Dupa un an

Motto: Imi place noul meu telefon, calculatorul imi functioneaza perfect; insa Doamne, ce tare imi lipseste mintea mea! (Autor necunoscut)

Saptamana trecuta m-am numarat printre gazdele (si implicit organizatorii) unei conferinte anuale din cadrul organizatiei pentru care lucrez. Este un eveniment care aduce impreuna, pentru doua zile, oameni din saisprezece tari diferite, in care organizatia are sucursale.

Cu un an in urma, la acelasi eveniment, ma aflam in sala in calitate de participant, trimisa de una din cele 16 tari in cauza. Stateam aparent linistita pe scaun, insa ma confruntam cu unul din cele mai dificile momente din viata – acela al deciziei cu privire la viitorul meu profesional. Mi se oferise un post „in prezidiul” conferintei, respectiv coordonarea activitatii cu pricina din Centrala organizatiei, in Viena.

Nu am sa revin acum asupra momentului respectiv, atat decizia cat si argumentele le-am prezentat deja anul trecut, in editorialul „La revedere, Romania!”. Ma voi concentra astazi asupra prezentului, deci va voi scrie despre Viena, asa cum o vad dupa un an de la momentul deciziei.

Ieri si azi m-am plimbat pe strazile orasului, impreuna cu buna mea prietena care m-a insotit cu un an in urma, pe parcursul mutarii. Ne-am amintit cu nostalgie locurile de referinta de la „sosire” – unde am stat pe iarba pentru ca aterizasem prea devreme si nu era nici o cafenea deschisa, unde am baut o bere fara nici o alta grija decat sa ne racorim dupa o zi de munca fizica intensa, unde am adormit obosite in timp ce asteptam sa vina mobila (in caz ca va intrebati - pe parchetul gol bineinteles!).

Ne-am bucurat din nou, ca doua turiste fara griji, de un carnat cu mustar si cu bere pe o banca in parc, de inghetata mancata din cornet pe strada, de o cafea buna si de un pahar de sampanie. Ne-am povestit ultimele noutati (ea de acasa, eu de aici), ne-am impartasit grijile (injumatatindu-le deci imediat...). Ieri seara am iesit in oras la restaurant cu un grup care se afla in aceeasi situatie ca mine –expat pentru o vreme. Vremelnicia sederii fiecaruia variaza - de la cateva luni la cativa ani. Am observat din nou cum cei comisi pe perioade scurte iubesc Viena neconditionat, insa pe masura ce orizontul de timp pe care esti comis creste, devine din ce in ce mai clar dragoste cu nabadai. Cred ca e la fel ca diferenta dintre indragosteala adolescentina (cand vezi numai partile bune ale lui/ei) si casnicie (cand trebuie sa traiesti zi de zi alaturi de cel drag si inevitabil descoperi momente in care te plictiseste, momente in care te enerveaza si unele in care iti aduci totusi aminte de ce va iubiti...).

Incerc sa inteleg de ce si de unde atatea nabadai intr-un oras atat de frumos. Ca sa pun putin lucrurile in context, am sa incep prin a va introduce in atmosfera vieneza. Nu cred ca e nevoie sa mentionez, insa o fac: aproape tot ce voi expune mai jos constituie tot atatea puncte de decalaj intre Viena si Bucuresti, intre Austria si Romania.

Arhitectura vieneza pare a fascina orice specialist in domeniu si lasa sigur cu gura cascata orice ingenuu vizitator. Cultura este de asemenea de invidiat (si nu ma refer numai la muzica) si relativ accesibila, desi nu foarte ieftina (deh, dupa calitate). Viata de zi si de noapte – pe alese pentru toate gusturile. In fiecare zi exista evenimente din cele mai diverse prin varii locatii, totul este sa ai timpul si dispozitia necesare. Curatenia in oras e impecabila, transportul in comun exceptional, disciplina in trafic este o regula de baza. Respectul pentru cel de langa tine primeaza, oricat de nebun ar parea el/ea. Unii interpreteaza atitudinea asta ca indiferenta si intr-adevar e o chestiune de perceptie, insa personal cred ca poate fi vorba chiar de un mecanism de auto-aparare. Nu am observat inca direct vreo manifestare in ceea ce priveste ajutorarea aproapelui, insa din cate am vazut pana acum nu cred ca sunt indiferenti – parerea mea e ca spiritul civic si/sau de asistenta fata de cel aflat in nevoie se regaseste in codul lor genetic.

Si iata ca am ajuns, aproape imperceptibil, la locuitori. Am colectat pareri foarte diferite in ce ii priveste pe vienezi, insa perceptia generala este ca sunt foarte relaxati, cum spunem noi romanii „se respecta”. Calmi si maiestuosi, instariti insa prietenosi, mai ales in comparatie cu alte popoare germanice. Sunt toleranti cu multimea zgomotoasa de turisti asa cum suntem noi cu maimutele de la gradina zoologica. Adevarul este ca turismul este infloritor si e una din sursele lor de bogatie. In centrul orasului, acolo unde e cea mai mare concentrare de magazine, biserici, castele, restaurante, cafenele si obiective turistice, este tot timpul aglomeratie, se amesteca aproape toate limbile pamantului si respira o atmosfera de vacanta.

Cam asa ara arata perceptia asupra „vienezului obisnuit de seara sau de week-end”. Exista insa si o alta specie urbana, respectiv „vienezul obisnuit de birou”. Si aici cred ca isi are originea socul cultural pe care il traiesc acei romani care au flirtat cu Viena in calitate de turisti, inainte sa se hotarasca sa o ceara de nevasta (sau barbat...) si apoi sa decida sa se mute la ea (sau el) in apartament.

(Aici fac o paranteza: cele ce urmeaza nu sunt colectate numai de la colegii romani, ci in general de la colegii cu profil international, din tari Central-, Est- si Sud-Europene).

Tinerii relocati pasesc cu entuziasm in interiorul organizatiilor autohtone din Viena. Relativ rapid afla ca mai toti colegii lor autohtoni presteaza foarte relaxati dupa un orar prestabilit (7-16 / cu pauza de masa, sau poate 8-17). Nu numai ca nu prea au treaba cu orele suplimentare insa cred ca ar avea probleme daca s-ar apuca sa devina super-entuziasti (sindicatele au grija ca fiecare sa stea la locul si mai ales „la timpul” sau). Si orarul strict al magazinelor (pe care nu reusesc sa le prind aproape niciodata deschise seara) e legat de puterea sindicatelor.

Nu isi pun problema de a imbunatati (sau macar intelege) supra-procesele din organizatie, se multumesc cu a intelege si presta strict ceea ce intra in sarcinile lor directe de serviciu, conform fisei postului si listei de obiective. Principii de tipul „think out of the box”, creativitate, flexibilitate in aplicarea regulilor – toate lipsesc cu desavarsire la nivel de individ. Organizatia functioneaza mai mult sau mai putin cu o precizie asemanatoare transportului in comun, pe care va spuneam mai sus ca il apreciem atat de tare cu totii - in zilele de munca sau de vacanta.

Bineinteles ca mai sus avem o situatie generalizata si oarecum exagerata. In realitate exista si printre colegii autohtoni o mare diversitate de atitudini fata de munca, persoane exceptionale care livreaza mai mult decat se asteapta de la ele si lupta sa schimbe ceva de cate ori considera ca se poate face mai bine. Insa principiile de baza la munca sunt destul de aliniate cu cele relatate.

Cu toate acestea, ca natiune, ei sunt cei in mod evident cu ceva ani buni inaintea noastra, a celor din zonele net exportatoare de forta de munca. Iar masuratoarea se face simplu – la nivel de conditii de viata si munca, de respect pentru om in general.

Cum ne putem explica deci aceasta superioritate a lor ca societate, in conditiile in care cei care vin sa munceasca din strainatate isi percep calitati superioare fata de ei ca indivizi? (Inca o paranteza: reflexivul este intentionat si foarte important in cazul de fata; nu este neaparat necesar ca anumite calitati care asigura succesul intr-o anumita organizatie si/sau societate sa functioneze in orice organizatie si/sau societate...).

La nivel pur superficial, as putea sa va ofer doua explicatii posibile: prima ar fi ca cei care pleaca din tarile lor de origine ca sa munceasca in organizatii multinationale sunt varfuri ale societatilor care i-au educat si le-au asigurat dezvoltarea pana la acest punct. In plus, sunt oameni care pun la indoiala sistemele din tarile de origine si au curaj sa isi schimbe radical viata si sa o ia de la inceput – sunt eminamente luptatori. Iar atunci cand compari cateva varfuri cu o medie generala e evident cine va iesi in evidenta.

A doua explicatie ar fi faptul ca vienezii au construit cu spor timp de zeci si sute de ani, ca sa ajunga sa isi permita astazi relaxarea la care au ajuns. Ceea ce au creat sunt reguli si procese atat de bine puse la punct, incat astazi nimeni nu mai simte nevoia sa le perfectioneze. Principalul lor scop ca indivizi este sa isi indeplineasca sarguincios rolurile atribuite in aceste procese perfecte, pentru a isi proteja locul si rolul in societate, iar apoi sa isi traiasca la maxim viata la care au dreptul. Educatia lor este astfel bazata foarte mult pe disciplina, deci nu le dezvolta aceleasi abilitati creative ca o viata plina de privatiuni si de nevoia de lupta continua pentru afirmare, pe care o experimenteaza ceilalti in procesul lor evolutiv ca indivizi.

Am sa ma intorc la plimbarea de astazi si la o discutie cu privire la maiestuozitatea cladirilor din jur. Prietena mea si-a amintit ca a auzit mai demult niste vorbe intelepte de genul: „pe cand noi ne bateam cu turcii la hotare, ca sa ii oprim sa nu ajunga in inima crestinitatii, ‚ei’ dansau menuet”. As adauga aici si: cand ‚ei’ construiau orase, noi le plateam biruri si ne vedeam mai departe de luptele noastre.

Unde vreau sa ajung? La faptul ca decalaje au existat intodeauna. Mi se pare relativ pueril sa calculam pe hartie in cati ani putem „recupera decalajele” daca avem politici coerente etc. Este ca si cum am presupune ca ‚ei’ vor sta pe loc, asteptandu-ne cuminti pe noi sa ii ajungem din urma. Te duce cu gandul la calculele pe care le fac jurnalistii sportivi cu privire la sanse teoretice de calificare la fel de fel de campionate, cand e evident ca noi cam mancam bataie pe parcursul calificarilor oricum.

Parerea mea e ca nu o sa ne astepte nimeni. Decalaje au existat si vor exista intotdeauna, de la nivel de razboi versus menuet, diferentele s-au perpetuat pe scara istoriei. In zilele noastre fluxurile comerciale si financiare joaca un rol important in determinarea adancimii decalajelor, insa e posibil ca in viitorul apropiat sa devina desuete in comparatie cu marele comert cu forta de munca. De la constructii la cercetare, de la agricultura la medicina, de la computere si telecomunicatii la proiectare si arhitectura, in toate domeniile, decalajele vor incepe sa se masoare si in donatori vs. primitori de forta de munca, inteligenta si creativitate.

Iar atunci cand vom realiza ca marea lupta intre natiuni se da la nivel de macro-sisteme (in principal de educatie, sanatate, fiscalitate si protectie sociala) s-ar putea sa fie prea tarziu ca sa ne mai recalibram politicile si sa facem fata exodului.

Si pentru ca am capatat un obicei ciudat – sa lansez un indemn la finalul fiecarui editorial, astazi am sa fredonez imnul national: „Desteapta-te Romane!”

Sa auzim de (mai) bine!

Georgina Popescu

Drumuri

MOTTO: Foarte rar ajung acolo unde doresc sa merg, insa aproape intotdeauna ajung acolo unde trebuie sa fiu - Douglas Adams

Nu am mai scris de multa vreme in ‚Jurnalul de Viena’. Am relatat oarecum consecvent in primele luni, insa dupa Craciun aproape nimic. Asta nu inseamna ca nu am avut nimic de spus, doar ca inca nu a sosit timpul. Nu am experimentat inca schimbari majore de perceptie si nici vreo acomodare accelerata, insa recunosc ca o data cu primavara, totul in jur a capatat nuante mai optimiste. Nici astazi insa nu am sa povestesc despre Viena, ci despre altceva.

Ieri stateam cuminte in avion, pe drumul de intoarcere de la Zagreb. Si am realizat brusc faptul ca anul acesta am trecut printr-o multime de tari si orase, noi pentru mine, intr-un ritm care nu se va repeta in anii care urmeaza. Atat din motive de timp si resurse, cat si pentru ca deja am inscris atat de multe pe lista de revazut! Toate locurile prin care am alergat cu treaba, fara sa imi permit sa vizitez ceva cu adevarat. Va trebui sa dramuiesc cu grija zilele de concediu in anii care urmeaza, sa prioritizez locurile astfel incat sa revin si sa ma bucur de fiecare in parte.

Deocamdata, asa cum spuneam intr-una din postarile mai vechi (in engleza) cel mai de pret lucru intalnit in fiecare calatorie au fost oamenii, toate acele suflete deosebite care sfintesc locurile in care traiesc si au ales sa munceasca. Spun „au ales”, pentru ca in conditiile actuale de globalizare, pentru nivelul profesional la care au ajuns ei, fie ca aleg sa se relocheze temporar in tarile respective (cazul „expatilor”), fie ca raman sa munceasca la ei acasa, vorbim cu siguranta de alegere - matura si asumata.

La ora actuala ma incadrez in categoria de „expat”. Si ma gandeam cum as putea sa va descriu cat mai plastic senzatia pe care o traiesc – a calatorului caruia „ii sade bine cu drumul”, astfel incat sa intelegeti ce simt. Este o combinatie intre fascinatie, nerabdare, anticipatie, urmate toate de satisfactie amestecata bineinteles si cu oboseala. Insa concentratia de oboseala nu depaseste inca suficient pe cea de bucurie, astfel incat sa ma opreasca sa merg mai departe.

Am rememorat inca o data multitudinea de locuri superbe si de oameni deosebiti, care sunt peste tot in lume. Se apropie un an de la momentul in care mi s-a propus aceasta noua slujba (as putea spune acest nou mod de viata). Si nu pot decat sa ma gandesc cat de gratuite si nejustificate sunt prejudecatile si stereotipiile cu privire la deosebirile culturale. Nu contest diversitatea, bineinteles ca suntem fiecare dintre noi, ca natiuni si culturi, foarte deosebiti. Insa nu este nimic rau in asta – dimpotriva, este un lucru extraordinar!

Si iata ca imi revine in gand un cantec pe care il auzeam des in copilarie: „drumurile noastre poate se vor intalni vreodata...” - Dan Spataru! Copil fiind, am memorat acest versuri ca atare, fara a incerca sa le patrund foarte tare semnificatia. Astazi ma duc cu gandul la faptul ca singura noastra certitudine este prezentul. Trecutul este in general denaturat sau cel putin interpretabil, in timp ce viitorul este prin excelenta imprevizibil. Astazi ma aflu pe un drum pe care cu un an in urma nici nu mi-l puteam imagina. Iar daca privesc notiunea de drum prin prisma sensului de destin, cred ca drumurile noastre, ale oamenilor, se intalnesc oarecum aleator. Pe termen scurt ne putem programa intalnirile, insa cele majore, care cu adevarat conteaza, nu se afla exclusiv sub controlul nostru.

Uneori drumurile ni se intalnesc cu persoane care ne-ar putea schimba viata, iar noi suntem atat de absorbiti de lucruri marunte, incat nu realizam asta. Si atunci e posibil ca jonctiunea sa nu se faca, iar cei implicati nici macar sa nu constientizeze cu adevarat ca de fapt s-au ‚intalnit’. Este poate cazul celor care asteapta dragostea vietii, fara sa realizeze ca poate au trecut deja de 2-3 ori pe langa ea, dar nu au bagat-o in seama. Batranii spun ca nu realizam cu adevarat ceea ca avem, decat dupa ce pierdem. Sper sa invatam din propriile greseli si pe masura ce imbatranim sa ne regasim din ce in ce mai usor bucuria de a trai.

Constat ca astazi e ziua amintirilor. Tot in copilarie imi placea sa dezleg labirinturi – cred ca mai tineti minte cartile acelea pentru copii, in care ni se dadea de rezolvat o problema de orientare: soricelul trebuia sa ajunga la cascaval, sau catelul in cusca, pasarea in casuta din copac s.a.m.d. Existau cateva capete de drum la start, dintre care numai unul insa ducea pana la "tinta", restul se terminau aiurea undeva pe parcurs. Bineinteles ca dupa 2-3 jocuri m-a lovit revelatia ca e mai usor sa pleci de la "tinta" pentru a descoperi mai repede drumul corect, astfel incat sa eviti sa pierzi vremea cu variante inutile si fundaturi...

Toate bune si frumoase, numai ca... am crescut mare, iar viata nu mai e atat de simpla! Timpul are din pacate o idee fixa - unidirectionalitatea (cel putin pana la proba contrarie, nu merge inapoi si pace!). Asta inseamna ca in realitate nu putem pleca de la "tinta", pentru a descoperi in revers pe unde ar fi cel mai scurt (sau intelept) sa o luam ca sa ajungem acolo. Se intampla deci, mai des sau mai rar (dupa norocul, pregatirea si intuitia fiecaru/eia din noi) sa bantuim o vreme pe drumuri fara finalitate si/sau iesire. E posibil sa fim nevoiti/e uneori sa ne intorcem la o rascruce si sa repornim pe o alta cale, inainte de a reusi sa obtinem ceea ce ne dorim cu adevarat. Intoarcerea este insa si ea limitata de ireversibilitatea timpului, adica nu e niciodata la fel - uneori e mai scurta, alteori mult mai lunga decat insusi drumul gresit pe care am apucat-o. Din nou imi zboara gandul la rusi -cum nu se intorc niciodata, doar fac stanga'mprejur si o iau inainte. Oricum, numai ca sa fie si mai complicat, de multe ori nici ceea ce ne dorim cu adevarat nu ne este clar, sau pur si simplu se mai schimba pe parcurs.

Intr-o varianta idealista (sau fatalista, depinde cum privim lucrurile!), tot ceea ce ni se intampla in viata este oricum in afara controlului nostru (drumul ne este predestinat). Prin urmare, cautarea aceasta labirintica, a caii de urmat catre tinta, pare a fi trasata de forte mai presus de controlul nostru. In cealalta varianta, cea determinista (respectiv "ne-o facem cu mana noastra"), nu avem nici o scuza si ne auto-invinovatim pentru fiecare centimetru de deviere de la "drumul drept". Adevarul e, ca de obicei, probabil undeva la mijloc. Stim cu totii ca avem momente de rascruce, mai serioase sau mai puerile (cum ar fi alegerea dintre vanilie si ciocolata...). Mai devreme sau mai tarziu o sa o apucam si pe ceva drumuri forestiere, ca doar nu o sa mergem numai pe autostrada, cu viteza legala si pe banda corespunzatoare.

Important cred ca este sa nu ne oprim mai devreme decat e cazul si (uneori...) sa nu zabovim prea mult cautand ceva despre care banuim ca se afla la mii de kilometri distanta in fata noastra, in loc sa culegem minunatele flori care se gasesc chiar pe marginea potecii pe care suntem. Sa ne dam jos ochelarii de cal si sa ne revizuim putin atitudinea cap-compas catre tinta. Sa invatam sa mergem precum girofarul, privind in mod constant in toate directiile, uitandu-ne in acelasi timp bine pe unde calcam. Sa ne permitem luxul de a ne bucura de diversitatea celor intalnite.

Imi voi permite in incheiere sa va ofer o reteta mai non-conformista, din cateva ingrediente de baza – culese de la bunicii, parintii si prietenii mei de-a lungul timpului. O voi numi "reteta optimizarii propriului drum in viata”.

Se amesteca uniform o masura de „drumul conteaza si nu destinatia”, cu una de „doreste-ti lucruri pe care sa le poti implini”, o radacina de scopuri nobile si doar un praf de „scopul scuza mijloacele”. Se inglobeaza apoi cantitati egale de „traieste clipa”, „apreciaza ceea ce ai”, „iubeste-ti aproapele” si doar un praf de „ambitie de a castiga” (ca deh ... englezul o spune cel mai bine – „the winner takes it all”). Se adauga dupa gust respect, libertate, consideratie pentru ceilalti calatori, spirit de echipa si la sfarsit se leaga cu multa-multa dragoste. Atentie mare la cele doua ‚prafuri’ de mai sus - ele trebuie utilizate doar cat un varf de cutit, altfel pot dauna grav gradului de satisfactie de la sfarsitul drumului. Folosite insa rational si cu buna credinta (niciodata in dauna altora!), pot da mai mult gust si chiar perspectiva drumului.

In fine, de cate ori degustam reteta de mai sus, la finalizarea unui drum, sa nu uitam sa multumim pentru ceea ce avem deja. Asta nu inseamna musai sa ne si multumim cu ceea ce avem; putem sa mergem mai departe, sa incercam o noua reteta, pentru un nou drum - mai mult, mai bun, mai sus, mai ... si mai... Masura ingredientelor si pauzele de relaxare si apreciere a redutelor deja cucerite trebuie insa pastrate mereu in centrul atentiei.

Spor la treaba, va doresc sa va iasa niste drumuri delicioase si ... sa se (re)intalneasca si cu ale mele cat mai curand!

Georgina Popescu