat la prima greseala, indiferent cat de mica. Este vorba de increderea ca are in conducatorul direct un fel de ‚amortizor’ al loviturilor externe, in perioada de crestere.

Al doilea motiv este ca inca mai cred in efectul pozitiv al timpului in ceea ce priveste schimbarea naravurilor. Desi termenul ‚schimbare’ nu e cel mai fericit, pentru ca procesul este foarte subtil (chiar pentru angajat!). Este ceva ce i se intampla gradual, de multe ori la nivel sub/inconstient. In mediul potrivit si cu instrumentele potrivite, angajatul se va modela si cu certitudine va resimti momentul cand a devenit mai responsabil si in acelasi timp mai profesionist - momentul recunoasterii sale informale in colectiv si mai ales in afara sa, in alte grupuri din organizatie, cu care interactioneaza profesional. Este momentul cand nici nu isi mai da seama ca de fapt da sfaturi si emite opinii credibile, cand este cautat pentru ca el ‚stie’, cand implicit... responsabilitatea sa creste, intrucat devine o sursa credibila de informatii profesionale, un ‚coach’ la randul sau pentru cei din jur.

Ceea ce va doresc si voua in propriile cariere!
Georgina

Thursday, February 17, 2011

CRIZA

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 345, 30 martie 2009

MOTTO: Nu este atat de grav faptul ca se apropie vremuri grele; schimbarea pe care o resimtim este data de faptul ca vremurile bune au apus. Groucho Marx



Criza - este doar un cuvant, care face parte din viata noastra la fel ca oricare altul. Exista grade diferite de criza, niveluri diferite la care poata sa apara, insa cert este un lucru: de cate ori ne confruntam cu ea, avem o asteptare clara: sa treaca mai repede! Daca ar putea sa se termine inainte sa inceapa, ar fi ideal! Pentru ca intotdeauna asteptam cu rabdare sa ne reluam viata, DUPA. Fie ca si cum nimic nu s-a intamplat, fie mai puternici, mai invatati (ce nu ne omoara...).

Exista bineinteles un dram de realism in acest tip de asteptari, intrucat istoria ne-a invatat ca marile crize au deschis calea spre progres (vezi si dualitatea semnificatiei in civilizatia orientala, criza = oportunitate). Mari inventii, tehnologii revolutionare (mai mult sau mai putin economicoase), fluxuri din ce in ce mai automatizate (presupuse a fi si mai eficiente) - toate au fost gandite de oameni care cautau solutii de iesire din varii crize.

Pentru ca o criza nu trebuie sa capete dimensiuni globale ca sa isi merite numele. Viata in perioadele de normalitate economica nu este altceva decat o suma de crize individuale, care actioneaza fie in sensuri contrare, fie pur si simplu la niveluri atat de subtile incat nu sunt percepute decat de catre cei pe care ii vizeaza direct. Sa luam de exemplu o companie care isi pierde din clienti, sau nu mai face profit din diverse motive, intr-un mediu economic altfel in limitele normalitatii. Compania noastra cauta solutii sa isi plateasca datoriile, angajatii si actionarii, iar in acest proces inoveaza. Tehnologic, financiar, marketing, in orice directie. Sa luam ca exemplu o alta, in pericol de a fi preluata de un competitor impotriva vointei sale. Si ea cauta o solutie care sa o readuca in carti pe piata (ca e vorba de produs, canal de vanzare – nu e relevant acum, orice ii poate aduce acel ‚ceva’ care sa o scape de amenintarea preluarii ostile).

Sa parasim putin lumea economica, si sa ne gandim la alte solutii faimoase la fel de fel de crize. Sa luam de exemplu banala fituica! Ea trebuie sa fi fost inventia unui elev care trecea printr-o criza personala inainte de un examen (nu invatase, risca o nota proasta si cel mai probabil o pedeapsa pe masura – fie de la profesor fie de la parinti). Alt exemplu, poate cea mai folosita solutie din toate timpurile: minciuna. Cred ca va puteti imagina cum a aparut ea - ca solutie la criza (potentiala) pe care ar putea-o declansa... adevarul!

Cred ca exemplele de mai sus v-au condus deja catre concluzia ca nu imi propun sa discut despre varietatea si/sau moralitatea solutiilor, ci incerc doar sa va contaminez cu o noua viziune asupra notiunii de criza. De ce acest demers? Pentru ca in fiecare zi, cand aud la televizor si citesc in presa despre criza de dimensiuni planetare prin care trece omenirea, ma napadesc fel de fel de ganduri pe care am simtit nevoia sa le impartasesc cu voi (o sa vedeti la final de ce).

Fara a pastra o ordine anume, am sa insir mai jos cateva din aceste ganduri.

In primul rand cred ca ar trebui sa avem mare grija atunci cand asezam pe scara istoriei cele ce ni se intampla. Nu contest ca e o perioada foarte dificila insa afirmatiile de genul ‚trecem printr-o criza fara precedent’ ma duc cu gandul la o povestioara de familie. Bunicul meu statea intr-o zi cu un nepot (varul meu) in pridvor, privind cu ochi mari la furtuna cu grindina cat oul de porumbel care cadea in curte. La un moment dat bunicul sopteste in barba: ‘in viata mea nu am vazut asa ceva!’; la care nepotul, la fel de grav: ‘nici eu, tataie!’

Morala? Atentie sa nu cumva sa uitam lectiile istoriei. Numai pentru ca nu le-am trait pe pielea noastra nu inseamna ca razboaiele mondiale nu au existat, sau ca Inchizitia nu a torturat si ucis mii de nevinovati, sau ca Vezuviul nu a erupt, sau ca ciuma si febra tifoida nu au decimat orase, ca potopul nu a existat sau ca dinozaurii nu au disparut (cred ca pot sa ma opresc – ati prins ideea).

O alta mare dilema ma cuprinde la auzul predictiilor apocaliptice ale impactului pe care il va avea criza globala asupra fiecaruia din noi, la nivel individual. Daca plecam urechea la spusele expertilor (parca erau 15.000 in Romania la ultimul recensamant specializat, nu?...), putem trage concluzia ca pentru simplul motiv ca este ‚globala’, criza de fata va prelua automat dreptul absolut de control asupra vietilor noastre si (mai mult!) asupra atitudinii pe care trebuie sa o adoptam fata de ea. Reactia mea tinde sa fie: ei, nu zau? Si de ce ma rog? Haideti sa ne oprim putin asupra a doua aspecte.

Primul este saracia. Exista natiuni atat de sarace (din pacate foametea nu este de domeniul trecutul!), incat o criza globala in plus sau in minus nu inseamna mare lucru pentru ele. Exista in sanul natiunilor bogate paturi atat de sarace (sub limita de subzistenta) pentru care e valabila aceeasi afirmatie. Pe de alta parte, exista patura celor bogati, pentru care criza se traduce in ceva de genul ‚milionul meu de Euro de anul trecut valoreaza acum mai putin de 100.000 Euro’ (nu ma faceti sa elaborez acum cosul zilnic prin cateva tari ale lumii - ca sa comparam cu 100.000 Euro...). Si exista o a treia categorie, de fapt cea in care criza va lovi cel mai tare, asa-numita patura de mijloc (care si ea variaza ca grosime si putere de adaptabilitate de la o natiune la alta). Prin urmare cel mai pesimist scenariu al crizei ar fi sa pierdem aceasta patura, care sa fie inghitita de categoria ‚saracie’. Si asa ajung la al doilea aspect la care va invit sa va ganditi: schimbarea.

In industria show-biz se vinde cel mai bine asa-numita ‚American Story’, in care personajul pleaca de ‚jos’ (magnitudinea ‚josului’ variind de la o poveste la alta) si ajunge ‚sus’. Asta inseamna ca la final de poveste primeste ‚licenta de succes’. Aici includem bani PLUS faima (publica sau personala – in familie, in cercul de prieteni) PLUS un anumit tip de fericire (in 99.99% din cazuri asta inseamna dragoste). PLUS (adaug eu) sanatate, desi de cele mai multe ori este considerata implicit, adica nu scrie nicaieri la sfarsit ‚precizam ca X chiar a trait fericit multa vreme, nu a facut cancer in interval de cel putin 5 ani de la finalul filmului, nu a dat nici o masina peste el in urmatorul an si nici nu a contractat SIDA de la tanara sa jumatate’. Chiar asa... povestile pe care le citeam cand eram mica aveau bunul simt sa aiba o astfel de incheiere, ca sa putem dormi (noi copiii) linistiti ca finalul fericit este si durabil. In zilele noastre nimeni nu mai da astfel de asigurari.

Cam asta ar fi. Uitam ceva important: personajele au o structura relativ simpla – bune sau rele. Daca mi-a scapat ceva completati voi. Repet, vorbesc acum doar de un gen, insa de unul foarte popular. Interesant insa este ca putine povesti o iau invers, de ‚sus’ in ‚jos’. Iar cele care o fac nu isi uita niciodata personajele jos, ci se preocupa sa le traga inapoi in ‚sus’ pana la final. Sau si mai interesant, caderea este introdusa ca pedeapsa pentru cei rai, fara sa se gandeasca nimeni ce nenorociri mai pun ei la cale dupa final ca sa se ridice din nou.
(Ca o paranteza, mi-a placut foarte tare pelicula ‚Regele Pescar’, un film interesant de revazut in perioada asta.)

Unde vreau sa ajung? Exista schimbari in viata noastra la tot pasul, in cele mai neasteptate si mai ciudate directii. Numai ca omul, poate datorita naturii sale inclinate catre comoditate (se spune ca cele mai mari inventii isi au obarsia in predispozitia noastra catre lene), tinde sa tolereze si sa integreze in viata sa mult mai usor schimbarile pozitive. Fata de schimbarile negative fiecare individ are un grad diferit de suportabilitate, iar incalcarea acestui prag declanseaza de fapt CRIZA.

Si iata ca ne-am intors la subiect. Ce inseamna criza pentru fiecare din noi? Cam tot ceea ce ne incalca pragul de confort. Poate o sa radeti, insa cea mai mare criza din viata fiecaruia din noi este nasterea. In acel moment cumplit si de neimaginat pentru fatul care sta foarte confortabil la mami in burtica, TOTUL se schimba si NIMIC nu mai poate fi readus la starea de confort dinaintea acestui eveniment. Si cu toate aceste, pot sa afirm cu mana pe inima ca toti cei ce citesc randurile de fata au supravituit acestei crize. Unii mai bine, altii mai putin bine, insa au supravietuit.

Ei bine, de aici inainte cred ca nu este nevoie sa va amintesc de toate crizele prin care trecem in plan personal: de la prima zi de gradinita, de scoala, de facultate, la imbolnavirea sau chiar moartea celor dragi, la schimbarea locului de munca, pierderea unui partener de viata (divort sau instrainare) etc. Orice eveniment negativ sau chiar orice nou inceput poate declansa o criza pentru fiecare din noi.

Diferenta intre criza individuala si cea globala nu este foarte mare la nivel subtil, in sufletul si perceptia fiecaruia din noi. Mai exact criza globala ne loveste cu adevarat atunci cand incepe sa ne afecteze universul personal. Si atunci este dreptul nostru ca tot la nivel personal sa consideram drept invazie momentul in care ne spune altcineva ca trecem printr-o criza, desi noi nu percepem pe masura efectele sale. Pentru ca in momentul respectiv deja i s-a deschis o usa, pe care ne intra in suflet si ne influenteaza atitudinea. Daca intrarea se face de maniera constructiva (sub forma de avertisment care sa ne indemne catre prudenta si cumpatare) poate fi bine. Daca insa intrarea este agresiva si generatoare de panica, nu poate fi decat distructiva. Nu stiu cati din voi ati citit deja povestea lustragiului care a aflat de criza financiara. O veti regasi mai jos la rubrica ‚Management’, pentru ca mi se pare o lectie de management de mare valoare.

Mai exista o problema cu criza globala fata de cea individuala, care mi se pare foarte grava. O vorba din popor spune ca ‚Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce’. Chiar daca nu sunteti credinciosi, cred ca ati auzit macar o data in viata vorba asta. V-ati gandit la ea macar dupa ce a trecut apogeul crizei, atunci cand ati contemplat cu uimire resursele cu care ati infruntat criza, si poate v-ati dat seama cat de extraordinar v-ati purtat in acele momente de rascruce. Uneori insa oamenii sunt depasiti de crizele personale, iar atunci zicala poate parea nepotrivita. Ar fi nerealist sa cred ca suntem cu totii niste super-eroi care ne luam la tranta cu greutatile, care doboram voiniceste una, numai ca sa asteptam cu nerabdare sa abordam o alta, mai mare, mai grea. Nuuuu, departe de mine asa o asteptare de la oameni si umanitate. Din contra, sunt convinsa ca cel mai curajos si mai puternic dintre noi trece inevitabil prin momente de slabiciune, in care se intreaba ‚de ce eu?’, ‚de ce nu se termina mai repede?’ sau ‚probabil n-o sa trec niciodata peste asta’. Aici insa intervine diferenta: cel puternic se ridica si merge mai departe, iar la un moment dat constata ca a invins (sau macar depasit cu minime pierderi) criza. Cel slab ramane ‚jos’ si nu se mai ridica (la propriu sau la figurat). Insa atata timp cat criza se produce la nivel individual, toate aceste drame personale se consuma acolo unde au inceput. Se propaga cel mult in familie, in cercul de prieteni, uneori apar la un jurnal de stiri morbide si invazive care nu tin cont de intimitatea celor implicati.

Ei bine, problema cu criza care are pretentii de globalitate este ca nu alege. Nu te intreaba nimeni cat poti duce, cei slabi si cei puternici sunt loviti deopotriva si in acelasi timp. Ca totul sa fie si mai interesant, mai exista o specie foarte stranie, de profitori – cei care ‚se dau loviti’. Mai exact cei pe care influentele negative nu ii ating in mod direct, insa se folosesc de pretextul contextului ‚global’ ca sa se dea loviti si sa beneficieze de anumite influente pozitive.

Exista in contextul asta un subiect foarte la moda, asupra caruia nu voi insista mai mult decat e necesar, insa pe care trebuie sa il mentionez. Este vorba de sistemul financiar-bancar, considerat declansatorul si in acelasi timp motorul de propagare a crizei. Ceea ce insa nu rezulta la fel de clar din dezbaterile pe tema asta este ca acelasi sistem, oricat ar fi el de hulit, va fi si singura solutie fezabila de iesire din criza.

Laitmotivul curent este cum au nenorocit bancile comerciale marea masa de oameni si companii nestiutoare si (implicit, nu?) nevinovate. Nu intru acum in amanunte legate de faptul ca in justitie necunoasterea legii nu te scuteste de consecinte. Nu incerc nici sa iau partea bancilor, pentru ca la nivel de sistem nimeni nu contesta un lucru: s-a gresit din anumite puncte de vedere. Dar nu stiu cine isi permite sa arunce prima piatra acum. Vreau insa sa va provoc la o schimbare de viziune asupra responsabilitatii (si implicit responsabilizarii) ‚nevinovatilor’.

Oricine are o minima intelegere asupra fazelor prin care ajungi de la cerere la contract de credit imi va da dreptate in afirmatia urmatoare: de cele mai multe ori solicitantul primeste o suma mai mica decat cea solicitata. Asta in cazul in care cererea nu este formulata direct pe maximul calculat de un ofiter de credit pe baza normelor interne ale bancii. Exista firme sau indivizi care nu se opresc aici. Nu sunt multumite cu atat si se mai duc la inca o banca, sau la o societate de leasing (poate si pe la camatari), pentru ca vor mereu mai mult. Au planuri ambitioase si nu considera necesar sa explice la banca tot ce au ei de gand sa faca cu banii. Exista persoane care se imprumuta pentru plata avansului (in categoria ‚nevoi nedeclarate’), dupa care se imprumuta din nou pentru diferenta de plata. Desi ideea de baza a creditarii ‚partiale’ este sa faci dovada ca ai capacitate de plata macar pentru usa de la intrare si holul in care iti lasi pantofii. Pe scurt: mi se pare nedrept si chiar imoral sa acuzi bancile ca ti-au bagat banii cu forta in buzunar, atunci cand personal ignori orice norma de prudenta in ceea ce priveste gestionarea propriului buget (fie ca e vorba de familie sau de companie).

Un alt aspect deloc de neglijat este ca exista firme care s-au folosit de credite pentru a pune umarul la cresterea exagerata si artificiala a preturilor (de materiale, echipamente, manopera etc.) in toate domeniile. Pentru ca nu au gestionat banii imprumutati cu aceeasi grija cu care ar fi gestionat proprii bani. Au achitat preturi exorbitante catre firmele unor rude sau prieteni, pentru servicii care poate nu meritau nici jumatate. Si... fie nu s-au gandit ca o sa ajunga si la scadenta, fie s-au gandit ca o sa se refinanteze la nesfarsit de la o banca la alta, nu s-au gandit ca la un moment dat o sa trebuiasca sa dea inapoi din banii ‚lor’. In general s-au gandit ca o sa pacaleasca ei cumva pe toata lumea.

Mai exista un principiu al prudentei pe care putini l-au aplicat in Romania: daca intr-o perioada iti merge bine (cum a fost cazul ultimilor ani) si profitul / primele (in cazul persoanelor fizice) iti depasesc asteptarile, este bine ca din surplus sa mai reduci din datorii. Efectele benefice sunt multiple (scad dobanzile, compensezi pentru eventuale perioade mai dificile in viitor - un fel de ‚pune deoparte bani albi pentru zile negre’ adaptat la cei indatorati). Din pacate ii putem numara pe degete pe cei care s-au comportat asa. Era mai simplu sa scoti banii cu valiza din firma, sa iti iei un automobil ultimul racnet (sau o casa la munte, sau un elicopter) decat sa reduci din datorii.

In sfarsit (si cu asta inchei expozeul de ‚probleme”), nu trebuie sa uitam ca nu toti cei care s-au imprumutat se comporta dupa cum am descris mai sus. Sunt si unii care sufera intr-adevar nevinovati, insa e greu sa distingi intre cele doua categorii. Dupa cum e foarte greu sa distingi intre cei care intampina intr-adevar dificultati in a isi achita datoriile, fata de cei care au mai gasit doar o portita sa insele banca (adica au cu ce, dar pur si simplu nu vor sa plateasca).

Concluzia pe care incerc sa o trag este ca vanatoarea de vrajitoare care s-a declansat impotriva bancilor trebuie oprita inainte sa fie prea tarziu. Si nu e nevoie de argumente foarte elaborate, ci de simplul motiv ca daca omori vaca nu mai ai de unde sa bei lapte. Si nu cred ca vreunul dintre cei care intinde degetul acuzator catre sistem (si eventual instiga si alti hoti sa strige hotul) poate propune in acelasi timp si ceva fezabil de pus in loc.

In fine... ca sa nu va las fara solutii si pentru ca si asa am lungit foarte tare editorialul de astazi, l-am rugat pe Peter sa-mi permita sa acaparez si rubrica de ‚Motivationala’. Pentru ca, dupa ce am umplut cateva pagini cu dimensiuni poate nebanuite ale acestui cuvant cazut in desuetudine in perioada asta, ar fi nedemn pentru nivelul intelectual al cititorilor nostri daca nu as veni catre ei si cu o propunere.

Departe de mine ambitia de a cauta o solutie globala unei crize de asemenea dimensiuni. Insa pot sa incerc sa va dau o sugestie, gandita pe schema ordinii sociale din lumea furnicilor. Eu sunt astazi o furnicuta mica dintr-un musuroi peste care tocmai a trecut un cal (de cateva ori / inainte-inapoi...). Mi-a daramat casa, mi-a strivit proviziile, a urinat pe toata familia mea si deocamdata nici nu sunt sigura daca a plecat de tot sau se mai intoarce. Cu toate acestea nu am prea multe de facut decat... sa ma apuc sa car din nou provizii, sa refac galeriile, sa imi spal copiii, sa ascult o muzica buna (ce, n-ati auzit de greiere?) si sa imi vad mai departe de viata mea. Pentru ca in musuroiul meu sinuciderea nu este o solutie. Si nici furtul de la vecina furnica. Insa donatia catre greierele mai nefericit ca mine (ca lui i-a rupt animalul ala un picior de sprijin) este o prioritate.

Cam asta veti gasi la ‚Motivationala’ astazi. Cum sa ne organizam musuroiul fara sa mai asteptam legi, HG-uri, sprijin de la FMI etc... Ma rog, nu pretind nici macar ca stiu ce norme interne are fiecare neam de furnici in musuroiul propriu (cand o sa am putin timp o sa mai verific o data in ‚Parola Antenelor Incrucisate” – una din cartile copilariei mele de furnicutza). Pana atunci insa stiu ca trebuie sa contribui, proportional cu marimea mea, la reconstructia propriului musuroi, dupa cele mai elementare norme de bun-simt si buna-gospodarire.

De ce sa fim numai noi mandri de bunicii nostri, care au trecut prin criza din 1929-1933 (4 ani, va imaginati?...) si prin doua razboaie mondiale? Sau de parintii nostri care au trecut prin perioada comunista (din care o parte a fost grea / era o schimbare majora, iar o alta parte a fost chiar cumplita)? Ce-ar fi sa nu ne mai lamentam si sa nu ne mai ascundem dupa scuza globalizarii? Sa ne asumam fiecare, incepand de astazi, gestionarea propriei dimensiuni a crizei. Va spun eu ca in momentul in care in plan personal veti depasi criza, veti putea sa va uitati cu incredere afara pe geam, ca o sa fie ceva mai bine si acolo.

Si nepotii nostri... cu siguranta o sa fie mandri de noi!


VALORI PERENE IN MANAGEMENT

A fost odata ca niciodata un biet lustragiu care isi castiga existenta lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru. Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important - insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist. Intr-un cuvant era multumit cu munca lui, iar clientii lui la fel, asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.

Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti, care l-a intrebat prietenos:
- Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni ca e criza financiara?

Ce-i drept nu-i spusese nimeni. Nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo. Desi probabil toti erau la curent cu criza!

- Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna, insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu, un biet lustragiu! Asa ca daca ai un dram de minte trebuie sa iti iei masuri din timp, ca sa nu fii luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc!

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intr-adevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii vroia binele.

Asa ca lustragiul nostru a inceput sa ia masuri, incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru început a inceput sa foloseasca crema de pantofi mai putina si de calitate mai proasta. Apoi a inceput sa aloce timp mai putin fiecarui client (pentru ca, dupa cum se spune, timpul inseamna bani), deci sa socializeze mai putin cu acestia (ca doar daca e criza, nu mai e timp de stat la discutii!). Preocupat de criza financiara, a devenit din ce in ce mai distras, ingandurat si tacut, ajungand sa isi faca treaba de mantuiala.

Incetul cu incetul, clientii sai fideli, carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului, au inceput sa se rareasca. Iar lustragiul nostru, cu fiecare client pierdut, intr-un fel ciudat era multumit ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.

- Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara.


In loc de morala / incheiere va ofer un citat:
Daca lucrurile o iau intr-o directie gresita, nu o lua in aceeasi directie cu ele. Roger Babson
[If things go wrong, don't go with them. ]


INDEMN LA ACTIUNE

Jurnal din viata unei furnici lucratoare pe timp de criza (globala!)

Luni:
E frig. Si ploua. Si cred ca nefericitul de cal a calcat pe usa de la intrare, ca bate un vaaaant. Miroase foarte tare a pisu, cred ca tot de cal (doar copiii fac toti la olita – inca de saptamana trecuta). Toti cei 142 (cati erau cand i-am numarat ieri). Sper ca cei mai mici n-au adormit langa usa distrusa de cal, ca sigur fac pneumonie. Si daca scad sub 120 e un adevarat dezastru, ca Regina s-a suparat deja pe mine vineri cand am pierdut 10 (s-au inecat saracutii, ca ploua de o saptamana). Spunea ca ii compromit sporul natural, previzionat special - optimizat pentru depasirea perioadei de criza din musuroi. In plus, daca pana la sfarsitul saptamanii nu repar 0.2% din galeriile compromise si nu ridic cel putin 0.2mm la suprafata, o sa imi taie ratia de polen, miere si ceara la jumatate. Iar nebunul asta de cal deja ne-a stricat munca de saptamana trecuta si a patruns cu copitele pana la -3! Cateodata ma intreb daca nu cumva au fost mai multi, ca prea a trecut peste noi de 18 ori intr-o zi. Oricum, sper ca a plecat de tot. Problema acum e ca daca nu suntem atenti, apa (infiltrata deja pana la -4!) poate ajunge in camera Reginei (-6!) si atunci chiar o sa avem o criza globala.
Trebuie sa ma apuc de treaba, a rasarit soarele...


Miercuri (ca doar nu credeati ca am timp sa scriu in fiecare zi?!...)
Nu a murit nici un copil si am mai primit 36 ieri, semn ca Regina e multumita. Acum imi dau seama ca nu v-am zis cum am ajuns la acest cumul de functii. Titlul e corect, sunt furnica lucratoare (deci sap galerii si prestez servicii de intretinere a musuroiului). Copiii i-am primit insa in grija (peste indatoririle de baza), din cauza ca e criza. Cum a inceput? Un cal a calcat pe musuroi si a distrus tot edificiul de suprafata si o gramada de galerii subterane. Stiu ca am mai spus asta, insa ceea ce nu v-am spus este ca prima data s-a intamplat acum o luna. Atunci nu a atins nici o galerie, doar a amusinat la suprafata, ceea ce inseamna de fapt ca ne-a stricat toate iesirile. La momentul respectiv a fost panica mare in musuroi, s-au realocat o gramada de sarcini, foarte multe furnicute-bona au fost rugate sa ne ajute pe noi, lucratoarele, in reconstructie. Ceea ce au facut imediat, s-a reparat tot dezastrul in mai putin de doua zile. Problema este ca in aceste doua zile au murit o gramada de copii. La momentul respectiv nu stiam cat de greu este sa ai grija de un copil, cate responsabilitati presupune si ce efecte dezastruoase poate avea asupra intregului musuroi neglijarea acestei functii. Cert este ca dupa ce terminasem reconstructia eram cu 10% mai putine si trebuia sa refacem efectivele cat mai urgent.
E ora de masa pentru cei mici, am fugit...


Vineri:
Ia sa vedem... unde am ramas? Da! Regina a hotarat sa creasca numarul de copii livrati pe saptamana, in primul rand ca sa compenseze cei pe care i-am pierdut ca urmare a crizei, dar a mai planificat si un plus de 20% pentru luna urmatoare, ca sa ne asiguram ca avem suficiente efective in caz ca revine calul... Furnicile-razboinic au fost trimise sa stea de paza la fiecare intrare (nici ele nu erau suficiente, sporul pe segmentul asta trebuia sa ajunga la 50% pana la sfarsitul saptamanii viitoare). Rolul lor este sa dea alarma si sa atace agresorul (nu radeti, cailor nu le place sa le intre o armata intreaga in nas cand amusina musuroaie!). In fine, la finalul saptamanii cu pricina (primul atac adica) s-au scris cateva articole pe tema asta si s-a ajuns la concluzia ca greul a trecut, iar musuroiul a luat cele mai bune masuri impotriva unui eventual atac viitor. Dupa care... au aparut problemele de sambata trecuta. Atacul a fost pe cat de neasteptat, pe atat de brutal. De data asta a intrat cu copitele, adanc si repetat, in inima musuroiului (pana la -3 /din -6). Cred ca au fost mai multi. Si de atunci ploua mereu. Din fericire suntem aproape gata cu reparatiile (eu mi-am terminat deja norma saptamanala, maine poate reusesc sa ajut si cateva vecine). Am primit ratia intreaga de miere, polen si ceara, insa o sa ii dau jumatate greierelui, pe care l-am intalnit sambata imediat dupa atac – lui i-a rupt calul un picior de sprijin si nici voce nu mai avea sa cante saracul!
Ma duc sa ii duc de mancare.


Duminica:
De obicei duminica ne odihnim. Nu stiu de ce, pentru ca in musuroiul vecin nu exista obiceiul asta. Dar asa ne-a spus Regina, ca la noi in musuroi duminica ne odihnim. Din pacate astazi nu am putut sa ne odihnim, pentru ca ... ieri a fost sambata! Si iar am fost atacate, mai grav ca sambata trecuta, de data asta calcatul in copite a tinut mai mult. A ajuns pana la -4, apa intra peste tot, Regina nu mai prididea cu productia de copii. Iar noi acum nu mai prididim cu ingrijirea lor, trebuie sa si reconstruim, sa deviem apa, sa ne protejam Regina (fara ea nu exista musuroi!). Iar eu... in timp ce alergam innebunita de la copii la lopata, la Regina si inapoi la copii, nu reuseam sa ma opresc din gandit. La urma urmei, cred ca e timpul sa luam o masura mai drastica. De exemplu am putea sa mutam musuroiul. Decat sa il reconstruim mereu acolo, pe linia de aterizare de la obstacolul nr. 5 (gardul cu apa...), de pe noul traseu de Grand Prix (inaugurat pe hipodrom... luna trecuta!). Am sa ii propun maine Reginei, ca asa ceva depaseste atributiile mele. Tineti-mi pumnii!

Noapte buna, va pupa Furnicuta Georgina.


Morala (daca mai e nevoie): din putinul pe care il aveti, dramuiti astfel incat sa aveti grija de familiile voastre, de prietenii si de vecinii vostri, de cei mai oropsiti ca voi si in acelasi timp... nu pierdeti din vedere ce se intampla in jur. Nimeni nu este prea ‚mic’ pentru a intelege ce i se intampla si a veni cu o solutie (chiar si din ‚categoria apei calde’). Poate o sa-mi spuneti ca doar cu o floare nu se face primavara, insa intre a nu face nimic si a face ceva (orice!) cred ca intuiti si voi ce vor alege cei ‚puternici’ (si din categoria ‚David’, dar si dintre cei ca ‚Goliat’ – pentru ca este pacat in contextul dat sa picam in capcana stereoptipiei, puterea adevarata se ascunde sub cele mai nebanuite forme).

Va doresc deci sa fiti puternici, sa depasiti orice criza fara a o evita si fara a va lasa descurajati de momentele de slabiciune (normale si la urma urmei constructive). Si va mai doresc sa optati pentru solutii care sa va faca cinste mai tarziu!

Tot Furnicuta Georgina