Friday, December 30, 2011

PUNCT. SI DE LA CAPAT…

Motto: numai astazi nu e maine si doar maine nu-i poimaine! (din intelepciunea populara romaneasca, categoria “iarna nu-i ca vara”)

Astazi am baut patru tipuri de sampanie. Cate un pahar din fiecare, cu masura adica. Bune toate.

Astazi este 30 decembrie. Maine va fi 31, deci ultima zi din an. S-a terminat si cu 2011. De poimaine vom intra in prima zi a ultimului an din scurta viata a omenirii. Asta daca e sa ne luam dupa mayasi. Adica putem spune ca poimaine va fi inceputul sfarsitului.

Ceea ce probabil e un rau necesar. Pentru ca orice sfarsit reprezinta un nou inceput.

Sa luam de exemplu cele patru pahare de sampanie. Primul a marcat plecarea sefului meu. Care a fost un sef exceptional (si va mai fi – insa pentru altii....). Ce o sa faca in continuare? Se va indrepta catre un nou inceput. O noua etapa de cariera, o noua etapa de viata personala (ca deh, oricat am incerca noi sa ne mintim ca nu e asa, se influenteaza fantastic una pe cealalta!). O noua etapa de vacanta, de exercitiu intelectual, fizic si asa mai departe.

Al doilea si al treilea pahar (la distante relativ scurte) au fost inchinate in cinstea unor sfarsituri oarecum mai banale – unul de an calendaristic, altul de training. Paharele au fost ridicate in semn de tranzitie catre ce va urma. Ce va urma? Pai ... urmarea. Urmatorul an, urmatorul cursant, urmatorul rege... Regele a murit, traiasca regele! Spirala (... - sfarsit - inceput – sfarsit - inceput - ...) este atat de veche precum eterna dilema cu oul si cu gaina.

Al patrulea? Cred ca pur si simplu a venit firesc, oarecum legat de celelalte trei. A fost o zi de sampanie, o zi de sarbatoare, nu stiu sigur de ce sarbatoresc, insa spiritul conteaza! Si spiritul de azi a fost de anticipatie, de sarbatoare, de bucurie, de zambete si de stare „am sa trec si peste asta, ce va fi, va fi: am sa cant iar asta’i viata, e si maine o zi!” (complimente celor de la Voltaj, bineinteles...)

Pai atunci de ce oare ne stresam si ne agitam atat cand se sfarseste ceva? Poate pentru ca este dificil sa ne despartim de orice este familiar, sa parasim cercul nostru de confort. Atunci cand decizia de schimbare sta in mainile noastre, cand trebuie sa alegem ceva de bunavoie, avem tendinta sa ne stresam, sa ne codim, sa ne intrebam de mii si mii de ori „dar daca?...” Ne e teama ca vom alege ceva gresit, ca o sa regretam ulterior, ca o sa ne dorim sa fi apucat pe cealalta cale. Ce e greu de inteles este ca indiferent ce cale alegem, mereu o vom regreta pe „cealalta”. De ce? Pentru ca viata nu e dreapta, lina, plina de parfum de trandafiri fara spini. Pe orice cale purcedem, la un moment dat vom fi loviti, vom fi raniti, ne vom dori sa ne intoarcem din drum. Si vom compara mereu cu ‚celalalt drum’, cel din imaginatia noastra, care insa nu avea spini (pentru ca asa e in imaginatie – roz si senin). Ce uitam insa sa ne amintim este ca la momentul alegerii, calea pe care am apucat deja chiar a parut mai buna decat ‚cealalta’. Asa ca nu vom sti niciodata daca ‚cealalta’ nu ar fi fost chiar mai rea. Comparam mereu realitatea cu imaginatia si trebuie sa recunoastem ca prima pierde aproape mereu. Pe nedrept cel mai probabil...

Alta poveste este insa cand schimbarea este externa si inevitabila, deci nu este ceva ce putem alege. De multe ori genul asta de schimbari le imbratisam cu o combinatie de teama si speranta, insa aproape niciodata nu avem regrete ulterioare. Cel mai probabil pentru ca nu ne putem auto-invinovati pentru consecinte. Cand dam vina pe altii nu e chiar asa grav si complicat. Ciudat? Poate... insa straniu de adevarat. Asta ar putea fi chiar o explicatie pentru dictaturile care au succes in tari cu populatie numeroasa – este mai simplu sa controlezi masele daca le dai o directie, fara sa lasi loc la prea mult cuget si prea multe procese de constiinta. Nu zic ca e bine, ci doar ca nu e foarte greu. Oamenii isi accepta destul de usor ‚soarta’ atunci cand exista o explicatie rationala si un tert vinovat pentru tot ce nu merge bine.

Iata ca ma apropii de sfarsit si nu as putea spune ca am avut un subiect. Ce exista cu siguranta este: un nou an inainte - 2012. Ce ne va aduce? V-am spus deja: sfarsitul lumii! O multime de crize paralele, concomitente si perpendiculare, cu si pe fel de fel de domenii – financiar, industrial, comercial, social, politic, bugetar, cultural, religios, moral si asa mai departe.

Unde e inceputul? Tot acolo. Nu de alta, insa nu am pomenit inca sfarsit independent si irevocabil. Trebuie sa nasca ceva din fiecare final. Oare ce?... Aveti putintica rabdare, pentru ca cel mai probabil vom fi aflat deja la anul pe vremea asta, cand vom inchide 2012. Privind cu speranta spre 2013.

Pana atunci eu zic sa facem curatenie, sa punem mancarea si bautura pe masa, sa ne imbratisam familia si prietenii, sa aprindem ceva artificii, sa mai turnam un pahar de sampanie si sa ne bucuram. Sa ii uram bun venit micutului 2012, asa pesimist plin de speranta cum pare sa fie.

LA MULTI ANI!
Georgina

Saturday, September 3, 2011

Dragoste

Motto:
Lectia cel mai greu de invatat este ca oamenii au de daruit felul lor de a iubi, nu felul nostru.
Alegem pe cei care ne plac; insa in alegerea celor pe care ii iubim nu avem nici o contributie.
Mignon McLaughlin, The Neurotic's Notebook, 1960


Am ales doua motto-uri pentru ca nu am reusit sa ma hotarasc la unul singur. Ambele provin din aceeasi sursa, insa va sfatuiesc sa intrati si pe http://www.quotegarden.org/love.html - veti gasi acolo citate exceptionale pe tema asta.

Saptamana trecuta am avut in vizita niste tineri deosebiti, care m-au provocat sa sap in amintiri. Ceea ce veti regasi mai jos a fost scris in toamna lui 2003. Am pastrat scrierea la fel ca atunci, pentru ca nu as putea sa o schimb esential - inca sunt in rezonanta cu ce simteam atunci.


Despre dragoste
15 septembrie 2003


Nu cred ca putem sa ne punem niciodata cu adevarat in locul celor de langa noi. Putem numai sa ne imaginam ca ne punem in locul lor si sa credem ca simtim la fel ca ei, atunci cand de fapt simtim tot ca noi, in situatii oarecum asemanatoare celor in care se afla ei.

Mult timp nu am inteles – si nici nu mi-am pus problema sa inteleg – ce simte acel barbat care ma iubeste si caruia nu i-am raspuns cu aceleasi sentimente. Pana cand am simtit dragoste fata de un alt barbat, care nu mi-a putut raspunde la randul sau la fel. Din acel moment, de cate ori eram langa cel care ma iubea, aveam senzatia ca pot sa-i simt durerea. Si simteam in acelasi timp o tandrete nemasurata fata de el. Sau poate fata de mine insami, asa cum ma vedeam in ochii lui si cum ma simteam instalata comod in sufletul sau. O tandrete care, la un moment dat, am crezut ca ar putea da nastere la ceva mai profund, la un sentiment de liniste, relaxare si siguranta ca langa el pot sa fiu tot cu mine. Ca ne putem contopi intr-o fiinta atat de draga si egoista, care in mod esential sunt eu!

N-a fost sa fie asa, probabil pentru a mi se demonstra ca ar fi fost o greseala. La urma urmei… se poate gasi o scuza, foarte des folosita de cei care fug de relatiile de genul asta: nu era vorba de dragoste, nu-i asa?! Si totusi… cine sunt eu sa stiu care din sentimentele pe care le gazduiesc in inima este dragostea?! De fapt, mai exact spus, sentimentele pe care le resimt cu tot corpul, pentru ca nu stiu exact cand si de ce a fost desemnata inima ca fiind singura care simte. Ea este cea care doare atunci cand ceva nu merge bine, cea care cedeaza atunci cand este prea mult, dar de simtit practic simtim cu tot corpul. Din punct de vedere fizic, inima pare uneori un mecanism pur colector, care, odata cu sangele, centralizeaza tot ceea ce transmite fiecare particica a corpului nostru, cu care simtim non-stop, poate doar la intensitati diferite. Din punct de vedere al lumii senzatiilor, cred ca unii mai intelepti ca noi au considerat util sa simplifice putin ceea ce nimeni nu poate sa inteleaga, asa ca au hotarat ca motorul sentimentelor noastre sa poarte un singur nume. Si atunci, fie pentru ca ea pompeaza sangele, fie din pura conventie, a fost desemnata inima.

Revenind la intrebarea pe care mi-am pus-o si la care nu cred ca imi voi dori sa raspund definitiv vreodata: cine sunt eu sa hotarasc care din sentimentele cu care convietuiesc zilnic, cu care ma trezesc dimineata si langa care adorm noaptea, e dragostea? Iata ca eu am numit dragoste senzatia aceea de lovitura in stomac si gheara in piept, de greutate in respiratie si alte reactii fiziologice complet neplacute luate individual, dar atat de imbatatoare cand se asociaza intr-un scop comun! Poate tu numesti dragoste senzatia de bine pe care o ai langa cineva care te completeaza, care te accepta si isi doreste sa fie mereu langa tine asa cum esti tu - sentiment pe care eu l-am numit mai sus tandrete. Poate el numeste dragoste acea senzatie de posesiune si putere, control total pe care il are asupra persoanei care face obiectul pasiunii lui. Poate ea numeste dragoste senzatia de siguranta si apartenenta pe care o are langa un astfel de om. Si cate si mai cate cuvinte care pentru cineva reprezinta ceva si pentru altcineva, in context diferit, pot deveni “DRAGOSTE” (respect, admiratie, veneratie, potrivire, nevoie, datorie, onoare, etc., etc. )

Si atunci ma opresc asupra singurei solutii pe care o vad acum: nu cred ca are vreun sens sa astept sa se succeada prin “inima” mea varii sentimente alternative, succesive sau concomitente, din care sa incerc sa discern care e dragostea. Ci pur si simplu sa le traiesc, cu bucuria sau tristetea specifica fiecaruia, sa ma bucur ca locul respectiv nu este gol. Sa le multumesc in felul meu ca exista, raspunzandu-le cu o promisiune, poate chiar cu o certitudine: ca cele mai importante din ele vor ramane mereu langa mine si se vor bucura de un nume perfect neutru: VIATA MEA.

Monday, August 8, 2011

Rabdare

Motto: indiferent ce spune lumea, pentru mine contează atât drumul, cât și destinația; oarecum pe același principiu după care contează atât oul cât și găina – Georgina Popescu

Astăzi mi-am propus să vă povestesc despre răbdare. Dexul este extrem de generos cu acest cuvânt căruia îi detaliază o multitudine de sensuri, așa că de data asta am să sar peste asta – vă las să explorați singuri (http://dexonline.ro/definitie/rabdare). Am să vă vorbesc despre răbdare în felul meu, adică... am să vă plimb mai întâi prin câteva alte cuvinte, apucând pe un drum ocolit, însă sper plăcut.

Și am să încep de la... adăpost!

În societățile primitive, omul își alegea adăpostul din ceea ce natura punea la dispoziție, în funcție bineînțeles și de rangul pe care îl deținea în societatea primitivă, respectiv ce i se permitea să își aroge – de la cerul liber, la scorburi sau peșteri (pe prag, la răscruce de vânturi sau mai adânc, la adăpost...). Acolo unde nu au existat condiții naturale suficient de generoase, de voie – de nevoie s-a avansat tehnologic către construcții rudimentare (paie, ramuri, lemn, chirpici, gheață – după climă). Mai târziu, construcțiile au devenit din ce în ce mai sofisticate (piatră, cărămidă, ciment, oțel și prefabricate, materiale din ce în ce mai ‚inteligente’).

Funcțiunile adăpostului? Multiple. De la satisfacerea unor nevoi de bază – protecția față de soare, ploaie și vânt, ninsoare și furtuna etc – toate ținând de fapt de nevoia de adaptare artificială a omului față de regimul climatic în care trăiește. Urmează funcțiunea de protecție a individului (și a cercului său apropiat - familie, prieteni) față de alte tipuri de intervenții externe (nu le-aș numi neapărat agresiuni), legate de natura socială a vieții noastre individuale. Mă refer la protecția fizică (față de dușmani, hoți, musafiri nepoftiți...), dar în același timp și la protecția intimității, a unor drepturi fundamentale și așa mai departe. O altă funcțiune este de a confirma un anumit statut social. Nu este o funcțiune modernă, recent descoperită sau specifică unor anumite tipuri de societate – dintotdeauna șeful de trib a avut cel mai bun adăpost, regele a stat în palat, iar capul familiei în cea mai bună cameră (sau dacă nu, cel puțin hotăra cine primește cea mai bună cameră...).

Fiecare adăpost îndeplinește una sau mai multe funcțiuni, cu mai mult sau mai puțin succes în funcție de caracteristicile sale pur materiale.

Peste toate acestea însă, anumite adăposturi îndeplinesc și o altă funcțiune, poate mai puțin sesizabilă în viața de zi cu zi, anume aceea de a transmite locatarului starea de „acasă”.

Ceea ce presupune o combinație unică de dragoste, liniște sufletească și siguranță, plus o multitudine de alte sentimente și senzații, amintiri și vise – toate legate atât de loc, cât și de colocatari (trecuți, prezenți, uneori și viitori). Nu întotdeauna este vorba de aspecte pozitive (există cămine care trec prin durere, suferință, frustrare, cu efecte de consolidare a noțiunii de „acasă”). Nu întotdeauna senzațiile și sentimentele sunt conștientizate, iar combinațiile sunt oricum unice pentru fiecare din noi. Pentru colocatarii aceluiași adăpost, senzația de ‚acasă’ se bazează de regulă pe declanșatori diferiți și conștientizarea ei devine mult mai acută în cazul unor schimbări (părăsiri temporare sau definitive ale spațiului respectiv).

Există oameni care se simt acasă oriunde călătoresc, oameni care se simt acasă doar în anumite locuri speciale, oameni care nu se simt acasă nicăieri și oameni care se simt acasă într-un singur loc. Nimeni nu ne poate spune cum este cel mai bine. Din momentul în care devenim oameni cu capacitate de decizie, suntem liberi să căutăm locul acela special (sau locurile), dincolo de cercul inițial de confort, care de obicei se întinde în jurul casei (sau caselor) în care am crescut, înainte să devenim proprii noștri stăpâni.

În egală măsură toți suntem liberi să ne simțim ‚acasă’ în același loc în care am devenit oameni și deci să stăm cuminți pe lângă casa părintească. Sau să renunțăm la căutare oricând simțim că am găsit ceea ne dorim, sau să ne răzgândim uneori pe parcursul vieții – adică să ne oprim pentru o vreme într-un loc sau altul, apoi să mergem din nou mai departe sau (de ce nu?) să ne întoarcem pe unde am mai fost (pe sistem rusesc - adică facem 180 grade și apoi... tot înainte!).

Scriam cu ceva timp în urma pe blogul prietenului meu Peter despre curățenie și schimbare. Ceea ce încerc să descriu astăzi este oarecum similar – viața ca un proces de schimbare continuă, prin care trecem din mai multe puncte de vedere - fizic, psihic, sufletesc. Nu doar noi ne schimbăm, ci și tot ceea ce gravitează în jurul nostru – ființe și lucruri, aspecte fizice și materiale, dar în egală măsură contexte și percepții, așteptări și senzații, fel de fel de aspecte non-materiale. Noțiunea de ‚acasă’ nu constituie neapărat o excepție, și ea se poate schimba odată cu noi.

De câte ori nu v-ați întors după multă vreme într-un loc și nu ați mai recunoscut nimic? Este la fel de firesc cu a vă întoarce după multa vreme într-un loc și a găsi totul la fel. Unele schimbări sunt statice (da, nu râdeți – telefonul de anul trecut este neschimbat și totuși nu mai e la modă, nu?), altele dinamice. Unele le observăm cu ochiul liber, altele le resimțim la alt nivel de percepție, iar de unele nu ne dăm seama deloc (dar asta nu înseamnă că ele nu există).

Și iată că încet-încet mă apropii și de tema de astăzi, adică (dacă vă mai amintiți!)... răbdarea.

Lecția răbdării o învățăm cel mai bine de la natură, de la piatră și de la apă, de la cămilă și de la deșert, de la iepure și de la broasca țestoasă.

La nivel de indivizi și de societăți există destine marcate de putere sau de persistență, de tactici de atac sau de apărare, de protecționism sau liberalism, de inteligență sau de înțelepciune. Fiecărei trăsături dominante i se pot asocia în subsidiar grade variate de răbdare. Pentru că răbdarea poate fi privită ca o unitate de măsură – a timpului scurs între stabilirea unei destinații și atingerea ei, determinat atât direct cât și indirect, de calea pe care o alegi ca să ajungi acolo.

După felurite experiențe cu efecte pozitive și negative, percepția mea actuală este că oamenii cu adevărat răbdători nu sunt nicidecum leneși, slabi sau lași. Ei au învățat în timp să aleagă calea care li se potrivește cel mai bine pentru a obține efectul dorit, respectiv a atinge destinația pe care și-au ales-o. Există fel de fel de reguli (de genul „drumul cel mai scurt între două puncte este o dreaptă”), de vorbe înțelepte (cum ar fi „drumul contează și nu destinația”), care dacă sunt privite dintr-un anumit unghi sunt pur și simplu eronate. În general orice vorbă scoasă din contextul care i se potrivește, oricât de înțeleaptă ar fi, poate deveni o prostie.

Și pentru că se face târziu și „mai e mult până departe”, am să mai fac un pas timid către subiect, respectiv am să vă povestesc ce m-a determinat astăzi să aștern aceste rânduri.

În ultimul an am călătorit foarte mult, cel mai des cu avionul. Cu două-trei excepții (dintre care una notabilă - o adevarată aventură), nu am avut probleme de natura întârzierilor sau modificărilor neașteptate de program. Astăzi însă, imediat ce am sosit la aeroport, am văzut afișat pe panou faptul că avionul urma să aibă aproape o oră întârziere la plecare. Cifrele s-au transformat apoi într-o oră și jumătate, ceea ce deja însemna că am aproape două ore la dispoziție să fac ceva - orice!

Bineînțeles că existau și efecte ale întârzierii, destul de variate. Din categoria certe și neplăcute mi-au trecut prin minte 'sosesc mai tarziu, dorm mai putin’. Dar și certe plăcute - 'aștern câteva gânduri pe ecran, ceva ce nu am făcut de multă vreme’. Pentru categoria incerte și neprevăzute nu mi-a venit nici o idee, pentru că oricum întreaga derulare ulterioară de evenimente urma a se decala cu intervalul de întârziere, deci... cine să mai știe ce mă va aștepta?... sau ce m-ar fi așteptat, însă datorită (sau din cauza) întârzierii nu mai urma să se întâmple?...

Lumea părea nemulțumită în jur. Probabil pe bună dreptate, dacă urma să piardă legături (cu trenuri sau alte avioane). Probabil urma să fie nevoiți să ia taxi, să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a ajunge în siguranță la adăposturile lor. Disconfortul exista, lumea nu mai avea răbdare și abia aștepta să se plece odată!...

Iar peste toate acestea, pentru mine rămânea întrebarea ‚ce fac cu timpul liber care s-a creat astfel?’ Pentru că nu am cum să influențez orarul de zbor, prefer să fac ceva plăcut, pentru că știu că e singura manieră brevetată neoficial de accelerare a timpului. Pot citi, pot vorbi la telefon, pot socializa cu vecinii, pot sta degeaba, pot scrie... Mi-am amintit de o campanie anti-fumat foarte drăguță, care propunea fumătorilor activități alternative care durează... cam cât o țigară! Cea mai haioasă mi s-a părut opțiunea de a face‚nimic’. La fel cum pilula contraceptivă ideală rămâne aspirina – nu înainte, nici după, ci în loc de...

Și uite-așa am ales să scriu, cu scuzele de rigoare față de vecinii de așteptare, care am sperat că mă vor înțelege. Există momente când personalitatea mea sociabilă se duce la culcare și numai în astfel de momente pot să scriu. Iar în duminica respectivă personalitatea cu pricina dormise oricum și nu avea chef să se trezească taman seara! Foarte probabil urma să mă manifest prin socializare susținută și compensatorie săptămâna următoare.

Și iată că, în timp ce scriam, m-a sunat nepoțica mea în vârstă de patru ani (prin intermediul mamei sale și sorei mele), care vroia să vorbească la telefon cu cineva. Așa că am auzit trei voci de înger (ea, frățiorul ei de aproape 6 ani și mama lor), preț de câteva minute, pe care altfel ar fi trebuit să le petrec într-un proces de rutină – respectiv urcarea în avion. Am făcut un schimb reciproc de bucurie cu ei și în plus, printr-o binevenită coincidență, mi-au oferit material pentru ceea ce scriam, deși nu știau ce se întâmplă la celălalt capăt al firului (sau mai bine spus al lipsei de fir în zilele noastre...).

Sora mea se plângea că cea mică e teribilă, că nu are niciodată răbdare până vorbește mama, ori de câte ori sună cineva. Se repede să îi ia telefonul sau strigă și nu o lasă deloc să vorbească. Ceea ce mi-a amintit bineințeles și de un banc (pe care însă nu îl pot spune aici) cu faimoasa frază ‚răbdare, fata mea!...’.

Nepotul meu a urmat la vorbitor și m-a întrebat senin de ce nu merg cu mașina la Viena, dacă tot nu vine avionul. Întrebare logică și perfect justificată pentru vârsta lui, care demonstrează o orientare precoce spre identificarea de soluții. I-am răspuns că mi-ar lua o zi întreagă să ajung cu mașina, așa că, deși mai am de așteptat o oră-două până plec, tot mai repede o să fie cu avionul. Ceea ce m-a dus (oare pentru a câta oară?) cu gândul către evoluția feluritelor mijloace de transport pe scara istoriei, la cât de ușor ne mișcăm în ziua de astăzi și cât de firesc (chiar meritat) ni se pare acest lucru în schimbul unui preț din ce în ce mai modest.

Pe măsură ce progresăm tehnologic, răbdarea noastră ca indivizi și ca națiuni se topește văzând cu ochii. Deși am obținut lucruri extraordinare, ne dorim tot mereu mai mult și mai repede - avem tot mai puțină răbdare să înțelegem, să testăm, să explorăm, să comparăm. Experimentăm noi produse și soluții, medicamente și tratamente, fără să ne gândim că deseori este nevoie să treacă o generație pentru a le înțelege cu adevărat consecințele. Ne aventurăm să cumpărăm lucruri pe care nu știm dacă ni le vom putea permite în viitor, alimentând criza sistemică ce ne înconjoară.

Se pare că am picat deja de ceva vreme în capcana marilor civilizații, pornind nerăbdători pe calea autodistrugerii. Din păcate istoria e scrisă subiectiv și părtinitor și nu avem nici cea mai mică idee care sunt semnalele de avertizare pentru civilizațiile aflate pe calea spre autodistrugere. În seara aceasta o ipoteză tristă mi-a trecut prin cap: și dacă la un moment dat pe scara evoluției, marile civilizații și-au pierdut pur și simplu răbdarea și au făcut câteva prostii ireversibile la scara globală?!
Pare imposibil ori sună mai curând cunoscut?

Astă seară am să mă opresc aici. Nu însă înainte de a le mulțumi celor care au avut răbdare să ajungă până aici, cărora le doresc din suflet să aibă și rabdarea de a parcurge acele drumuri care li se potrivesc cel mai bine, oricât ar fi de lungi, către destinațiile cele mai importante din viața lor!

Seară bună,
Georgina

Sunday, July 3, 2011

Nehotarare

Motto: Martiriul este frecvent o forma de indecizie (in engleza “Endurance is frequently a form of indecision”) - Elizabeth Bibesco

Culmea nehotararii: sa ezit, sa nu ezit?...

Definitie (dexonline): lipsa de hotarare; ezitare, sovaiala, indoiala.

Pentru mine o culme personala e nehotararii s-a manifestat pe parcursul acestei dupa-amieze. Nu stiu daca sa public sau nu aceste randuri, pentru simplul motiv ca nu ma hotarasc ce sa scriu. Tind sa includ ganduri personale, care insa par prea personale si nu stiu daca blogul de fata este cadrul potrivit pentru astfel de ganduri. Nu ma hotarasc daca sa urmez un sir logic sau unul intuitiv. In fine, nu ma hotarasc nici macar daca sunt o persoana hotarata sau nehotarata – in general asa.

Prin urmare, voi incepe cu a incerca sa definesc ce reprezinta „nehotararea”, asa cum o percep de fapt la sfarsitul exercitiului de asta seara. Mai exact, paragrafele ce urmeaza au fost scrise la sfarsit, iar povestea din spate a fost declansatorul intregii scrieri. Incep sa ma simt precum acei autori descrisi in anii de liceu, despre care citeam ca sunt greu de urmarit pentru ca scrierile lor nu au nici o logica. Si nu ma hotarasc daca e bine sau rau.

Prima reactie ar fi intuitiva – nehotararea este un non-cuvant, dat de o negatie aplicata hotararii; ezitarea este mai clara, ea reflectand o stare; sovaiala si indoiala asemenea. Insa notiunea de „lipsa de hotarare” in sine nu pare sa existe in stare libera in viata de zi cu zi. In contradictie cu mottoul si culmea de mai sus, sensul subiectului de astazi ma eludeaza (cred ca tot romanul stie astazi sensul cuvantului „a eluda” de la primul nostru presedinte post-comunist; daca nu, il gasiti aici - http://dexonline.ro/definitie/eluda).

Pare paradoxal sa nu cred ca exista nehotarare, pentru ca simt ca o experimentez zilnic. Pai sa vedem: daca incerc sa definesc hotararea (ca sa inteleg ce este de fapt nehotararea), ajung la concluzia ca orice decid intra la categoria „hotarare”. A nu face ceva, a astepta sa treaca toamna pana ma hotarasc, a ignora alternativele - toate acestea sunt de fapt decizii.

Daca dau timpul inapoi pana la primul meu editorial (cel despre risc) constat ca nu mi s-a schimbat catusi de putin perceptia in ceea ce priveste indecizia. Mottoul de atunci spunea ca cei care nu risca nimic sunt de fapt cei care risca cel mai mult in viata. Risca sa nu afle niciodata „cum ar fi fost daca...” Lipsa de actiune este deci de fapt consecinta unei decizii. A nu lua o hotarare este sinonim cu hotararea de a amana o decizie. Si tot asa, pe principiul ce a fost mai intai (oul sau gaina...), as putea crea o spirala logica care leaga decizia si indecizia – una se trage din cealalta, dar se si declanseaza reciproc. Mai exact, fiecare decizie ma pune intr-o situatie noua, in care trebuie sa iau o alta decizie, asa ca viata imi pare a fi un lung sir de decizii si indecizii, unele mai ezitante decat celelalte.

Tot cautand prin arhiva, am gasit mottoul de la „libertate”, respectiv „o clipa, intre momentul in care ti se spune ceva si cel in care decizi cum reactionezi”. As putea sa extind aceeasi definitie si la nehotarare, insa atunci ar fi foarte dificil sa determin cat de lunga trebuie sa fie clipa ca sa disting intre „hotarare” si „nehotarare”. Asa ca prefer sa raman la concluzia ca nu exista, pentru simplul motiv ca atunci cand ma confrunt cu necesitatea unei decizii intotdeauna exista si varianta „las-o bai ca merge-asa”.

Si cu asta as putea spune ca am terminat ce am avut de spus astazi pe tema aleasa. Insa v-am spus deja ca asta e de fapt finalul, asa ca o sa primiti si povestea din spatele alegerii acestui cuvant.

A trecut mai bine de o luna de cand nu am mai scris. M-am bucurat de o scurta vacanta (1 saptamana), de cateva zile libere legate de ceva sarbatori religioase catolice, insa a fost in acelasi timp si o luna de munca intensa la birou. Situatii complexe si urgente (nimic nou de altfel), insa ceva mai multe decat de obicei. Peste asta s-au adaugat calatoriile (6 zboruri cu avionul si 2 drumuri de cate 3 ore cu trenul numai in iunie), asa ca banuiesc ca pot sa spun ca a fost o luna destul de obositoare. Printre altele, a trebuit sa impachetez o gramada de hartoage, pentru ca ne-am mutat birourile (in aceeasi cladire, insa oricum mi s-a oferit un prilej de curatenie – lucru foarte apreciat in cazul meu). Dar despre curatenia din perioada asta si despre impactul ei asupra gandurilor mele am scris mai mult pe blogul in engleza (v. http://egooutpeters.blogspot.com/2011/07/cleaning.html).

Pentru ca nu vreau sa dublez tematica, am sa va spun doar ca procesul intensiv de curatenie de la birou m-a dus inca o data cu gandul catre procesul de mutare de anul trecut. Si am realizat ca inca am o senzatie de tranzitie aici in Viena. Poate se datoreaza faptului ca petrec atat de mult timp pe drum, sau poate faptului ca merg destul de des acasa in week-end.

Cert este ca deseori ma simt ca un navetist. M-am obisnuit cu camere de hotel curate, cu paturi confortabile, insa goale si reci. Cineva m-a intrebat daca nu m-am plictisit de atatea calatorii, altcineva daca imi place cu adevarat sa calatoresc. Raspunsul la amandoua a fost „da – inca imi place, inca ma intriga, inca ma bucur de fiecare ora intr-un alt oras, alaturi de alti oameni, majoritatea deosebit de umani”. Inca ma simt ca un copil in clasele primare, invatand in fiecare zi lucruri noi, vazand in fiecare luna alte locuri, alte obiceiuri. Inca, inca, inca... Pe termen lung insa, recunosc ca nu pot face asta la nesfarsit. E o perioada care se masoara poate in luni sau poate in ani. Insa la fel ca si scoala primara, presupun ca imi va folosi la ceva in viata care urmeaza. Ce urmeaza insa... nu as sti sa va spun de pe acum.

Imi aduc aminte de interviul cu actualul sef, cand m-a intrebat unde ma imaginez peste 5 ani (intrebare despre care stiam ca e clasica, insa era prima data cand o auzeam personal). Primul lucru care mi-a venit pe buze a fost „Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, spune-i ce planuri ai”, dupa care insa am spus cuminte: „Vreau sa fiu sanatoasa, fericita si apreciata (respectata)”. Nu a insistat. Insa saptamana asta, am povestit cuiva de asta si m-a intrebat daca acum am sau nu toate astea. Reactia imediata a fost sa zambesc si sa spun ca aproximativ da, dar asta nu ma opreste sa imi doresc sa le am si peste 5 ani.

Insa intrebarea asta m-a pus pe ganduri. M-a facut sa dau timpul inapoi la interviul cu pricina si sa realizez ca de fapt prin schimbarea locului de munca renuntam constient la doua din cele trei (fericirea si respectul pe care le aveam acasa), cu planul de a le redobandi aici, in timp. Sanatatea ar fi fost de fapt semnul de stabilitate – puntea peste ani (ma rog, un nivel rezonabil de sanatate, dupa cum spune vorba romaneasca „daca in fiecare zi ma doare in alt loc inseamna ca sunt sanatos...”).

Tocmai pentru ca munca de zi cu zi este atat de interesanta, iau fiecare zi la rand exact asa cum vine, fara sa ma gandesc foarte mult la viitor. Principiul de baza pe care mi l-a insuflat mama a fost ca trebuie sa ma straduiesc ca fiecare lucru pe care il fac, sa il fac cat pot eu de bine. Mesajul ei era ca daca faci lucrurile bine, vei fi apreciat si cautat pentru asta. Si vei avea satisfactia lucrului implinit si constiinta impacata ca ai facut tot ce ai putut. Cred ca spusele ei au contribuit foarte mult la faptul ca nu am vazut niciodata propria cariera ca pe o competitie cu cineva. Nici macar ca pe o prioritate in viata. De obicei munca era pentru mine o relatie care se dezvolta intre lucrul din fata mea si ambitia mea de a il face cat de bine ma pricep. Nu ma comparam cu altii care faceau acelasi lucru in alt fel. Ma uitam bineinteles catre cei pe care ii admiram, ca sa invat de la ei, sa „fur meserie”. Insa nu mi s-a intamplat sa invidiez pe cineva care facea altfel, pentru simplul motiv ca are rezultate mai bune, atunci cand acel „altfel” nu mi se potrivea. Imi vedeam de treaba mea si mergeam mai departe. Si undeva in subconstientul meu, exista mereu convingerea ca mama stie ce spune, ca in timp voi castiga recunoastere si respect pentru ceea ce fac.

Cea mai interesanta schimbare a fost cand mi-am asumat o functie intr-un domeniu relativ diferit, unde nu eram sigura ca voi face fata. Dintr-un instinct de conservare, inainte sa ma decid, mi-am intrebat seful de atunci daca intr-adevar ma crede capabila sa ma ridic la inaltimea asteptarilor pe noua pozitie. Raspunsul lui a fost atat de simplu, de parca mama era undeva in camera si ii soptea la ureche ce sa spuna: „ce stiu sigur e ca ai sa te straduiesti sa faci totul cat poti tu de bine; cred ca asta e suficient”.

Iata insa ca atunci cand am cateva zile libere (cum a fost luna trecuta), imi dau seama ca as putea parea nehotarata cu privire la viitorul meu in general. Astazi de dimineata cineva m-a intrebat pe email daca m-am hotarat sa raman definitiv aici. Suna ca o intrebare de complezenta si relativ retoric - un fel de confirmare a unei certitudini din partea celui care o formulase. Insa adevarul este ca la modul cel mai concret nu am nici cea mai vaga idee unde vreau sa fiu peste cinci ani.

Bineinteles ca gasesc pentru asta cea mai buna justificare din lume - aceea ca oricum nu am reusit niciodata sa planific cu adevarat lucrurile importante in plan personal. Am trait oarecum cu scopul de a raspunde cat mai fidel nevoilor declarate ale celor din jur. Nu am cautat niciodata singura de lucru, nu am mers la interviuri. Am avut intodeauna cv-ul actualizat si ingrijit, insa nu l-am trimis nimanui. L-am depus cuminte la departamentele de resurse umane pe masura ce mi se cerea. Asta nu inseamna ca am stat intr-un loc, pana acum am muncit pret de 13 ani, in 4 organizatii si 3 domenii diferite. Angajatorul l-am schimbat chiar de 5 ori – ultima data in cadrul aceleiasi organizatii. De cate ori am facut o schimbare, a urmat unei solicitari din partea cuiva, care declara suficient de convingator ca are nevoie de mine la noul loc, descria frumos provocarea si ma convingea ca e mult mai interesant decat ce faceam la momentul respectiv. Nu as putea spune nici ca sunt nestatornica (acolo unde am fost multumita am stat perioade lungi /4-5 ani), nici ca accept tot ce mi se ofera, pentru ca am mai si refuzat.

Viata a avut intotdeauna cursul ei, pe care nu prea l-am anticipat insa l-am urmat cuminte, si pana una-alta multumesc lui Dumnezeu ca m-a adus acolo unde sunt acum. Pe plan sentimental principiile de baza sunt cam aceleasi, as putea spune ca sunt de moda veche – prefer sa fiu aleasa decat sa aleg. Nu imi place directia ultra-feminista in care pare sa se mearga in prezent in societate; nu m-am obisnuit cu femeia care clasifica, invita si cucereste barbatii. Cred in procesul de selectie naturala, respectiv faptul ca daca un barbat nu are suficient curaj ca sa ma abordeze, nu va avea suficient curaj nici sa ramana alaturi de mine dupa ce ma cunoaste. Prin urmare cel care va imbatrani alaturi de mine va trebui sa fie suficient de puternic ca sa ma si tarasca putin – macar pana in pestera.

Revenind insa la introducerea pe care am scris-o de fapt la final: concluzia personala pe care o trag din cele de mai sus este ca nu sunt catusi de putin nehotarata, insa sunt obisnuita sa iau hotararile numai pe masura ce sunt necesare. Trebuie mai intai sa inteleg atat premizele cat si alternativele, pentru ca am nevoie sa ma bazez pe argumente atunci cand declansez o schimbare. Dupa care insa ascult si de intuitie, pentru ca logica poate sa ascunda multe capcane. Spun asta pentru ca rareori avem disponibile toate datele relevante pentru luarea unei decizii, insa nevoia de a lua decizia nu asteapta pana primim noi toate raspunsurile. Si atunci e nevoie de mijloace neconventionale ca sa analizezi ceea ce ai.

Modul acesta de actiune cred ca e evident atat in viata personala cat si la munca – nu ezit foarte mult cand e vorba de a decide, nu imi place incertitudinea, insa pun intrebari pana inteleg contextul in care e nevoie de decizie. Nu am probleme nici in a reveni asupra unei decizii - atunci cand aceasta e reversibila si contextul demonstreaza ca decizia initiala fie a plecat de la premize gresite, fie merge pe o cale gresita. Asta nu inseamna ca sunt inconstanta sau nehotarata, ci pur si simplu ca incerc sa reevaluez cat mai repede premisele atunci cand ceva se schimba. Iar daca e aplicat cu inteligenta si fermitate, genul acesta de proces de decizie se traduce de fapt in flexibilitate si adaptabilitate.

Si pentru ca iarasi m-am intins foarte mult, am sa va mai spun ceva scurt si am sa ma duc cuminte la culcare. Obisnuitul meu indemn la actiune – nu pot sa inchei fara el.

Indiferent ca e vorba de o hotarare activa sau pasiva (altfel spus „nehotarare”) pe care o aveti de luat in viata, incercati sa va focusati asupra consecintelor, sa vi le asumati si sa priviti inainte, catre urmatoarea intersectie care necesita o noua decizie. Nu incercati sa reclasificati propriile hotarari in „bune” sau „rele” in functie de consecinte. Personal nu cred ca exista hotarari bune sau rele, exista doar hotarari pur si simplu. Si consecinte bune sau rele. Faptul ca traim consecintele nu ne da dreptul sa judecam deciziile care au condus catre ele, insa ne obliga sa privim cu grija la urmatoarele alegeri pe care le facem. Va spun asta pentru ca nu vom putea ghici niciodata daca ce vedem noi „bun” sau „rau” pe moment este de fapt consecinta finala sau daca ordinea cosmica a evenimentelor conduce spre altceva in viitorul mai apropiat sau mai indepartat (clasicul exemplu cu batalia si razboiul). Nu putem sti daca o alta decizie, alternativa, ar fi putut declansa un alt set de consecinte, mai bune sau mai rele. Asumarea, acceptarea si privitul inainte reprezinta cea mai eficienta cale de rezolvare pentru orice potentiala eroare din trecut.

Mai multe detalii despre consecinte gasiti insa la http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html(astazi pare a fi ziua amintirilor...).

Va doresc o zi frumoasa, plina de hotarari intelepte – de orice fel ar fi ele, pasive sau active.

Georgina Popescu

Sunday, May 29, 2011

Dupa un an

Motto: Imi place noul meu telefon, calculatorul imi functioneaza perfect; insa Doamne, ce tare imi lipseste mintea mea! (Autor necunoscut)

Saptamana trecuta m-am numarat printre gazdele (si implicit organizatorii) unei conferinte anuale din cadrul organizatiei pentru care lucrez. Este un eveniment care aduce impreuna, pentru doua zile, oameni din saisprezece tari diferite, in care organizatia are sucursale.

Cu un an in urma, la acelasi eveniment, ma aflam in sala in calitate de participant, trimisa de una din cele 16 tari in cauza. Stateam aparent linistita pe scaun, insa ma confruntam cu unul din cele mai dificile momente din viata – acela al deciziei cu privire la viitorul meu profesional. Mi se oferise un post „in prezidiul” conferintei, respectiv coordonarea activitatii cu pricina din Centrala organizatiei, in Viena.

Nu am sa revin acum asupra momentului respectiv, atat decizia cat si argumentele le-am prezentat deja anul trecut, in editorialul „La revedere, Romania!”. Ma voi concentra astazi asupra prezentului, deci va voi scrie despre Viena, asa cum o vad dupa un an de la momentul deciziei.

Ieri si azi m-am plimbat pe strazile orasului, impreuna cu buna mea prietena care m-a insotit cu un an in urma, pe parcursul mutarii. Ne-am amintit cu nostalgie locurile de referinta de la „sosire” – unde am stat pe iarba pentru ca aterizasem prea devreme si nu era nici o cafenea deschisa, unde am baut o bere fara nici o alta grija decat sa ne racorim dupa o zi de munca fizica intensa, unde am adormit obosite in timp ce asteptam sa vina mobila (in caz ca va intrebati - pe parchetul gol bineinteles!).

Ne-am bucurat din nou, ca doua turiste fara griji, de un carnat cu mustar si cu bere pe o banca in parc, de inghetata mancata din cornet pe strada, de o cafea buna si de un pahar de sampanie. Ne-am povestit ultimele noutati (ea de acasa, eu de aici), ne-am impartasit grijile (injumatatindu-le deci imediat...). Ieri seara am iesit in oras la restaurant cu un grup care se afla in aceeasi situatie ca mine –expat pentru o vreme. Vremelnicia sederii fiecaruia variaza - de la cateva luni la cativa ani. Am observat din nou cum cei comisi pe perioade scurte iubesc Viena neconditionat, insa pe masura ce orizontul de timp pe care esti comis creste, devine din ce in ce mai clar dragoste cu nabadai. Cred ca e la fel ca diferenta dintre indragosteala adolescentina (cand vezi numai partile bune ale lui/ei) si casnicie (cand trebuie sa traiesti zi de zi alaturi de cel drag si inevitabil descoperi momente in care te plictiseste, momente in care te enerveaza si unele in care iti aduci totusi aminte de ce va iubiti...).

Incerc sa inteleg de ce si de unde atatea nabadai intr-un oras atat de frumos. Ca sa pun putin lucrurile in context, am sa incep prin a va introduce in atmosfera vieneza. Nu cred ca e nevoie sa mentionez, insa o fac: aproape tot ce voi expune mai jos constituie tot atatea puncte de decalaj intre Viena si Bucuresti, intre Austria si Romania.

Arhitectura vieneza pare a fascina orice specialist in domeniu si lasa sigur cu gura cascata orice ingenuu vizitator. Cultura este de asemenea de invidiat (si nu ma refer numai la muzica) si relativ accesibila, desi nu foarte ieftina (deh, dupa calitate). Viata de zi si de noapte – pe alese pentru toate gusturile. In fiecare zi exista evenimente din cele mai diverse prin varii locatii, totul este sa ai timpul si dispozitia necesare. Curatenia in oras e impecabila, transportul in comun exceptional, disciplina in trafic este o regula de baza. Respectul pentru cel de langa tine primeaza, oricat de nebun ar parea el/ea. Unii interpreteaza atitudinea asta ca indiferenta si intr-adevar e o chestiune de perceptie, insa personal cred ca poate fi vorba chiar de un mecanism de auto-aparare. Nu am observat inca direct vreo manifestare in ceea ce priveste ajutorarea aproapelui, insa din cate am vazut pana acum nu cred ca sunt indiferenti – parerea mea e ca spiritul civic si/sau de asistenta fata de cel aflat in nevoie se regaseste in codul lor genetic.

Si iata ca am ajuns, aproape imperceptibil, la locuitori. Am colectat pareri foarte diferite in ce ii priveste pe vienezi, insa perceptia generala este ca sunt foarte relaxati, cum spunem noi romanii „se respecta”. Calmi si maiestuosi, instariti insa prietenosi, mai ales in comparatie cu alte popoare germanice. Sunt toleranti cu multimea zgomotoasa de turisti asa cum suntem noi cu maimutele de la gradina zoologica. Adevarul este ca turismul este infloritor si e una din sursele lor de bogatie. In centrul orasului, acolo unde e cea mai mare concentrare de magazine, biserici, castele, restaurante, cafenele si obiective turistice, este tot timpul aglomeratie, se amesteca aproape toate limbile pamantului si respira o atmosfera de vacanta.

Cam asa ara arata perceptia asupra „vienezului obisnuit de seara sau de week-end”. Exista insa si o alta specie urbana, respectiv „vienezul obisnuit de birou”. Si aici cred ca isi are originea socul cultural pe care il traiesc acei romani care au flirtat cu Viena in calitate de turisti, inainte sa se hotarasca sa o ceara de nevasta (sau barbat...) si apoi sa decida sa se mute la ea (sau el) in apartament.

(Aici fac o paranteza: cele ce urmeaza nu sunt colectate numai de la colegii romani, ci in general de la colegii cu profil international, din tari Central-, Est- si Sud-Europene).

Tinerii relocati pasesc cu entuziasm in interiorul organizatiilor autohtone din Viena. Relativ rapid afla ca mai toti colegii lor autohtoni presteaza foarte relaxati dupa un orar prestabilit (7-16 / cu pauza de masa, sau poate 8-17). Nu numai ca nu prea au treaba cu orele suplimentare insa cred ca ar avea probleme daca s-ar apuca sa devina super-entuziasti (sindicatele au grija ca fiecare sa stea la locul si mai ales „la timpul” sau). Si orarul strict al magazinelor (pe care nu reusesc sa le prind aproape niciodata deschise seara) e legat de puterea sindicatelor.

Nu isi pun problema de a imbunatati (sau macar intelege) supra-procesele din organizatie, se multumesc cu a intelege si presta strict ceea ce intra in sarcinile lor directe de serviciu, conform fisei postului si listei de obiective. Principii de tipul „think out of the box”, creativitate, flexibilitate in aplicarea regulilor – toate lipsesc cu desavarsire la nivel de individ. Organizatia functioneaza mai mult sau mai putin cu o precizie asemanatoare transportului in comun, pe care va spuneam mai sus ca il apreciem atat de tare cu totii - in zilele de munca sau de vacanta.

Bineinteles ca mai sus avem o situatie generalizata si oarecum exagerata. In realitate exista si printre colegii autohtoni o mare diversitate de atitudini fata de munca, persoane exceptionale care livreaza mai mult decat se asteapta de la ele si lupta sa schimbe ceva de cate ori considera ca se poate face mai bine. Insa principiile de baza la munca sunt destul de aliniate cu cele relatate.

Cu toate acestea, ca natiune, ei sunt cei in mod evident cu ceva ani buni inaintea noastra, a celor din zonele net exportatoare de forta de munca. Iar masuratoarea se face simplu – la nivel de conditii de viata si munca, de respect pentru om in general.

Cum ne putem explica deci aceasta superioritate a lor ca societate, in conditiile in care cei care vin sa munceasca din strainatate isi percep calitati superioare fata de ei ca indivizi? (Inca o paranteza: reflexivul este intentionat si foarte important in cazul de fata; nu este neaparat necesar ca anumite calitati care asigura succesul intr-o anumita organizatie si/sau societate sa functioneze in orice organizatie si/sau societate...).

La nivel pur superficial, as putea sa va ofer doua explicatii posibile: prima ar fi ca cei care pleaca din tarile lor de origine ca sa munceasca in organizatii multinationale sunt varfuri ale societatilor care i-au educat si le-au asigurat dezvoltarea pana la acest punct. In plus, sunt oameni care pun la indoiala sistemele din tarile de origine si au curaj sa isi schimbe radical viata si sa o ia de la inceput – sunt eminamente luptatori. Iar atunci cand compari cateva varfuri cu o medie generala e evident cine va iesi in evidenta.

A doua explicatie ar fi faptul ca vienezii au construit cu spor timp de zeci si sute de ani, ca sa ajunga sa isi permita astazi relaxarea la care au ajuns. Ceea ce au creat sunt reguli si procese atat de bine puse la punct, incat astazi nimeni nu mai simte nevoia sa le perfectioneze. Principalul lor scop ca indivizi este sa isi indeplineasca sarguincios rolurile atribuite in aceste procese perfecte, pentru a isi proteja locul si rolul in societate, iar apoi sa isi traiasca la maxim viata la care au dreptul. Educatia lor este astfel bazata foarte mult pe disciplina, deci nu le dezvolta aceleasi abilitati creative ca o viata plina de privatiuni si de nevoia de lupta continua pentru afirmare, pe care o experimenteaza ceilalti in procesul lor evolutiv ca indivizi.

Am sa ma intorc la plimbarea de astazi si la o discutie cu privire la maiestuozitatea cladirilor din jur. Prietena mea si-a amintit ca a auzit mai demult niste vorbe intelepte de genul: „pe cand noi ne bateam cu turcii la hotare, ca sa ii oprim sa nu ajunga in inima crestinitatii, ‚ei’ dansau menuet”. As adauga aici si: cand ‚ei’ construiau orase, noi le plateam biruri si ne vedeam mai departe de luptele noastre.

Unde vreau sa ajung? La faptul ca decalaje au existat intodeauna. Mi se pare relativ pueril sa calculam pe hartie in cati ani putem „recupera decalajele” daca avem politici coerente etc. Este ca si cum am presupune ca ‚ei’ vor sta pe loc, asteptandu-ne cuminti pe noi sa ii ajungem din urma. Te duce cu gandul la calculele pe care le fac jurnalistii sportivi cu privire la sanse teoretice de calificare la fel de fel de campionate, cand e evident ca noi cam mancam bataie pe parcursul calificarilor oricum.

Parerea mea e ca nu o sa ne astepte nimeni. Decalaje au existat si vor exista intotdeauna, de la nivel de razboi versus menuet, diferentele s-au perpetuat pe scara istoriei. In zilele noastre fluxurile comerciale si financiare joaca un rol important in determinarea adancimii decalajelor, insa e posibil ca in viitorul apropiat sa devina desuete in comparatie cu marele comert cu forta de munca. De la constructii la cercetare, de la agricultura la medicina, de la computere si telecomunicatii la proiectare si arhitectura, in toate domeniile, decalajele vor incepe sa se masoare si in donatori vs. primitori de forta de munca, inteligenta si creativitate.

Iar atunci cand vom realiza ca marea lupta intre natiuni se da la nivel de macro-sisteme (in principal de educatie, sanatate, fiscalitate si protectie sociala) s-ar putea sa fie prea tarziu ca sa ne mai recalibram politicile si sa facem fata exodului.

Si pentru ca am capatat un obicei ciudat – sa lansez un indemn la finalul fiecarui editorial, astazi am sa fredonez imnul national: „Desteapta-te Romane!”

Sa auzim de (mai) bine!

Georgina Popescu

Sunday, May 8, 2011

Drumuri

MOTTO: Foarte rar ajung acolo unde doresc sa merg, insa aproape intotdeauna ajung acolo unde trebuie sa fiu - Douglas Adams

Nu am mai scris de multa vreme in ‚Jurnalul de Viena’. Am relatat oarecum consecvent in primele luni, insa dupa Craciun aproape nimic. Asta nu inseamna ca nu am avut nimic de spus, doar ca inca nu a sosit timpul. Nu am experimentat inca schimbari majore de perceptie si nici vreo acomodare accelerata, insa recunosc ca o data cu primavara, totul in jur a capatat nuante mai optimiste. Nici astazi insa nu am sa povestesc despre Viena, ci despre altceva.

Ieri stateam cuminte in avion, pe drumul de intoarcere de la Zagreb. Si am realizat brusc faptul ca anul acesta am trecut printr-o multime de tari si orase, noi pentru mine, intr-un ritm care nu se va repeta in anii care urmeaza. Atat din motive de timp si resurse, cat si pentru ca deja am inscris atat de multe pe lista de revazut! Toate locurile prin care am alergat cu treaba, fara sa imi permit sa vizitez ceva cu adevarat. Va trebui sa dramuiesc cu grija zilele de concediu in anii care urmeaza, sa prioritizez locurile astfel incat sa revin si sa ma bucur de fiecare in parte.

Deocamdata, asa cum spuneam intr-una din postarile mai vechi (in engleza) cel mai de pret lucru intalnit in fiecare calatorie au fost oamenii, toate acele suflete deosebite care sfintesc locurile in care traiesc si au ales sa munceasca. Spun „au ales”, pentru ca in conditiile actuale de globalizare, pentru nivelul profesional la care au ajuns ei, fie ca aleg sa se relocheze temporar in tarile respective (cazul „expatilor”), fie ca raman sa munceasca la ei acasa, vorbim cu siguranta de alegere - matura si asumata.

La ora actuala ma incadrez in categoria de „expat”. Si ma gandeam cum as putea sa va descriu cat mai plastic senzatia pe care o traiesc – a calatorului caruia „ii sade bine cu drumul”, astfel incat sa intelegeti ce simt. Este o combinatie intre fascinatie, nerabdare, anticipatie, urmate toate de satisfactie amestecata bineinteles si cu oboseala. Insa concentratia de oboseala nu depaseste inca suficient pe cea de bucurie, astfel incat sa ma opreasca sa merg mai departe.

Am rememorat inca o data multitudinea de locuri superbe si de oameni deosebiti, care sunt peste tot in lume. Se apropie un an de la momentul in care mi s-a propus aceasta noua slujba (as putea spune acest nou mod de viata). Si nu pot decat sa ma gandesc cat de gratuite si nejustificate sunt prejudecatile si stereotipiile cu privire la deosebirile culturale. Nu contest diversitatea, bineinteles ca suntem fiecare dintre noi, ca natiuni si culturi, foarte deosebiti. Insa nu este nimic rau in asta – dimpotriva, este un lucru extraordinar!

Si iata ca imi revine in gand un cantec pe care il auzeam des in copilarie: „drumurile noastre poate se vor intalni vreodata...” - Dan Spataru! Copil fiind, am memorat acest versuri ca atare, fara a incerca sa le patrund foarte tare semnificatia. Astazi ma duc cu gandul la faptul ca singura noastra certitudine este prezentul. Trecutul este in general denaturat sau cel putin interpretabil, in timp ce viitorul este prin excelenta imprevizibil. Astazi ma aflu pe un drum pe care cu un an in urma nici nu mi-l puteam imagina. Iar daca privesc notiunea de drum prin prisma sensului de destin, cred ca drumurile noastre, ale oamenilor, se intalnesc oarecum aleator. Pe termen scurt ne putem programa intalnirile, insa cele majore, care cu adevarat conteaza, nu se afla exclusiv sub controlul nostru.

Uneori drumurile ni se intalnesc cu persoane care ne-ar putea schimba viata, iar noi suntem atat de absorbiti de lucruri marunte, incat nu realizam asta. Si atunci e posibil ca jonctiunea sa nu se faca, iar cei implicati nici macar sa nu constientizeze cu adevarat ca de fapt s-au ‚intalnit’. Este poate cazul celor care asteapta dragostea vietii, fara sa realizeze ca poate au trecut deja de 2-3 ori pe langa ea, dar nu au bagat-o in seama. Batranii spun ca nu realizam cu adevarat ceea ca avem, decat dupa ce pierdem. Sper sa invatam din propriile greseli si pe masura ce imbatranim sa ne regasim din ce in ce mai usor bucuria de a trai.

Constat ca astazi e ziua amintirilor. Tot in copilarie imi placea sa dezleg labirinturi – cred ca mai tineti minte cartile acelea pentru copii, in care ni se dadea de rezolvat o problema de orientare: soricelul trebuia sa ajunga la cascaval, sau catelul in cusca, pasarea in casuta din copac s.a.m.d. Existau cateva capete de drum la start, dintre care numai unul insa ducea pana la "tinta", restul se terminau aiurea undeva pe parcurs. Bineinteles ca dupa 2-3 jocuri m-a lovit revelatia ca e mai usor sa pleci de la "tinta" pentru a descoperi mai repede drumul corect, astfel incat sa eviti sa pierzi vremea cu variante inutile si fundaturi...

Toate bune si frumoase, numai ca... am crescut mare, iar viata nu mai e atat de simpla! Timpul are din pacate o idee fixa - unidirectionalitatea (cel putin pana la proba contrarie, nu merge inapoi si pace!). Asta inseamna ca in realitate nu putem pleca de la "tinta", pentru a descoperi in revers pe unde ar fi cel mai scurt (sau intelept) sa o luam ca sa ajungem acolo. Se intampla deci, mai des sau mai rar (dupa norocul, pregatirea si intuitia fiecaru/eia din noi) sa bantuim o vreme pe drumuri fara finalitate si/sau iesire. E posibil sa fim nevoiti/e uneori sa ne intorcem la o rascruce si sa repornim pe o alta cale, inainte de a reusi sa obtinem ceea ce ne dorim cu adevarat. Intoarcerea este insa si ea limitata de ireversibilitatea timpului, adica nu e niciodata la fel - uneori e mai scurta, alteori mult mai lunga decat insusi drumul gresit pe care am apucat-o. Din nou imi zboara gandul la rusi -cum nu se intorc niciodata, doar fac stanga'mprejur si o iau inainte. Oricum, numai ca sa fie si mai complicat, de multe ori nici ceea ce ne dorim cu adevarat nu ne este clar, sau pur si simplu se mai schimba pe parcurs.

Intr-o varianta idealista (sau fatalista, depinde cum privim lucrurile!), tot ceea ce ni se intampla in viata este oricum in afara controlului nostru (drumul ne este predestinat). Prin urmare, cautarea aceasta labirintica, a caii de urmat catre tinta, pare a fi trasata de forte mai presus de controlul nostru. In cealalta varianta, cea determinista (respectiv "ne-o facem cu mana noastra"), nu avem nici o scuza si ne auto-invinovatim pentru fiecare centimetru de deviere de la "drumul drept". Adevarul e, ca de obicei, probabil undeva la mijloc. Stim cu totii ca avem momente de rascruce, mai serioase sau mai puerile (cum ar fi alegerea dintre vanilie si ciocolata...). Mai devreme sau mai tarziu o sa o apucam si pe ceva drumuri forestiere, ca doar nu o sa mergem numai pe autostrada, cu viteza legala si pe banda corespunzatoare.

Important cred ca este sa nu ne oprim mai devreme decat e cazul si (uneori...) sa nu zabovim prea mult cautand ceva despre care banuim ca se afla la mii de kilometri distanta in fata noastra, in loc sa culegem minunatele flori care se gasesc chiar pe marginea potecii pe care suntem. Sa ne dam jos ochelarii de cal si sa ne revizuim putin atitudinea cap-compas catre tinta. Sa invatam sa mergem precum girofarul, privind in mod constant in toate directiile, uitandu-ne in acelasi timp bine pe unde calcam. Sa ne permitem luxul de a ne bucura de diversitatea celor intalnite.

Imi voi permite in incheiere sa va ofer o reteta mai non-conformista, din cateva ingrediente de baza – culese de la bunicii, parintii si prietenii mei de-a lungul timpului. O voi numi "reteta optimizarii propriului drum in viata”.

Se amesteca uniform o masura de „drumul conteaza si nu destinatia”, cu una de „doreste-ti lucruri pe care sa le poti implini”, o radacina de scopuri nobile si doar un praf de „scopul scuza mijloacele”. Se inglobeaza apoi cantitati egale de „traieste clipa”, „apreciaza ceea ce ai”, „iubeste-ti aproapele” si doar un praf de „ambitie de a castiga” (ca deh ... englezul o spune cel mai bine – „the winner takes it all”). Se adauga dupa gust respect, libertate, consideratie pentru ceilalti calatori, spirit de echipa si la sfarsit se leaga cu multa-multa dragoste. Atentie mare la cele doua ‚prafuri’ de mai sus - ele trebuie utilizate doar cat un varf de cutit, altfel pot dauna grav gradului de satisfactie de la sfarsitul drumului. Folosite insa rational si cu buna credinta (niciodata in dauna altora!), pot da mai mult gust si chiar perspectiva drumului.

In fine, de cate ori degustam reteta de mai sus, la finalizarea unui drum, sa nu uitam sa multumim pentru ceea ce avem deja. Asta nu inseamna musai sa ne si multumim cu ceea ce avem; putem sa mergem mai departe, sa incercam o noua reteta, pentru un nou drum - mai mult, mai bun, mai sus, mai ... si mai... Masura ingredientelor si pauzele de relaxare si apreciere a redutelor deja cucerite trebuie insa pastrate mereu in centrul atentiei.

Spor la treaba, va doresc sa va iasa niste drumuri delicioase si ... sa se (re)intalneasca si cu ale mele cat mai curand!

Georgina Popescu

Saturday, April 23, 2011

Iertare

Motto: "Iertarea – puterea de a schimba trecutul" Christianity Today, 7 ianuarie 1983

Invariabil in ultimii ani, in Saptamana Mare ma indepartez pentru scurt timp de birou si ma dedic in intregime casei si familiei. Ma impart cu elan intre curatenia de primavara, pregatirea bucatelor traditionale si punerea intr-o relativa ordine a propriilor ganduri. Deseori in perioada asta imi reorganizez prioritatile si imi propun sa schimb anumite lucruri care nu depind de altii, ci numai de capacitatea mea de a influenta cumva pozitiv lumea din apropiere.

Dupa Sarbatoarea Pastelui am intotdeauna o senzatie de multumire, de curatenie exterioara si interioara, de speranta. Chiar daca sosirea oficiala a primaverii e marcata de Martisor, inainte de Pasti nu am mutat niciodata florile (trebuie sa le scot anual din casa in curte), pentru ca ar fi expuse prea devreme variatiilor de temperatura, deci cu siguranta ar cadea prada frigului. Victoria naturii care revine la viata este marcata abia catre final de aprilie – inceput de mai. Si in acelasi timp se petrece o schimbare si in oameni - renaste buna dispozitie si speranta de mai bine. Pana si bolnavii se recupereaza mai repede, sau cel putin asta era parerea sincera a unui medic de mare valoare si bun simt, pe care l-am cunoscut cu ceva timp in urma.

Anul acesta am venit acasa de departe pentru Sarbatoarea Pastelui, insa cu aceleasi planuri si cu acelasi elan ca de fiecare data. Nu am pregatit atat de multe bucate ca in alti ani, pentru ca in Duminica Invierii ne vom reuni in familie la o bucatareasa perfecta, iar in a doua zi de Pasti ma voi intoarce la Viena. Am trecut totusi prin toate fazele de anii trecuti, ceva mai pe indelete de data asta. Pentru ca in loc de 2-3 zile libere in care sa alerg de colo-colo, data fiind distanta de parcurs, mi-am facut cadou toata saptamana.

Am pus astfel cap la cap felurite intamplari din ultima vreme, oameni si locuri, stari si senzatii - printre care am alergat in nestire, fara a avea timp sa le decantez. Am inceput exercitiul inconstient de reorganizare a prioritatilor de care spuneam mai sus, si am realizat pe la mijlocul saptamanii care este mesajul de baza al evenimentelor pe care le rememoram an de an in preajma Pastelui: IERTAREA. Dincolo de traditiile vechi si noi (iepuras si cadouri, oua vopsite si miei sacrificati), dincolo de post si umilinta, care sunt de fapt urmate de abuz gastronomic si revenirea la viata in stil „las-o bai ca merge’asa”. Dincolo de toate aceste obiceiuri cu care s-a condimentat pe parcursul istoriei Sarbatoarea Invierii, ramane povestirea biblica, care propovaduieste iertarea.

Foarte interesant este faptul ca am realizat asta in ziua in care am luat o decizie ce parea a contrazice spiritul sarbatorii. Decizia de a pune ordine intr-o relatie in care am tolerat si iertat foarte multe, in care cealalta parte abuzeaza de prea multa vreme de dispozitia mea generoasa, toleranta si cooperanta. Am luat decizia de a transa viitorul acestei relatii. Mi-am amintit vorbele unor oameni mai batrani si mai intelepti decat mine, care au cultivat in sufletul meu de-a lungul timpului un anumit set de valori, ce include notiuni ca reciprocitatea, demnitatea si respectul. Si am avut senzatia pentru o scurta vreme ca decizia mea e dura si ultimativa, deci nu cadreaza cu perioada in care am luat-o. Am fost tentata sa reconsider, sa mai acord o sansa celuilalt.

Insa apoi am realizat ca a inceta o relatie care dauneaza atat celor implicati cat si altora din jur nu este deloc impotriva ideii de iertare. Dimpotriva. Practic voi mai ierta o data, insa in acelasi timp voi face tot ce sta in puterea mea ca abuzurile unilaterale sa nu se mai repete. Nu sunt atat de naiva incat sa nu realizez ca decizia mea va rani multe persoane. Insa indecizia raneste altele, iar instinctul meu de supravietuire inclina balanta in favoarea protectiei celor din urma.

Am divagat cam mult pe teme personale si e timpul sa ma intorc catre tema de astazi – iertarea. Pe blogul in limba engleza al amicului meu Peter am postat aseara cateva ganduri in stransa conexiune cu Sarbatoarea Invierii Domnului. Ceea ce vreau sa impartasesc astazi cu voi este insa altceva, respectiv ambiguitatea pe care o percep chiar si in acest cuvant aparent transant. Intre a ierta si a nu ierta nu pare sa existe o cale de mijloc. Si totusi exista o multitudine de nuante de explorat.

In primul rand, chiar in invataturile religioase, exista doua cai diametral opuse de urmat, atunci cand cineva iti greseste cu ceva. Intre „ochi pentru ochi” si „intoarce si celalalt obraz” e un lung drum de parcurs. Unele religii sunt mai razbunatoare, altele mai pacifiste. Unele sunt individualiste, altele colectiviste. Unele beligerante, altele protective. Crestinismul propovaduieste iertarea, insa ne da zece porunci si purgatoriul pentru sufletele pierdute. Cert este ca fiecare din noi ne prezentam singuri in fata Lui la Judecata de Apoi, insa nu imi este foarte clar ce ne poate ierta si in ce conditii. Preventiv, prefer sa imi traiesc viata de o maniera care sa imi permita sa visez la campiile verzi ale vanatorii de cate ori pun capul pe perna.

Mergand mai departe, o data ce te hotarasti sa ierti, este esential momentul cand o faci - poti ierta prea devreme, la timp sau prea tarziu. De cate ori ierti este de asemenea interesant de perceput; daca ierti mereu aceleasi greseli, nu il ajuti cu nimic pe cel care greseste si in plus te autoflagelezi inutil. Dupa cum spune un vechi proverb: daca ma pacalesti o data e vina ta, daca ma pacalesti de doua ori e vina mea.

Pe cine ierti? Iertam mai usor persoanele care ne sunt indiferente decat cele pe care le iubim, ne iertam dusmanii mai usor decat ne iertam prietenii. Pentru cine ierti? Este mai usor sa ii iertam pe cei care ne gresesc noua decat pe cei care gresesc fata de cei pe care ii iubim sau protejam. Cum ierti – din suflet sau din interes, conditionat sau neconditionat, cu inima grea sau usoara?

In fine, am lasat la urma poate cel mai important aspect al iertarii: ce ierti? Lucruri simple, lipsite de importanta? Sau lucruri grave, care iti afecteaza semnificativ viata, mediul, sistemul de valori? Aici intervin subiectivismul, experienta, relativitatea perceptiei, gradul de toleranta, sistemele de valori (religioase, sociale, juridice, culturale, politice etc.), gradul de interventie (chiar coercitie) din societate. Perceptia asupra normalitatii, dezirabilului si indezirabilului, pardonabilului si impardonabilului, tabu-urile, corelatia intre gravitatea faptelor si pedeapsa, transparenta sau secretomania, posibilul oprobriu public – toate aceste aspecte si foarte multe altele influenteaza atat dispozitia cat si capacitatea noastra de a ierta, atat la nivel de individ cat si la nivel de societate.

Ar mai fi multe de spus, insa e cazul sa ma apropii de final. Am ales astazi un motto cu care m-am identificat si asta m-a facut sa zambesc. El se refera la perceptia subiectiva a individului asupra propriului trecut. Daca insa vreti sa priviti trecutul ca pe ceva obiectiv si determinat, va ofer o alta vorba de duh, la fel de adevarata, desi aparent in contradictie cu motto-ul: ”Iertarea nu poate schimba trecutul, insa deschide noi perspective pentru viitor” (Paul Boese). Cam asta imi imaginez ca ni se va intampla la Judecata de Apoi. Nu vom putea da timpul inapoi sa ne schimbam viata efemera, pe care poate am facut-o lata pentru ca nu puteam sa o lungim (ca doar asa ne indeamna mesajele mobilizatoare de pe Internet, nu?). Insa daca vom primi iertarea, asta ne va deschide noi perspective pentru eternitate.

In incheiere, va doresc ca Sarbatoarea Invierii Domnului sa va aduca sanatate, intelepciune, noroc si dragoste. Si inca ceva foarte important (ce imi doresc si mie de altfel): va doresc sa va traiti viata de asa natura incat peste multi-multi ani, atunci cand o sa va prezentati la Curtea Iertarii Supreme, sa nu constatati ca aveti o problema de perceptie diferita de a Judecatorului; sa puteti trece astfel cu succes de cea mai importanta audiere din viata voastra - de acum si de apoi!

Hristos a Inviat!

Georgina Popescu

Sunday, April 3, 2011

Planuri

Motto: „Daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rada, spune-I ce planuri ai!” – Woody Allen

Astazi mi-am propus sa va vorbesc despre plan. Nu voi face trimitere la definitiile din Dex, intrucat acest cuvant simplu si scurt, are atatea semnificatii incat mi-ar lua cel putin un an sa le abordez pe toate. De curiozitate insa puteti sa va uitati, ca sa realizati cat de stranie este bogatia celor patru litere.

Asadar, voi incepe prin a delimita pe cat posibil subiectul. Imi doresc sa explorez astazi dorinta noastra nemasurata de a interveni in viata pe care o avem inainte, de a incerca sa o influentam, de a anticipa ce urmeaza sa ni se intample, de a ne pregati sa facem fata cu succes evolutiilor, de a obtine rezultatele pe care le asteptam. Atitudinea noastra „preventiva” fata de viitor se aplica atat in plan personal cat si profesional, insa in ultima perioada traiesc cu senzatia ca in primul plan recunoastem mai usor ca e dificil sa anticipam ce urmeaza, si in consecinta ne dam invinsi mai frecvent decat in plan profesional (apropos, in paragraful de fata avem un sens diferit al cuvantului „plan” - doar de placerea jocului de cuvinte).

Oare de ce suntem atat de orientati catre planificare in plan profesional? Pentru ca istoria ne-a invatat ca este bine sa fim pregatiti, atunci cand vrem sa realizam ceva cu adevarat important. Planificarea se prezinta sub forme foarte variate, de la cele aparent simple si pe termen scurt (buget anual, necesar de personal, agenda de lucru, participare la evenimente etc.), catre cele ceva mai complexe, care se intind pe mai multi ani si implica mai multe zone din interiorul si exteriorul organizatiilor sau societatilor. Ma refer aici la planuri generale de afaceri, planuri specifice (de vanzari sau de marketing), pana la scheme de expansiune, strategii regionale, proiecte de cercetare, programe spatiale.

Unele din cele mai complexe planuri sunt modelele macroeconomice, pentru care numarul variabilelor si imprevizibilitatea evolutiilor viitoare ridica mari semne de intrebare celor care urmaresc sa asigure stabilitatea sistemelor. Nu o mentionez ca o scuza pentru cei care se dovedesc in mod cronic incapabili sa obtina rezultate, ce vreau sa spun insa este ca nu e usor si nu trebuie sa credem ca oricine poate sa faca asa ceva. Este nevoie de experienta, abilitati specifice, creativitate, resurse si parghii de interventie ca sa poti indrepta lucrurile in directia in care iti doresti.

As putea continua sa va vorbesc de complexitatea planurilor de proiectare - cladiri si sisteme, mega-structuri etc. Insa nu asta a scopul exercitiului de astazi, asa ca am sa scurtez analiza diversitatii in ceea ce priveste planificarea pe partea profesionala, indreptandu-ma catre o concluzie.

Am incercat de cateva ori sa inteleg ce determina succesul sau insuccesul unui plan. In general numarul de variabile si gradul lor de variatie, capacitatea de analiza a celui care realizeaza planul, experienta si creativitatea lui (sau ei), gradul de intelegere a fenomenului si gradul de predictibilitate a rezultatului (care depinde undeva de toate celelalte). Una peste alta, am ajuns la concluzia ca atunci cand factorul uman sau cel natural sunt implicate direct in calitatea rezultatului, acesta poate deveni foarte usor impredictibil. Unele variabile pot fi controlate, altele nu – atat de simplu si totusi atat de inacceptabil pentru cei care vor sa controleze totul! Unul din cele mai interesante exemple in perioada de fata il constituie cutremurul din Japonia. Zgarie-norii care dansau cu o flexibilitate infricosatoare in inregistrarile video de la fata locului insa au ramas in picioare sunt un exemplu de succes in planificare, centrala nucleara nu. Nu e nevoie sa argumentez, va dati seama si singuri de ce.

Simplificand in continuare la maximum, planificarea are trei dimensiuni de baza:
1/ analitica - intelegerea a ceea a fost si a ceea ce este, ca punct de plecare pentru ceea ce poate sa devina;
2/ creativa - elaborarea de scenarii alternative (credibile sau incredibile!), cu intoarcere la dimensiunea analitica - ordonarea lor in functie de fezabilitate si de rezultate (de dorit sau de evitat!);
3/ organizatorica – determinarea actiunilor (pozitive si negative!), respectiv ce trebuie facut si ce trebuie evitat ca sa ajungi la rezultatul propus.

Nu as putea spune ca vreuna din cele 3 dimensiuni este mai importanta decat alta. Toate sunt esentiale daca vrei sa te aproprii de rezultat. Asta nu inseamna insa ca ai sa si ajungi exact acolo unde ai planificat. Una din capcanele planificarii este focusul uneori excesiv pe aspectele pozitive (respectiv rezultatul asteptat) si pierderea din vedere a celor negative (efecte adverse, rezultate sau evolutii de nedorit), chiar daca acestea sunt firesti si perfect previzibile. Flexibilitatea este un alt element de importanta majora pentru succesul unui plan, mai ales in conditiile in care depinde de variabile relativ imprevizibile. Uneori este mai util sa iti redefinesti criteriile de succes si pasii necesari pe parcursul implementarii planului, decat sa ramai blocat pe un drum catre o destinatie la care este deja evident ca nu vei mai ajunge niciodata.

Cam asta am avut de spus in plan profesional. Este posibil sa fie cam abstract si nu tocmai clar in lipsa unor exemple concrete, insa nu mi-am propus catusi de putin sa fac un studiu al planificarii asa ca ma opresc aici. Revin la planul personal.

M-am asezat astazi la calculator pentru a scrie un editorial simplu, despre cum vedem viata care ne sta inainte. Raspunsul cel mai scurt la o astfel de intrebare ar fi: complet diferit decat se va intampla ea cu adevarat.

Citeam deunazi despre Agatha Christie. O maestra a planificarii in opinia mea, cel putin pe hartie. Intriga, suspans, solutie – totul se leaga cu fascinatie in romanele ei. Avea controlul asupra tuturor variabilelor din planul actiunii pe care il regiza, pentru ca era PLANUL EI. Cand am citit insa despre viata ei, mi-am pus intrebarea: oare ar fi putut sa prevada pe la 35 ani ca la 40 se va marita cu un barbat cu 14 ani mai tanar decat ea, ca va trai 46 ani de casnicie alaturi de el? Cel mai probabil raspunsul este nu.

Exagerand putin, mintea mea a nascut o similitudine cu eroii romanele Agathei Christie pentru lumea care crede in Creatie si in Creator (in oricare din variantele religioase contemporane). Creatorul a avut cu siguranta una din cele mai dificile sarcini de planificare din toate timpurile (chiar si dinaintea Timpului, corect?). Si pare a avea in continuare, pentru ca orice credincios percepe viitorul ca fiind decis de o Autoritate mai presus de propria lui persoana. Mai mult, credinciosul are convingerea ca aceasta Autoritate intervine asupra viitorului in functie de analiza individuala a trecutului. Mai exact, daca faci lucruri rele vei fi pedepsit, daca faci lucruri bune vei fi rasplatit. Mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta, asta e mai putin important. Perceptia cauza-efect este insa clara.

Scopul educativ al tuturor acestor doctrine este evident – oamenii trebuie canalizati spre a face lucruri bune. Distinctia intre bine si rau difera de la religie la religie, gradul de toleranta de asemenea. Comuna este insa perceptia asupra pedepsei - necredinciosii si cei care fac lucruri rele vor fi pedepsiti de divinitate. Pe acest principiu nu prea am avea nevoie de justitie, insa din pacate (sau din fericire?...) nu este totul fie alb fie negru. Asta nu inseamna ca nu exista forte mai presus de intelegerea noastra, ci ca fiecare din noi trebuie sa ne aducem contributia personala la propriul nostru destin. Chiar daca luptand impotriva lui il vom implini de fapt.

M-am indepartat insa iar de subiect si am ajuns intr-o zona prea controversata ca sa faca obiectul unui simplu editorial. Revin la planuri. Anul trecut pe vremea asta nu imi treceau prin gand nici a zecea parte din planurile care imi trec acum. Am pierdut pe drum o parte din planurile de anul trecut, desi erau din categoria „termen lung”. Am exersat deja 3 ani la rand, de Revelion, inventarierea obiectivelor personale pentru anul care urma. Anul acesta ma voi lasa de sportul asta (sau am sa continui sa il fac numai cu titlu de calendar umoristic, ca e foarte haios sa citesc dupa 1 an ce imi propuneam si sa compar cu ce am realizat – sau mai bine sa spun "cu ce am primit?"...).

Si pentru ca ar trebui sa am si un mesaj de incheiere pentru voi, m-am gandit sa va spun asa:

Dragi prieteni, luati lucrurile simple si pe cele neesentiale asa cum vin, pentru ca ele oricum evolueaza de capul lor. Planificati apoi cu grija lucrurile cu adevarat importante din viata voastra, acordand importanta necesara fiecarei dimensiuni (analiza, creatie, organizare). Nu sariti peste etape, daca nu vreti sa aveti rezultate dezastruoase. In fine, asteptati-va sa va vedeti planurile duse frecvent pe Apa Sambetei si sa fiti supusi unor noi incercari la fiecare pas. Nu va enervati si nu va pierdeti increderea in propriile forte, nici chiar atunci cand se intampla sa nu mai recunoasteti deloc premisele de la care ati plecat. Flexibilizati-va planurile, incercati sa stati deasupra valului si sa va uitati inainte. Dupa cum imi spunea un coleg din Rusia: „rusii nu dau niciodata inapoi – ei fac stanga’mprejur si purced inainte!”.

Asa ca acum va las. Nu inainte sa va mai ofer un citat, Maica Teresa: „Stiu ca Dumnezeu nu ma va pune in fata unor incercari carora sa nu le pot face fata. Numai ca mi-as dori sa nu aiba atat de multa incredere in mine!”.

Sa aveti parte de planuri marete si realizari pe masura!

Georgina Popescu

Sunday, March 13, 2011

Peter

Motto:
Pensia omoara mai multi oameni decat a omorat munca vreodata - Malcolm Forbes
Problema cu pensia este ca nu ai nici o zi de concediu - Abe Lemons
Cine este Peter?
Este personajul care, imediat dupa mama mea, este mentionat cel mai des in editorialele mele. Este cel mai activ pensionar din Cluj, care se ghideaza dupa acelasi principiu dupa care s-au ghidat parintii si bunicii mei, anume ca viata este prea scurta ca sa o petreci dormind. Este timp destul sa iti dormi somnul - cel vesnic, DUPA...
Prin urmare, dupa ce a primit decizia de pensionare, Peter s-a apucat de un altfel de activitate decat cea care i-a adus afirmarea in viata profesionala, respectiv din cercetator chimist a devenit... cercetator internetist si editorialist al revistei saptamanale info.kappa.
Ce trebuie sa mai stiti despre Peter (daca nu ati aflat deja) este ca fara el „Sufletul Cuvintelor” nu ar fi existat. Peter m-a invitat sa scriu, mi-a creat spatiul necesar in revista sa, mi-a dat incredere sa continui si dupa ce info.kappa a incetat sa existe.
La inceputul acestui an, noul sau proiect – blogul personal EGO OUT – a prins din ce in ce mai multa putere. Si cu el o noua provocare si pentru mine – sa scriu in limba engleza. Cu aceeasi generozitate dintotdeauna, m-a primit cu bratele deschise si aici, asa ca la ora actuala am doua ferestre deschise catre lume: una in romana pe blogul de fata - catre vechii prieteni apropiati sufetului meu, una in engleza, pe blogul lui Peter - catre cei pe care i-am cunoscut in ultimele luni in calatoriile mele.
Prin urmare si in mod firesc, Peter se bucura de o primire la fel de buna pe blogul meu. Cu atat mai mult cu cat contributia lui de astazi se inscrie foarte bine in tematica Sufletului Cuvintelor. Pentru ca Peter abordeaza sub o forma originala unul din cele mai puternice cuvinte din vocabular – „NU”.
Noua pagina pe care am creat-o astazi se numeste „Regulile lui Peter” si trateaza rezolvarea problemelor reale Am ales sa o creez sub forma de pagina si nu ca post, pentru ca utilitatea sa este mare, dar si pentru ca ea marcheaza un nou inceput. Dupa cum veti vedea, contine o invitatie si o promisiune - de a perfectiona si extinde aceste reguli pe masura trecerii timpului, cu sprijinul vostru si al experientelor prin care veti trece in confruntarea voastra individuala cu varii probleme reale, zi de zi.
Regulile lui Peter pentru rezolvarea problemelor reale sunt o chintesenta a intersectiei dintre experienta sa personala, exercitiile sale de gandire si studiului experientei si intelepciunii altora. Toate adunate intr-o viata de om - si credeti-ma pe cuvant, este un OM trecut prin multe incercari. Regulile enuntate de Peter pentru folosul celor tineri si batrani deopotriva constituie o baza solida pentru abordarea unor probleme reale. Ele sunt construite in jurul lui „NU” pentru ca, fara a contesta avantajele comunicarii si a gandirii pozitive, Peter crede cu tarie in puterea superioara a negatiei.
Sunt convinsa ca la o prima vedere Regulile lui Petere vor parea simple si de bun simt. Va asigur insa ca NU sunt intotdeauna usor de aplicat, cu atat mai mult cu cat „bunul simt” este pe cale de disparitie. Frumusetea lor consta atat in faptul ca pot ajuta in mod real in rezolvarea problemelor din viata de zi cu zi, cat si in faptul ca sunt perfectibile. Prin urmare, amandoi ne bazam pe contributia voastra - pentru a le perfectiona si extinde.
Ca sa NU o mai lungesc, va invit sa parcurgeti Regulile lui Peter pentru Rezolvarea Problemelor Reale, sa incepeti aplicarea lor in viata reala si sa contribuiti la perfectionarea si extinderea lor:
http://georginapp.blogspot.com/p/regulile-lui-peter-rpr.html
(nota: le-am prescurtat R.P.R., fara nici o legatura cu Republica Populara Romana, ci cu faptul ca putem astfel retine pe scurt cum sa le folosim in viata: ca pe niste REPERE!)
Georgina

Acasa de Craciun

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 434 / 20 decembrie 2010

Motto:
Craciunul este o necesitate. Trebuie sa existe cel putin o zi pe an in care sa ne amintim ca suntem aici si pentru altceva decat propriile noastre persoane. Eric Sevareid
‚Acasa’ este acel loc de unde pe masura ce cresti iti doresti sa pleci, iar unde pe masura ce imbatranesti iti doresti sa te intorci. John Ed Pearce


S-au implinit 5 luni de cand m-am stramutat temporar in Viena. Cu putin timp in urma, intr-unul din week-end-urile petrecute acasa in familie (comportament de navetist, deh!), nepotelul meu in varsta de aproape 5 ani incerca sa ma convinga sa nu mai plec la aeroport, cu argumente cat se poate de rationale. In afara de clasicele „nu vreau sa pleci!”, „unde te duci?”, „de ce nu mai stai cu noi in curte?” etc., cea mai descurajanta intrebare a venit spre final. I-am explicat ca e nevoie sa stau in alta casa, mai aproape de serviciu. La care m-a intrebat contrariat: „dar de ce ai nevoie de doua case?”. Am ocolit cu gratie un raspuns direct, povestindu-i de parcul de distractii, de ratustele din apropierea apartamentului de la Viena. Ne-am pupat, i-amspus ca voi reveni repede si ca il astept in vizita la vara. Au urmat intrebarile catre sora mea, categoria „cand mergem la Gina?”.

Astazi am mai dat o tura prin targurile de Craciun vieneze, dupa ultimele cadouri pentru acasa. A fost foarte...frig! Tendinta fireasca: sa termin drumurile cat mai repede, ca sa ma intorc la caldurica.

Cu picioarele bocna am urcat in autobuz, numarand in gand cate minute am pana la destinatie si incercand sa ma organizez pentru restul zilei de astazi. Si uite-asa, uitandu-ma pe fereastra la cladirile pe langa care treceam, m-a lovit o revelatie. Nu simteam nici o deosebire fata de Bucuresti. Si acolo faceam planuri in tramvai. Fie ca trec pe langa Casin sau pe langa Konzerthaus, ma cuprinde aceeasi senzatie placuta. Incep sa simt din nou degetele de la picioare, caldura urca apoi incet catre glezne. Anticipez mirosul ceaiului fierbinte de plante pe care o sa mi-l fac acasa, cana calda in palmele mele reci, relaxarea cu ochii pe jumatate inchisi si luxul de a atipi in fata televizorului, pentru ca e sambata. Senzatia de libertate asociata cu ziua libera, atmosfera lipsita de griji care ma va cuprinde, ca de obicei inainte de Craciun.

Inca o fractiune de secunda si gandul a zburat inapoi pe bancile facultatii. Piramida lui Maslow (http://en.wikipedia.org/wiki/Maslow%27s_hierarchy_of_needs ). Intre timp l-am descoperit si pe Hofstede (http://en.wikipedia.org/wiki/Geert_Hofstede ) si unul il cam combate pe celalalt, insa nu conteaza. Ii plac pe amandoi si cred ca au dreptate fiecare in felul lui. Pentru cine nu recunoaste teoria respectiva, incerc sa o redau super simplificat.

Maslow spunea ca exista o ierarhie a nevoilor umane, care porneste de la cele de baza, fiziologice (mancare, bautura, somn, digestie, etc.), trece apoi la siguranta (fizica, financiara, sociala, etc). Urmeaza cele legate de dragoste, stima fata de sine si finalizeaza apoteotic cu realizarea in plan spiritual, auto-dezvoltarea. Ideea de baza a lui Maslow era ca pana nu iti acoperi necesitatile din plan inferior, nu ai starea necesara pentru a le aborda pe cele din plan superior. Hofstede (si nu numai el) a combatut gruparea nevoilor in ierarhiile respective, acuzandu-l pe Maslow de individualism si atragand atentia ca ierarhia nevoilor difera de la o societate la alta. Asta pentru ca el a studiat diferentele inter-culturale si a venit cu o clasificare a acestora. Concluzia lui era ca in societatile colectiviste nevoile sociale pot fi considerate ‚de baza’ intr-o masura aproape egala cu cele fiziologice. In fine, combatantii lui Maslow au mai subliniat ca ierarhia poate diferi de altfel si de la un individ si/sau clasa sociala la altul/a.

Bineinteles ca fiecare are dreptate in contextul ales, conteaza insa cu adevarat sa constientizam ca fiecare din noi are o ierarhie a nevoilor. Oarecum dupa principiul conform caruia nu ai nevoie de benzina daca nu ai masina, nu? Ierarhiile teoretice si practice, constiente si inconstiente o sa ne joace si ele feste cateodata. De exemplu siguranta financiara si stabilitatea sentimentala se numara printre nevoile ce ar trebui indeplinite inainte de a intemeia o familie, insa dragostea nu tine intotdeauna cont de asta.

Inca sunt in autobuz. Ma gandesc la tramvaiul de acasa, la Maslow si la faptul ca am de scris un editorial despre Craciun azi. Toate se leaga, pentru ca de fapt incerc sa imi dau seama unde as putea pune Craciunul in piramida nevoilor in general. E bineinteles relativ. Pana anul trecut, Craciunul era unul din cele mai importante evenimente din An, nu atat pentru mine ca individ, cat pentru mine ca membru al familiei. Am recitit aseara editorialul de Craciun din 2008 si am realizat cu groaza ca nu am ce sa va spun in plus despre Craciun. Am spus totul inca de pe atunci, as putea foarte bine sa il republic anual ca sa va introduc in starea de spirit necesara.

Miros de cozonac proaspat si de brad verde, dragoste in suflet cand ne strangem in brate sub pretextul urarilor, colindelor si cadourilor. Uneori gust sarat de lacrimi pe obraz la amintirea celor dragi ce nu mai sunt printre noi. In fine, o puzderie de amintiri frumoase din vremea copilariei. Mottourile de astazi consfintesc aceasta perceptie pe care am avut-o (si inca o mai am) asupra sarbatorii ca atare.

Ma intorc insa acum la orele diminetii. Targurile de Craciun in Viena au fiecare ceva specific. Cele foarte mari, cum sunt la Primarie si la Schonbrun, au standuri relativ comune si foarte comerciale. Cele mai frumoase sunt insa micute si specializate pe fel de fel de minunatii lucrate manual, pentru Craciun si nu numai. In Bucuresti au aparut recent targuri, pline cu vin fiert si mititei, kurtos kolacs si alte bunatati care gadila narile. Deocamdata la noi predomina mancarea si fel de fel de produse colorate si stralucitoare din import. Doar cateva locatii fac exceptie, sper insa ca in timp ne vom regasi mestesugurile si mestesugarii, ne vom invata copiii sa aprecieze si sa duca mai departe traditiile.

Brazii... in Viena erau proaspat taiati si aliniati pe Graben (o strada pietonala cu multe magazine in centrul orasului) si in parc la Karlsplatz, undeva intre intrarea la metrou si targul de Craciun. Desi o mare de oameni forfotea in jur, aproape nimeni nu se uita la brazi si nu parea interesat sa cumpere. Ma indoiesc ca le simteau macar mirosul. Nu pareau sa le dea mai multa atentie decat pietrelor de pe caldaram. Poate pentru ca e o zona turistica, iar oamenii care au nevoie de brad isi cumpara din alta parte, din apropierea caselor lor. Mi-am amintit ca brazii miroseau la fel de frumos si in piata Domenii, insa acolo isi gaseau relativ repejor un camin.

In general multe lucruri par a se asemana zilele astea intre Bucuresti si Viena, in sensul ca ambele orase sunt pline de nimicuri de vanzare pentru tot consumatorul, de o stare de agitatie si de anticipatie Craciuniana. Diferenta net favorabila Bucurestiului este ca nu umbli bezmetic ca se inchide totul la ora 6 si e inchis duminica.

Insa in afara de asta se mai insinueaza cateva fine diferente, atunci cand vine vorba de atmosfera.

In Stadtpark se aude un acordeon, la care canta un compatriot. Nu stiu al cui, al cuiva din orasul asta cosmopolit. As fi tentata sa cred ca e compatriotul meu, insa poate fi la fel de bine ungur, sarb, rus, italian, orice... Insa in autobuz este liniste. Imi aud gandurile, care ma conduc iar in tramvaiul din Bucuresti. De obicei in perioada asta a anului canta cate un acordeon sau ceva copii ai strazii. Falseaza ceea ce probabil ar vrea sa fie colinde, dar lor nu le pasa. Ii gasesti in fiecare mijloc de transport. Daca ai ghinionul sa mergi mai mult, iti canta chiar mai multi, iti fac creierul oarecum varza pana la destinatie. In Viena acordeonul suna altfel si nu urca cu tine in tramvai, autobuz sau metrou. Cantecul este perfect incadrat in peisaj si creeaza chiar o atmosfera romantica.

Urmeaza apoi aromele emanate de tonele de mancare in curs de pregatire pentru Craciun. Alta diferenta. In Bucuresti aromele emana din blocuri, pregatirile sunt facute de gospodine pentru familiile lor. In Viena mirosurile plutesc in jurul restaurantelor, iar pregatirile sunt facute pentru clienti. Lumea nu se aduna pe la parinti, prieteni sau nasi, ci se intalneste frumos cu familia la restaurant. Fara deranj, fara stres, nu stiu insa cu cata emotie si cu cata traire, pentru ca nu am inca experienta unei astfel de reuniuni.

Si iata ca ajung, ca de obicei abia spre final, la subiectul editorialului de astazi. Oare ce (mai) sarbatorim de Craciun?

Anul acesta perioada premergatoare Sarbatorilor m-a prins departe, vin acasa numai cu o zi inainte. Voi avea timp sa fac doar cozonacii, asa ca am incercat in schimb sa ma pregatesc mai bine sufleteste. Mi-am propus sa impartasesc cu voi in editorialul acesta si altceva decat nostalgia mirosurilor, asa ca m-am mobilizat sa citesc despre semnificatia spirituala a Craciunului. Poate ca era timpul, avand in vedere ca in copilarie nu am aflat mare lucru despre asta. Stiam ca era un brad mare, un Mos rosu cu probleme de identitate (Gerila / Craciun), cadouri si cantece frumoase, mancare buna, hainute noi si imbratisari multe. Si mare bucurie peste tot in jur.

Am cautat date despre semnificatia religioasa, legatura dintre nasterea Domnului si Sarbatoarea Craciunului. Am intrat pe Wikipedia si mi-a parut rau foarte repede. Am vazut cat de recent e totul, cat de tarziu s-au nascut traditiile si cate de putina vreme ne-a trebuit sa le percepem ca fiind „din strabuni”. Am aflat ca pana si data e oarecum conventionala. Obiceiul cu bradul a aparut tarziu, pare a fi de origini pagane si nici macar nu e peste tot brad. Mos Craciun de asemenea nu prea are legatura cu Nasterea Domnului (stiam deja ca rosu l-a facut Coca Cola). Pe scara istoriei totul e relativ. Am hotarat sa inchid repede faza de documentare si sa revin la cea de perceptie.

Incercand sa ma reculeg si sa revin la semnificatia religioasa, mi-am pus o alta intrebare: de ce serbam atat de pompos si cu bucurie numai ziua Lui de nastere? De ce oare cand vine ziua de nastere a mamei sau a tatalui meu (amandoi dusi dintre noi) nu imi vine nici sa cant si nici sa sarbatoresc, ci mai degraba sa aprind o lumanare, sa spun o rugaciune si sa vars o lacrima? De unde asa o diferenta de perceptie? Si pentru ei ar trebui sa ne bucuram in ziua in care s-au nascut, pentru ca fara aceasta zi noi nici nu am fi pe lume. Oare care din reactii e mai stranie – cea de intristare sau cea de bucurie?

Am inchis repede si capitolul asta, pentru simplul motiv ca am revenit la Maslow. Pe scara nevoilor mele Craciunul este foarte aproape de baza. Asa ca am hotarat sa imi regasesc starea de spirit, sa ma bucur de acest sezon al bucuriei si al indepartarii grijilor din calea mea si a prietenilor mei. I-am multumit lui Dumnezeu pentru ca exista si manipulare pozitiva pe lume. Iar anul acesta de Craciun invatatura imi va fi ca ziua de nastere este motiv de bucurie, indiferent daca sarbatoritul mai este sau nu printre vii.

Iar voua am sa va fac cadou, de ziua Lui de nastere, un indemn ce poate parea contradictoriu, dar nu este. Il putem incadra in categoria ‚traieste clipa, dar nu uita ca timpul le rezolva pe toate’. Are doua parti, prima fiind rupta dintr-o urare scrisa cu multa vreme in urma de multiubita mea mama, intristata de tendinta mea de a amana anumite lucruri... A doua parte cred ca o va recunoaste toata lumea – un refren foarte popular al celor de la Voltaj.

Mesajul meu: prioritizati cu intelepciune. Nu lasati Craciunul sa va intre in casa si in suflet numai o data pe an, pentru ca la urma urmei e o stare de spirit. Bucurati-va in fiecare zi cate putin, nu amanati sa zambiti. Pe cei egoisti ii indemn sa inceapa sa daruiasca mai mult, ca sa vada ca exista satisfactii nebanuite in afara propriei persoane. Pe cei ce se sacrifica prea mult, ii indemn sa inceapa sa se gandeasca la egoism ca la o forma deghizata de altruism. Pentru ca in piramida individuala a nevoilor, este obligatoriu necesar ca voi sa fiti fericiti, inainte sa capatati abilitatea de a darui fericire celor din jur. Nu va neglijati sanatatea (fizica si spirituala), pentru ca e singurul lucru care conteaza cu adevarat in orice moment din viata.

Viata-i cu surprize – bucurii, necazuri,
Sa o luati cum este, sa nu faceti nazuri,
Anii trec prea iute, nu-i puteti opri,
Nu spuneti ca altii: ‚e si maine-o zi’!

Si totusi...

Am sa trec si peste asta
Ce va fi va fi;
Am sa spun iar „asta-i viata,
E si maine o zi!”

Craciun Fericit si La Multi Ani!

Georgina

Duminica de Octombrie in Viena

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 427 / 9 noiembrie 2010

Motto: Aminteste-ti ca, indiferent incotro te indreapta pasii, tot pe tine te regasesti /Confucius
(engleza: And remember, no matter where you go, there you are)


E duminica. E octombrie. Ceea ce spune si titlul. Ploua. E frig.

Orasul continua sa fie la fel de frumos sub ploaia marunta numai ca nimeni nu pare sa il vada. Probabil ca se odihneste si el putin acum cand nu mai e agresat de blituri si exclamatii exagerate. Turistii nu mai bantuie bezmetici pe stradutele intortocheate, ci cauta cu infrigurare sa isi desfete privirile cu ceva interioare somptuoase de prin muzee, ori sa se incalzeasca in vreun locsor liber, dificil de gasit prin spatiile deja supraaglomerate din cafenele.

Comportament firesc si previzibil. Intram si noi intr-o cafenea. Lant international de renume, deci coada mare in ton cu reputatia. Dovedim coada de la casa, apoi pe cea de la preluare bunatati, iar acum suntem victorioasele posesoare a doua cafele de cate juma' de litru fiecare si a doua prajituri care nu par la fel de pantagruelice, insa va garantez ca sunt exagerat de dulci. Cautam sa ne asezam ca sa savuram in pace ceea ce am achizitionat si mai ales sa incepem barfa de calitate pe care o anticipasem la vederea ploii, inca de la plecarea de acasa. Bineinteles ca programul trebuia sa fie urmat si de ceva cultura, insa ca sa ne pregatim pentru alta coada (intrarea la muzeu) si ca sa putem aprecia arta la justa ei valoare, era nevoie de incarcarea bateriilor.

Purcedem deci la cautarea unui loc din care sa ne alimentam cu caldura si sa inspiram ceva atmosfera studenteasca (sau macar tinereasca) din jur. Cu mare dificultate prietena mea gaseste doua scaune (ma rog, chiar fotolii...) in apropierea unei masute unde mai erau asezate deja doua persoane. Una statea cu un laptop in brate, cealalta cu cafeaua in mana. Una vorbea (cea cu laptopul), cealalta asculta cu mare interes. Pret de peste jumatate de ora cat le-am fost vecine de masa nu am reusit sa inteleg scopul laptopului din bratele domnisoarei care conducea conversatia. Era sa il rastoarne de doua ori, era evident incomod dar nu l-a dat deoparte. Nici nu a scris sau impartasit ceva din memoria acelui laptop cu prietena ei. Era pur si simplu o piesa de decor, sunt sigura ca avea sensul ei, care sens insa ma depasea pe mine.

Privesc mai departe in jur. La masa din dreapta un grup de 5 persoane care nu aveau nimic in comun, in afara de cafelele generoase din canile personalizate de pe masa. Doua laptopuri (de data asta folosite – de un el si o ea). Sa nu ma intelegeti gresit, nu erau un 'ei' (dezacord artistic in caz ca va intrebati), ci erau un 'el' si o 'ea', fara nici o legatura unul cu celalalt. Despre ea am banuit ca era americanca, dupa doua mici indicii. Primul era raportul intre dimensiunile fizice si stilul vestimentar, respectiv o expunere foarte relaxata a unor forme care depaseau orice imaginatie rubensiana. Al doilea indiciu (discret…) a fost stickerul cu site-ul oficial al lui Barack Obama care trona pe capacul laptopului. Trecand peste potentiala nationalitate a posesoarei de laptop, ce vroiam sa va spun este ca era adancita in ceea ce facea acolo, ocupand cu nonsalanta toata canapeaua + un taburet mare si care arata foarte confortabil. In conditiile inghesuielii din local, cele doua piese de mobilier ar fi putut fi folosite cu succes de cel putin o pereche care si-ar fi dorit sa consume o cafea si sa isi soarba reciproc vorbele si prezenta, intr-o duminica ploioasa de octombrie.

Celalalt posesor de laptop era un tanar foarte rezonabil, prin faptul ca ocupa un singur fotoliu si o cota-parte de masuta oarecum proportionala cu propria persoana. Si consuma si cafea.

Urma in jurul aceleiasi mesei un ziar (nu stiu daca era de afaceri sau pur si simplu de duminica), in citirea caruia era adancita o doamna care parea oarecum rupta de peisajul studentesc. Daca ar fi sa aleg care dintre cele doua elemente parea mai viu, as fi ales cu siguranta ziarul. Doamna parea pierduta undeva in deceniul 6 al vietii sale linistite (adica cincizeci si ceva..), fara nici o alta grija pe lume decat cititul. In sfarsit, tabloul era completat de doua personaje care pareau a folosi cu eficienta spatiul alocat - faceau si consumatie si conversatie. Intre ei. Cu placere. Fara laptop sau vreo specie de fructe de padure electronice (pentru necunoscatori - vorbesc de blackberry). Nu pareau sa fie preocupati de ziarul doamnei sau de reclama la site-ul lui Barack Obama de langa ei, ci doar unul de celalalt si de conversatia lor. Ceea ce mi s-a parut atat de autentic, incat mi-a venit sa ma duc sa le strang mainile si sa le transmit felicitarile mele.

Mai departe - la stanga alte doua mese. Una cu un singur scaun, de care era lipita o domnisoara cu o expresie plictisita de viata. Primul meu gand a fost ca e pacat. Nu parea sa fi incheiat al doilea deceniu deviata, deci m-am intrebat fugitiv cum o sa arate cand o sa ajunga la varsta ziarului. Sper ca mult mai bine. Pana atunci, pentru un ochi superficial ar fi putut parea adancita in cartea foarte groasa pe care isi sprijinea o mana, in timp ce cu cealalta isi controla non-stop tinuta (par, ochelari, esarfa, etc...). La o privire mai atenta insa se vedea ca de carte doar isi mai sprijinea din cand in cand privirea.

In fine, cea de a doua masa din stanga noastra era dotata cu trei scaune si o alta domnisoara cu carte. Prezenta si semne ca e la curent cu progresul tehnologic, respectiv poseda fructe de padure electronice. La foarte scurt timp dupa ce ne asezasem noi, domnisoara a dat semne de abandonare a teritoriului, respectiv a inchis cartea si a bagat-o in geanta, si-a potrivit esarfa si s-a imbracat cu haina de exterior. Moment in care noi eram deja in picioare, ca niste pantere urbane de cafenea ce suntem, pregatite sa ne relocam intr-un spatiu mai intim. Insa... domnisoara s-a asezat imediat la loc, perfect impachetata de plecare. Si a inceput sa comunice activ cu fructele de padure. Drept pentru care si noi ne-am asezat cuminti si resemnate la loc, pe coltul nostru de masa, continuand sa ne vedem de discutie, in regim colocativ cu domnisoara laptop vorbitor si prietena ei.

Domnisoara "trei scaune" a continuat sa domine cu prezenta si accesoriile ei aproape un sfert de ora masa in cauza, pana cand altcineva (o mama cu fiica ei) au invadat intr-un final coltisorul de paradis. Au preluat scurt conducerea asupra celor doua scaune libere, dupa ce le-au debarasat de lucrurile domnisoarei. Dupa inca vreo cinci minute victoria la puncte a devenit evidenta, intrucat domnisoara s-a retras maiestuos.

Ca sa scurtez povestea, am sa va spun ca asa arata arealul strict in jurul nostru, ceea ce insemna un spatiu vital de vreo 8-10mp. Daca inmultiti aceasta descriere cu vreo 10, veti avea un tablou relativ complet al cafenelei in cauza, aproape de ora pranzului, intr-o duminica ploioasa de octombrie in Viena.

Probabil ca la momentul asta deja apare printre randuri o reactie de genul 'mare carcotasa fata asta, oare altceva mai bun nu avea de facut decat sa ii comenteze pe toti cei din jur cu prietena ei?'. Sper sa va dezamagesc putin daca am sa va spun ca cele de mai sus le-am rememorat pe indelete abia acum. Pe ansamblu nu ne-a luat mai mult de 2-3 minute comentarea ambientului, observatiile avand doua directii principale - ce tara civilizata, ca te lasa sa ocupi mese desi nu mai consumi nimic (3 din cazuri nu pareau sa mai aiba alta treaba decat cititul si plimbatul pe net). A doua directie era legata de cat de stranie ni se parea alegerea de a iesi din casa, unde probabil s-ar simti fiecare din ei singur/a in confortul papucilor, al halatului, al canapelei proprii etc.. A alege in schimb sa te simti singur/a in compania altora – fie unii care se simt si ei singuri la randul lor, fie altii care chiar nu sunt singuri. In mod special am spus 'sa te simti' si nu 'sa fii', pentru ca la nivel senzorial nu erau singuri. Se scaldau intr-o mare de oameni. Insa la nivel cognitiv, senzatia de singuratate parea ca pluteste in jurul lor, oarecum amplificata prin contrastul dar si detasarea fata de ceilalti. M-a facut sa ma intreb daca e vorba de o detasare controlata sau de una fireasca. In fine, avand in vedere ca eram in compania unei bune prietene cu care aveam de povestit o gramada fara sa ne preocupe lumea din jur, am trecut repede la ale noastre si am ignorat compania.

De ce insa m-am apucat sa descriu acum acest tablou?

Poate numai de dragul povestirii. Am fost de multe ori singura in cafenea sau in restaurant si nu am avut nici o problema sa ma bucur de compania mea, fara sa ma intereseze foarte tare care este parerea celor din jur. Insa ce m-a izbit in dimineata asta a fost atat amplitudinea fenomenului, cat si faptul ca avea loc intr-o duminica la pranz. Ma gandesc acum ca poate erau cu totii turisti ghinionisti, care nu aveau chef sa petreaca ziua in singuratatea camerelor lor de hotel intr-o duminica ploioasa de octombrie. Poate erau in asteptarea prietenilor pe care urma sa ii intalneasca. Insa... atat de multi?

Altfel, ar fi putut parea un tablou perfect firesc. Nici noi nu am acordat multa atentie celor din jur si ne-am vazut de ale noastre. De povestile de acasa (aduse la Viena de prietena mea), de cele 'din deplasare' (turuite de mine), de planurile noastre de viitor (mai apropiat sau mai indepartat). Am lasat jumatate din prajitura in farfurie si jumatate de cafea in cana (din motive de supradimensionare deci risipa, ceea ce probabil pare o forma de decadenta in zilele noastre, cand altii mor de foame). Scurtul timp pe care il mai aveam apoi la dispozitie l-am organizat in spatii inchise din categoria muzeu, pentru care am stat cuminti la coada. Ca sa vizitam simboluri ale unei alte forme de decadenta - cea de la curtile imperiale din secolele trecute. Arta care a luat nastere pentru a ii bucura pe cei putini dar privilegiati, care acum este impartasita cu masele (mai bine spus vanduta maselor), de multe ori datorita generozitatii celor care chiar au donat aceste obiecte unor muzee. Iar acestea incaseaza acum sume exorbitante de la turisti, probabil pentru serviciile de gazduire si expunere a lor, ca sa contribuie mai departe ... la ce? Cum spune o vorba de duh - 'multi vad, putini cunosc'.

Dar asta e un subiect aparte, pentru ceea ce poate va fi un viitor editorial. Revin la singuratatea metropolitanilor - cea de toate zilele. Am condus-o pe prietena mea la trenul spre aeroport si am revenit la apartament. Strada era absolut pustie sub ploaia marunta. Lipsita de mirosurile specifice de pranz duminical care plutesc in jurul blocurilor in Bucuresti. Lipsita de orice zgomot care sa sugereze bucuria de viata si relaxarea in familie sau intre prieteni intr-o zi nelucratoare. Am realizat contrastul fata de fragmentul de viata din cafenea. Exista oameni care isi petrec aceeasi duminica ploioasa de octombrie in casele lor, in confortul familiilor (sau al singuratatilor) lor.

Cum e mai bine? Pana la urma, asa cum isi doreste fiecare. Unii aleg sa isi mute singuratatea dintr-o parte in alta, probabil ca sa se simta putin mai bine. Ceea ce este in mod cert o forma de libertate. Bineinteles poate fi si o forma de blazare, insa pentru unii din ei este libertate in stare pura. Uitandu-ma inapoi, cea mai libera din cafeneaua de la pranz pana la urma imi pare a fi fost doamna cu ziarul. Poate pentru ca era cea mai imobila din peisaj, atat de adancita era in lectura ei. Fara sa isi aranjeze suvitele, fara sa inchida si deschida cartea, fara sa faca reclama la nici un simbol – american, austriac sau de alta natura. Privind insa in urma era singura care facea reclama la ceva cu adevarat important - la dreptul de a alege un mod de viata si a te bucura de el.

Ceilalti erau undeva mai aproape de inceputul vietii lor. Sper sa invete sa aprecieze libertatea de decizie la adevarata ei valoare. La urma urmei de ce e data satisfactia fata de calitatea vietii? In buna masura este o problema de perceptie. Si de asteptari, si de experienta, insa mai ales de perceptie. Si a fi confortabil cu sine insa/usi pare a fi primul primul pas catre acceptarea celor din jur, fie ca sunt ele insufletite sau neinsufletite.

Numai ca trebuie sa inveti si unde sa te opresti. Sa nu devii atat de confortabil cu propria persoana incat sa ii inchizi pe ceilalti in afara. E poate bine sa mai ridici din cand in cand ochii din ziar, sa inlocuiesti o privire plictisita si distanta cu una zambitoare si primitoare. Sa nu lasi sa treaca pe langa tine ocazia de a vedea oamenii in jur. Daca vrei sa iesi din singuratatea ta solitara, nu iti cauta refugiu intr-o alta forma de singuratate - cea sociala.

Indrazneste sa zambesti, sa daruiesti si sa primesti cu bratele deschise. Daca macar una/ul dintre cei din jur iti va raspunde la fel, ai sa ai o sansa in plus sa nu mai fii singur/a.

Va las acum. Pentru o vreme.
Bucurati-va de viata pana la urmatoarea revedere!

Georgina