Sunday, March 13, 2011

Peter

Motto:
Pensia omoara mai multi oameni decat a omorat munca vreodata - Malcolm Forbes
Problema cu pensia este ca nu ai nici o zi de concediu - Abe Lemons
Cine este Peter?
Este personajul care, imediat dupa mama mea, este mentionat cel mai des in editorialele mele. Este cel mai activ pensionar din Cluj, care se ghideaza dupa acelasi principiu dupa care s-au ghidat parintii si bunicii mei, anume ca viata este prea scurta ca sa o petreci dormind. Este timp destul sa iti dormi somnul - cel vesnic, DUPA...
Prin urmare, dupa ce a primit decizia de pensionare, Peter s-a apucat de un altfel de activitate decat cea care i-a adus afirmarea in viata profesionala, respectiv din cercetator chimist a devenit... cercetator internetist si editorialist al revistei saptamanale info.kappa.
Ce trebuie sa mai stiti despre Peter (daca nu ati aflat deja) este ca fara el „Sufletul Cuvintelor” nu ar fi existat. Peter m-a invitat sa scriu, mi-a creat spatiul necesar in revista sa, mi-a dat incredere sa continui si dupa ce info.kappa a incetat sa existe.
La inceputul acestui an, noul sau proiect – blogul personal EGO OUT – a prins din ce in ce mai multa putere. Si cu el o noua provocare si pentru mine – sa scriu in limba engleza. Cu aceeasi generozitate dintotdeauna, m-a primit cu bratele deschise si aici, asa ca la ora actuala am doua ferestre deschise catre lume: una in romana pe blogul de fata - catre vechii prieteni apropiati sufetului meu, una in engleza, pe blogul lui Peter - catre cei pe care i-am cunoscut in ultimele luni in calatoriile mele.
Prin urmare si in mod firesc, Peter se bucura de o primire la fel de buna pe blogul meu. Cu atat mai mult cu cat contributia lui de astazi se inscrie foarte bine in tematica Sufletului Cuvintelor. Pentru ca Peter abordeaza sub o forma originala unul din cele mai puternice cuvinte din vocabular – „NU”.
Noua pagina pe care am creat-o astazi se numeste „Regulile lui Peter” si trateaza rezolvarea problemelor reale Am ales sa o creez sub forma de pagina si nu ca post, pentru ca utilitatea sa este mare, dar si pentru ca ea marcheaza un nou inceput. Dupa cum veti vedea, contine o invitatie si o promisiune - de a perfectiona si extinde aceste reguli pe masura trecerii timpului, cu sprijinul vostru si al experientelor prin care veti trece in confruntarea voastra individuala cu varii probleme reale, zi de zi.
Regulile lui Peter pentru rezolvarea problemelor reale sunt o chintesenta a intersectiei dintre experienta sa personala, exercitiile sale de gandire si studiului experientei si intelepciunii altora. Toate adunate intr-o viata de om - si credeti-ma pe cuvant, este un OM trecut prin multe incercari. Regulile enuntate de Peter pentru folosul celor tineri si batrani deopotriva constituie o baza solida pentru abordarea unor probleme reale. Ele sunt construite in jurul lui „NU” pentru ca, fara a contesta avantajele comunicarii si a gandirii pozitive, Peter crede cu tarie in puterea superioara a negatiei.
Sunt convinsa ca la o prima vedere Regulile lui Petere vor parea simple si de bun simt. Va asigur insa ca NU sunt intotdeauna usor de aplicat, cu atat mai mult cu cat „bunul simt” este pe cale de disparitie. Frumusetea lor consta atat in faptul ca pot ajuta in mod real in rezolvarea problemelor din viata de zi cu zi, cat si in faptul ca sunt perfectibile. Prin urmare, amandoi ne bazam pe contributia voastra - pentru a le perfectiona si extinde.
Ca sa NU o mai lungesc, va invit sa parcurgeti Regulile lui Peter pentru Rezolvarea Problemelor Reale, sa incepeti aplicarea lor in viata reala si sa contribuiti la perfectionarea si extinderea lor:
http://georginapp.blogspot.com/p/regulile-lui-peter-rpr.html
(nota: le-am prescurtat R.P.R., fara nici o legatura cu Republica Populara Romana, ci cu faptul ca putem astfel retine pe scurt cum sa le folosim in viata: ca pe niste REPERE!)
Georgina

Acasa de Craciun

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 434 / 20 decembrie 2010

Motto:
Craciunul este o necesitate. Trebuie sa existe cel putin o zi pe an in care sa ne amintim ca suntem aici si pentru altceva decat propriile noastre persoane. Eric Sevareid
‚Acasa’ este acel loc de unde pe masura ce cresti iti doresti sa pleci, iar unde pe masura ce imbatranesti iti doresti sa te intorci. John Ed Pearce


S-au implinit 5 luni de cand m-am stramutat temporar in Viena. Cu putin timp in urma, intr-unul din week-end-urile petrecute acasa in familie (comportament de navetist, deh!), nepotelul meu in varsta de aproape 5 ani incerca sa ma convinga sa nu mai plec la aeroport, cu argumente cat se poate de rationale. In afara de clasicele „nu vreau sa pleci!”, „unde te duci?”, „de ce nu mai stai cu noi in curte?” etc., cea mai descurajanta intrebare a venit spre final. I-am explicat ca e nevoie sa stau in alta casa, mai aproape de serviciu. La care m-a intrebat contrariat: „dar de ce ai nevoie de doua case?”. Am ocolit cu gratie un raspuns direct, povestindu-i de parcul de distractii, de ratustele din apropierea apartamentului de la Viena. Ne-am pupat, i-amspus ca voi reveni repede si ca il astept in vizita la vara. Au urmat intrebarile catre sora mea, categoria „cand mergem la Gina?”.

Astazi am mai dat o tura prin targurile de Craciun vieneze, dupa ultimele cadouri pentru acasa. A fost foarte...frig! Tendinta fireasca: sa termin drumurile cat mai repede, ca sa ma intorc la caldurica.

Cu picioarele bocna am urcat in autobuz, numarand in gand cate minute am pana la destinatie si incercand sa ma organizez pentru restul zilei de astazi. Si uite-asa, uitandu-ma pe fereastra la cladirile pe langa care treceam, m-a lovit o revelatie. Nu simteam nici o deosebire fata de Bucuresti. Si acolo faceam planuri in tramvai. Fie ca trec pe langa Casin sau pe langa Konzerthaus, ma cuprinde aceeasi senzatie placuta. Incep sa simt din nou degetele de la picioare, caldura urca apoi incet catre glezne. Anticipez mirosul ceaiului fierbinte de plante pe care o sa mi-l fac acasa, cana calda in palmele mele reci, relaxarea cu ochii pe jumatate inchisi si luxul de a atipi in fata televizorului, pentru ca e sambata. Senzatia de libertate asociata cu ziua libera, atmosfera lipsita de griji care ma va cuprinde, ca de obicei inainte de Craciun.

Inca o fractiune de secunda si gandul a zburat inapoi pe bancile facultatii. Piramida lui Maslow (http://en.wikipedia.org/wiki/Maslow%27s_hierarchy_of_needs ). Intre timp l-am descoperit si pe Hofstede (http://en.wikipedia.org/wiki/Geert_Hofstede ) si unul il cam combate pe celalalt, insa nu conteaza. Ii plac pe amandoi si cred ca au dreptate fiecare in felul lui. Pentru cine nu recunoaste teoria respectiva, incerc sa o redau super simplificat.

Maslow spunea ca exista o ierarhie a nevoilor umane, care porneste de la cele de baza, fiziologice (mancare, bautura, somn, digestie, etc.), trece apoi la siguranta (fizica, financiara, sociala, etc). Urmeaza cele legate de dragoste, stima fata de sine si finalizeaza apoteotic cu realizarea in plan spiritual, auto-dezvoltarea. Ideea de baza a lui Maslow era ca pana nu iti acoperi necesitatile din plan inferior, nu ai starea necesara pentru a le aborda pe cele din plan superior. Hofstede (si nu numai el) a combatut gruparea nevoilor in ierarhiile respective, acuzandu-l pe Maslow de individualism si atragand atentia ca ierarhia nevoilor difera de la o societate la alta. Asta pentru ca el a studiat diferentele inter-culturale si a venit cu o clasificare a acestora. Concluzia lui era ca in societatile colectiviste nevoile sociale pot fi considerate ‚de baza’ intr-o masura aproape egala cu cele fiziologice. In fine, combatantii lui Maslow au mai subliniat ca ierarhia poate diferi de altfel si de la un individ si/sau clasa sociala la altul/a.

Bineinteles ca fiecare are dreptate in contextul ales, conteaza insa cu adevarat sa constientizam ca fiecare din noi are o ierarhie a nevoilor. Oarecum dupa principiul conform caruia nu ai nevoie de benzina daca nu ai masina, nu? Ierarhiile teoretice si practice, constiente si inconstiente o sa ne joace si ele feste cateodata. De exemplu siguranta financiara si stabilitatea sentimentala se numara printre nevoile ce ar trebui indeplinite inainte de a intemeia o familie, insa dragostea nu tine intotdeauna cont de asta.

Inca sunt in autobuz. Ma gandesc la tramvaiul de acasa, la Maslow si la faptul ca am de scris un editorial despre Craciun azi. Toate se leaga, pentru ca de fapt incerc sa imi dau seama unde as putea pune Craciunul in piramida nevoilor in general. E bineinteles relativ. Pana anul trecut, Craciunul era unul din cele mai importante evenimente din An, nu atat pentru mine ca individ, cat pentru mine ca membru al familiei. Am recitit aseara editorialul de Craciun din 2008 si am realizat cu groaza ca nu am ce sa va spun in plus despre Craciun. Am spus totul inca de pe atunci, as putea foarte bine sa il republic anual ca sa va introduc in starea de spirit necesara.

Miros de cozonac proaspat si de brad verde, dragoste in suflet cand ne strangem in brate sub pretextul urarilor, colindelor si cadourilor. Uneori gust sarat de lacrimi pe obraz la amintirea celor dragi ce nu mai sunt printre noi. In fine, o puzderie de amintiri frumoase din vremea copilariei. Mottourile de astazi consfintesc aceasta perceptie pe care am avut-o (si inca o mai am) asupra sarbatorii ca atare.

Ma intorc insa acum la orele diminetii. Targurile de Craciun in Viena au fiecare ceva specific. Cele foarte mari, cum sunt la Primarie si la Schonbrun, au standuri relativ comune si foarte comerciale. Cele mai frumoase sunt insa micute si specializate pe fel de fel de minunatii lucrate manual, pentru Craciun si nu numai. In Bucuresti au aparut recent targuri, pline cu vin fiert si mititei, kurtos kolacs si alte bunatati care gadila narile. Deocamdata la noi predomina mancarea si fel de fel de produse colorate si stralucitoare din import. Doar cateva locatii fac exceptie, sper insa ca in timp ne vom regasi mestesugurile si mestesugarii, ne vom invata copiii sa aprecieze si sa duca mai departe traditiile.

Brazii... in Viena erau proaspat taiati si aliniati pe Graben (o strada pietonala cu multe magazine in centrul orasului) si in parc la Karlsplatz, undeva intre intrarea la metrou si targul de Craciun. Desi o mare de oameni forfotea in jur, aproape nimeni nu se uita la brazi si nu parea interesat sa cumpere. Ma indoiesc ca le simteau macar mirosul. Nu pareau sa le dea mai multa atentie decat pietrelor de pe caldaram. Poate pentru ca e o zona turistica, iar oamenii care au nevoie de brad isi cumpara din alta parte, din apropierea caselor lor. Mi-am amintit ca brazii miroseau la fel de frumos si in piata Domenii, insa acolo isi gaseau relativ repejor un camin.

In general multe lucruri par a se asemana zilele astea intre Bucuresti si Viena, in sensul ca ambele orase sunt pline de nimicuri de vanzare pentru tot consumatorul, de o stare de agitatie si de anticipatie Craciuniana. Diferenta net favorabila Bucurestiului este ca nu umbli bezmetic ca se inchide totul la ora 6 si e inchis duminica.

Insa in afara de asta se mai insinueaza cateva fine diferente, atunci cand vine vorba de atmosfera.

In Stadtpark se aude un acordeon, la care canta un compatriot. Nu stiu al cui, al cuiva din orasul asta cosmopolit. As fi tentata sa cred ca e compatriotul meu, insa poate fi la fel de bine ungur, sarb, rus, italian, orice... Insa in autobuz este liniste. Imi aud gandurile, care ma conduc iar in tramvaiul din Bucuresti. De obicei in perioada asta a anului canta cate un acordeon sau ceva copii ai strazii. Falseaza ceea ce probabil ar vrea sa fie colinde, dar lor nu le pasa. Ii gasesti in fiecare mijloc de transport. Daca ai ghinionul sa mergi mai mult, iti canta chiar mai multi, iti fac creierul oarecum varza pana la destinatie. In Viena acordeonul suna altfel si nu urca cu tine in tramvai, autobuz sau metrou. Cantecul este perfect incadrat in peisaj si creeaza chiar o atmosfera romantica.

Urmeaza apoi aromele emanate de tonele de mancare in curs de pregatire pentru Craciun. Alta diferenta. In Bucuresti aromele emana din blocuri, pregatirile sunt facute de gospodine pentru familiile lor. In Viena mirosurile plutesc in jurul restaurantelor, iar pregatirile sunt facute pentru clienti. Lumea nu se aduna pe la parinti, prieteni sau nasi, ci se intalneste frumos cu familia la restaurant. Fara deranj, fara stres, nu stiu insa cu cata emotie si cu cata traire, pentru ca nu am inca experienta unei astfel de reuniuni.

Si iata ca ajung, ca de obicei abia spre final, la subiectul editorialului de astazi. Oare ce (mai) sarbatorim de Craciun?

Anul acesta perioada premergatoare Sarbatorilor m-a prins departe, vin acasa numai cu o zi inainte. Voi avea timp sa fac doar cozonacii, asa ca am incercat in schimb sa ma pregatesc mai bine sufleteste. Mi-am propus sa impartasesc cu voi in editorialul acesta si altceva decat nostalgia mirosurilor, asa ca m-am mobilizat sa citesc despre semnificatia spirituala a Craciunului. Poate ca era timpul, avand in vedere ca in copilarie nu am aflat mare lucru despre asta. Stiam ca era un brad mare, un Mos rosu cu probleme de identitate (Gerila / Craciun), cadouri si cantece frumoase, mancare buna, hainute noi si imbratisari multe. Si mare bucurie peste tot in jur.

Am cautat date despre semnificatia religioasa, legatura dintre nasterea Domnului si Sarbatoarea Craciunului. Am intrat pe Wikipedia si mi-a parut rau foarte repede. Am vazut cat de recent e totul, cat de tarziu s-au nascut traditiile si cate de putina vreme ne-a trebuit sa le percepem ca fiind „din strabuni”. Am aflat ca pana si data e oarecum conventionala. Obiceiul cu bradul a aparut tarziu, pare a fi de origini pagane si nici macar nu e peste tot brad. Mos Craciun de asemenea nu prea are legatura cu Nasterea Domnului (stiam deja ca rosu l-a facut Coca Cola). Pe scara istoriei totul e relativ. Am hotarat sa inchid repede faza de documentare si sa revin la cea de perceptie.

Incercand sa ma reculeg si sa revin la semnificatia religioasa, mi-am pus o alta intrebare: de ce serbam atat de pompos si cu bucurie numai ziua Lui de nastere? De ce oare cand vine ziua de nastere a mamei sau a tatalui meu (amandoi dusi dintre noi) nu imi vine nici sa cant si nici sa sarbatoresc, ci mai degraba sa aprind o lumanare, sa spun o rugaciune si sa vars o lacrima? De unde asa o diferenta de perceptie? Si pentru ei ar trebui sa ne bucuram in ziua in care s-au nascut, pentru ca fara aceasta zi noi nici nu am fi pe lume. Oare care din reactii e mai stranie – cea de intristare sau cea de bucurie?

Am inchis repede si capitolul asta, pentru simplul motiv ca am revenit la Maslow. Pe scara nevoilor mele Craciunul este foarte aproape de baza. Asa ca am hotarat sa imi regasesc starea de spirit, sa ma bucur de acest sezon al bucuriei si al indepartarii grijilor din calea mea si a prietenilor mei. I-am multumit lui Dumnezeu pentru ca exista si manipulare pozitiva pe lume. Iar anul acesta de Craciun invatatura imi va fi ca ziua de nastere este motiv de bucurie, indiferent daca sarbatoritul mai este sau nu printre vii.

Iar voua am sa va fac cadou, de ziua Lui de nastere, un indemn ce poate parea contradictoriu, dar nu este. Il putem incadra in categoria ‚traieste clipa, dar nu uita ca timpul le rezolva pe toate’. Are doua parti, prima fiind rupta dintr-o urare scrisa cu multa vreme in urma de multiubita mea mama, intristata de tendinta mea de a amana anumite lucruri... A doua parte cred ca o va recunoaste toata lumea – un refren foarte popular al celor de la Voltaj.

Mesajul meu: prioritizati cu intelepciune. Nu lasati Craciunul sa va intre in casa si in suflet numai o data pe an, pentru ca la urma urmei e o stare de spirit. Bucurati-va in fiecare zi cate putin, nu amanati sa zambiti. Pe cei egoisti ii indemn sa inceapa sa daruiasca mai mult, ca sa vada ca exista satisfactii nebanuite in afara propriei persoane. Pe cei ce se sacrifica prea mult, ii indemn sa inceapa sa se gandeasca la egoism ca la o forma deghizata de altruism. Pentru ca in piramida individuala a nevoilor, este obligatoriu necesar ca voi sa fiti fericiti, inainte sa capatati abilitatea de a darui fericire celor din jur. Nu va neglijati sanatatea (fizica si spirituala), pentru ca e singurul lucru care conteaza cu adevarat in orice moment din viata.

Viata-i cu surprize – bucurii, necazuri,
Sa o luati cum este, sa nu faceti nazuri,
Anii trec prea iute, nu-i puteti opri,
Nu spuneti ca altii: ‚e si maine-o zi’!

Si totusi...

Am sa trec si peste asta
Ce va fi va fi;
Am sa spun iar „asta-i viata,
E si maine o zi!”

Craciun Fericit si La Multi Ani!

Georgina

Duminica de Octombrie in Viena

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 427 / 9 noiembrie 2010

Motto: Aminteste-ti ca, indiferent incotro te indreapta pasii, tot pe tine te regasesti /Confucius
(engleza: And remember, no matter where you go, there you are)


E duminica. E octombrie. Ceea ce spune si titlul. Ploua. E frig.

Orasul continua sa fie la fel de frumos sub ploaia marunta numai ca nimeni nu pare sa il vada. Probabil ca se odihneste si el putin acum cand nu mai e agresat de blituri si exclamatii exagerate. Turistii nu mai bantuie bezmetici pe stradutele intortocheate, ci cauta cu infrigurare sa isi desfete privirile cu ceva interioare somptuoase de prin muzee, ori sa se incalzeasca in vreun locsor liber, dificil de gasit prin spatiile deja supraaglomerate din cafenele.

Comportament firesc si previzibil. Intram si noi intr-o cafenea. Lant international de renume, deci coada mare in ton cu reputatia. Dovedim coada de la casa, apoi pe cea de la preluare bunatati, iar acum suntem victorioasele posesoare a doua cafele de cate juma' de litru fiecare si a doua prajituri care nu par la fel de pantagruelice, insa va garantez ca sunt exagerat de dulci. Cautam sa ne asezam ca sa savuram in pace ceea ce am achizitionat si mai ales sa incepem barfa de calitate pe care o anticipasem la vederea ploii, inca de la plecarea de acasa. Bineinteles ca programul trebuia sa fie urmat si de ceva cultura, insa ca sa ne pregatim pentru alta coada (intrarea la muzeu) si ca sa putem aprecia arta la justa ei valoare, era nevoie de incarcarea bateriilor.

Purcedem deci la cautarea unui loc din care sa ne alimentam cu caldura si sa inspiram ceva atmosfera studenteasca (sau macar tinereasca) din jur. Cu mare dificultate prietena mea gaseste doua scaune (ma rog, chiar fotolii...) in apropierea unei masute unde mai erau asezate deja doua persoane. Una statea cu un laptop in brate, cealalta cu cafeaua in mana. Una vorbea (cea cu laptopul), cealalta asculta cu mare interes. Pret de peste jumatate de ora cat le-am fost vecine de masa nu am reusit sa inteleg scopul laptopului din bratele domnisoarei care conducea conversatia. Era sa il rastoarne de doua ori, era evident incomod dar nu l-a dat deoparte. Nici nu a scris sau impartasit ceva din memoria acelui laptop cu prietena ei. Era pur si simplu o piesa de decor, sunt sigura ca avea sensul ei, care sens insa ma depasea pe mine.

Privesc mai departe in jur. La masa din dreapta un grup de 5 persoane care nu aveau nimic in comun, in afara de cafelele generoase din canile personalizate de pe masa. Doua laptopuri (de data asta folosite – de un el si o ea). Sa nu ma intelegeti gresit, nu erau un 'ei' (dezacord artistic in caz ca va intrebati), ci erau un 'el' si o 'ea', fara nici o legatura unul cu celalalt. Despre ea am banuit ca era americanca, dupa doua mici indicii. Primul era raportul intre dimensiunile fizice si stilul vestimentar, respectiv o expunere foarte relaxata a unor forme care depaseau orice imaginatie rubensiana. Al doilea indiciu (discret…) a fost stickerul cu site-ul oficial al lui Barack Obama care trona pe capacul laptopului. Trecand peste potentiala nationalitate a posesoarei de laptop, ce vroiam sa va spun este ca era adancita in ceea ce facea acolo, ocupand cu nonsalanta toata canapeaua + un taburet mare si care arata foarte confortabil. In conditiile inghesuielii din local, cele doua piese de mobilier ar fi putut fi folosite cu succes de cel putin o pereche care si-ar fi dorit sa consume o cafea si sa isi soarba reciproc vorbele si prezenta, intr-o duminica ploioasa de octombrie.

Celalalt posesor de laptop era un tanar foarte rezonabil, prin faptul ca ocupa un singur fotoliu si o cota-parte de masuta oarecum proportionala cu propria persoana. Si consuma si cafea.

Urma in jurul aceleiasi mesei un ziar (nu stiu daca era de afaceri sau pur si simplu de duminica), in citirea caruia era adancita o doamna care parea oarecum rupta de peisajul studentesc. Daca ar fi sa aleg care dintre cele doua elemente parea mai viu, as fi ales cu siguranta ziarul. Doamna parea pierduta undeva in deceniul 6 al vietii sale linistite (adica cincizeci si ceva..), fara nici o alta grija pe lume decat cititul. In sfarsit, tabloul era completat de doua personaje care pareau a folosi cu eficienta spatiul alocat - faceau si consumatie si conversatie. Intre ei. Cu placere. Fara laptop sau vreo specie de fructe de padure electronice (pentru necunoscatori - vorbesc de blackberry). Nu pareau sa fie preocupati de ziarul doamnei sau de reclama la site-ul lui Barack Obama de langa ei, ci doar unul de celalalt si de conversatia lor. Ceea ce mi s-a parut atat de autentic, incat mi-a venit sa ma duc sa le strang mainile si sa le transmit felicitarile mele.

Mai departe - la stanga alte doua mese. Una cu un singur scaun, de care era lipita o domnisoara cu o expresie plictisita de viata. Primul meu gand a fost ca e pacat. Nu parea sa fi incheiat al doilea deceniu deviata, deci m-am intrebat fugitiv cum o sa arate cand o sa ajunga la varsta ziarului. Sper ca mult mai bine. Pana atunci, pentru un ochi superficial ar fi putut parea adancita in cartea foarte groasa pe care isi sprijinea o mana, in timp ce cu cealalta isi controla non-stop tinuta (par, ochelari, esarfa, etc...). La o privire mai atenta insa se vedea ca de carte doar isi mai sprijinea din cand in cand privirea.

In fine, cea de a doua masa din stanga noastra era dotata cu trei scaune si o alta domnisoara cu carte. Prezenta si semne ca e la curent cu progresul tehnologic, respectiv poseda fructe de padure electronice. La foarte scurt timp dupa ce ne asezasem noi, domnisoara a dat semne de abandonare a teritoriului, respectiv a inchis cartea si a bagat-o in geanta, si-a potrivit esarfa si s-a imbracat cu haina de exterior. Moment in care noi eram deja in picioare, ca niste pantere urbane de cafenea ce suntem, pregatite sa ne relocam intr-un spatiu mai intim. Insa... domnisoara s-a asezat imediat la loc, perfect impachetata de plecare. Si a inceput sa comunice activ cu fructele de padure. Drept pentru care si noi ne-am asezat cuminti si resemnate la loc, pe coltul nostru de masa, continuand sa ne vedem de discutie, in regim colocativ cu domnisoara laptop vorbitor si prietena ei.

Domnisoara "trei scaune" a continuat sa domine cu prezenta si accesoriile ei aproape un sfert de ora masa in cauza, pana cand altcineva (o mama cu fiica ei) au invadat intr-un final coltisorul de paradis. Au preluat scurt conducerea asupra celor doua scaune libere, dupa ce le-au debarasat de lucrurile domnisoarei. Dupa inca vreo cinci minute victoria la puncte a devenit evidenta, intrucat domnisoara s-a retras maiestuos.

Ca sa scurtez povestea, am sa va spun ca asa arata arealul strict in jurul nostru, ceea ce insemna un spatiu vital de vreo 8-10mp. Daca inmultiti aceasta descriere cu vreo 10, veti avea un tablou relativ complet al cafenelei in cauza, aproape de ora pranzului, intr-o duminica ploioasa de octombrie in Viena.

Probabil ca la momentul asta deja apare printre randuri o reactie de genul 'mare carcotasa fata asta, oare altceva mai bun nu avea de facut decat sa ii comenteze pe toti cei din jur cu prietena ei?'. Sper sa va dezamagesc putin daca am sa va spun ca cele de mai sus le-am rememorat pe indelete abia acum. Pe ansamblu nu ne-a luat mai mult de 2-3 minute comentarea ambientului, observatiile avand doua directii principale - ce tara civilizata, ca te lasa sa ocupi mese desi nu mai consumi nimic (3 din cazuri nu pareau sa mai aiba alta treaba decat cititul si plimbatul pe net). A doua directie era legata de cat de stranie ni se parea alegerea de a iesi din casa, unde probabil s-ar simti fiecare din ei singur/a in confortul papucilor, al halatului, al canapelei proprii etc.. A alege in schimb sa te simti singur/a in compania altora – fie unii care se simt si ei singuri la randul lor, fie altii care chiar nu sunt singuri. In mod special am spus 'sa te simti' si nu 'sa fii', pentru ca la nivel senzorial nu erau singuri. Se scaldau intr-o mare de oameni. Insa la nivel cognitiv, senzatia de singuratate parea ca pluteste in jurul lor, oarecum amplificata prin contrastul dar si detasarea fata de ceilalti. M-a facut sa ma intreb daca e vorba de o detasare controlata sau de una fireasca. In fine, avand in vedere ca eram in compania unei bune prietene cu care aveam de povestit o gramada fara sa ne preocupe lumea din jur, am trecut repede la ale noastre si am ignorat compania.

De ce insa m-am apucat sa descriu acum acest tablou?

Poate numai de dragul povestirii. Am fost de multe ori singura in cafenea sau in restaurant si nu am avut nici o problema sa ma bucur de compania mea, fara sa ma intereseze foarte tare care este parerea celor din jur. Insa ce m-a izbit in dimineata asta a fost atat amplitudinea fenomenului, cat si faptul ca avea loc intr-o duminica la pranz. Ma gandesc acum ca poate erau cu totii turisti ghinionisti, care nu aveau chef sa petreaca ziua in singuratatea camerelor lor de hotel intr-o duminica ploioasa de octombrie. Poate erau in asteptarea prietenilor pe care urma sa ii intalneasca. Insa... atat de multi?

Altfel, ar fi putut parea un tablou perfect firesc. Nici noi nu am acordat multa atentie celor din jur si ne-am vazut de ale noastre. De povestile de acasa (aduse la Viena de prietena mea), de cele 'din deplasare' (turuite de mine), de planurile noastre de viitor (mai apropiat sau mai indepartat). Am lasat jumatate din prajitura in farfurie si jumatate de cafea in cana (din motive de supradimensionare deci risipa, ceea ce probabil pare o forma de decadenta in zilele noastre, cand altii mor de foame). Scurtul timp pe care il mai aveam apoi la dispozitie l-am organizat in spatii inchise din categoria muzeu, pentru care am stat cuminti la coada. Ca sa vizitam simboluri ale unei alte forme de decadenta - cea de la curtile imperiale din secolele trecute. Arta care a luat nastere pentru a ii bucura pe cei putini dar privilegiati, care acum este impartasita cu masele (mai bine spus vanduta maselor), de multe ori datorita generozitatii celor care chiar au donat aceste obiecte unor muzee. Iar acestea incaseaza acum sume exorbitante de la turisti, probabil pentru serviciile de gazduire si expunere a lor, ca sa contribuie mai departe ... la ce? Cum spune o vorba de duh - 'multi vad, putini cunosc'.

Dar asta e un subiect aparte, pentru ceea ce poate va fi un viitor editorial. Revin la singuratatea metropolitanilor - cea de toate zilele. Am condus-o pe prietena mea la trenul spre aeroport si am revenit la apartament. Strada era absolut pustie sub ploaia marunta. Lipsita de mirosurile specifice de pranz duminical care plutesc in jurul blocurilor in Bucuresti. Lipsita de orice zgomot care sa sugereze bucuria de viata si relaxarea in familie sau intre prieteni intr-o zi nelucratoare. Am realizat contrastul fata de fragmentul de viata din cafenea. Exista oameni care isi petrec aceeasi duminica ploioasa de octombrie in casele lor, in confortul familiilor (sau al singuratatilor) lor.

Cum e mai bine? Pana la urma, asa cum isi doreste fiecare. Unii aleg sa isi mute singuratatea dintr-o parte in alta, probabil ca sa se simta putin mai bine. Ceea ce este in mod cert o forma de libertate. Bineinteles poate fi si o forma de blazare, insa pentru unii din ei este libertate in stare pura. Uitandu-ma inapoi, cea mai libera din cafeneaua de la pranz pana la urma imi pare a fi fost doamna cu ziarul. Poate pentru ca era cea mai imobila din peisaj, atat de adancita era in lectura ei. Fara sa isi aranjeze suvitele, fara sa inchida si deschida cartea, fara sa faca reclama la nici un simbol – american, austriac sau de alta natura. Privind insa in urma era singura care facea reclama la ceva cu adevarat important - la dreptul de a alege un mod de viata si a te bucura de el.

Ceilalti erau undeva mai aproape de inceputul vietii lor. Sper sa invete sa aprecieze libertatea de decizie la adevarata ei valoare. La urma urmei de ce e data satisfactia fata de calitatea vietii? In buna masura este o problema de perceptie. Si de asteptari, si de experienta, insa mai ales de perceptie. Si a fi confortabil cu sine insa/usi pare a fi primul primul pas catre acceptarea celor din jur, fie ca sunt ele insufletite sau neinsufletite.

Numai ca trebuie sa inveti si unde sa te opresti. Sa nu devii atat de confortabil cu propria persoana incat sa ii inchizi pe ceilalti in afara. E poate bine sa mai ridici din cand in cand ochii din ziar, sa inlocuiesti o privire plictisita si distanta cu una zambitoare si primitoare. Sa nu lasi sa treaca pe langa tine ocazia de a vedea oamenii in jur. Daca vrei sa iesi din singuratatea ta solitara, nu iti cauta refugiu intr-o alta forma de singuratate - cea sociala.

Indrazneste sa zambesti, sa daruiesti si sa primesti cu bratele deschise. Daca macar una/ul dintre cei din jur iti va raspunde la fel, ai sa ai o sansa in plus sa nu mai fii singur/a.

Va las acum. Pentru o vreme.
Bucurati-va de viata pana la urmatoarea revedere!

Georgina

Sinceritate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 423 / 4 octombrie 2010

Motto:
Rugaciune zilnica: Ajuta-ma Doamne sa tin gura asta sparta inchisa pana cand o sa inteleg despre ce vorbesc’
(engleza: ‚Dear Lord, please help me keep my big mouth shut until I know what I am talking about’) - achizitionata contra cca. 10Euro, dintr-un magazin de suveniruri din Amsterdam, de catre cea mai buna prietena a mea din liceu, special pentru mine – multumesc!

Dedicatie:
‚Rudelor si prietenilor mei adevarati, care s-au incapatanat cu totii inca din copilarie sa imi transmita sfatul din motto, cu speranta ca imi vor induce in timp un astfel de comportament.’

Rugamintea mea catre ei:
‚Nu va dati batuti, pana la urma e posibil sa reusesc!...’’



Astazi m-am gandit sa va vorbesc despre sinceritate. Mai exact despre legatura dintre sinceritate si consecinte. Si mai exact, despre cum extremele intr-o directie sau alta pot influenta semnificativ relatiile din viata noastra.

In randurile de mai jos (si printre ele) veti regasi o multitudine de citate de autori anonimi, pe care as numi-o generic razboiul zicalelor batranesti sau extras din codul (ne)bunelor maniere la romani. Am facut aceasta precizare pentru ca acest editorial nu are nici o legatura cu faptele rele. In tonul optimist cu care sper ca v-am obisnuit pana acum, vom discuta despre a face un bine.

Voi incepe cu ‚regula de aur’ a bunului simt, pe care o auzim din copilarie: ‚ce tie nu-ti place altuia/eia nu-i face.’

Cu cativa ani in urma cineva m-a anuntat solemn ca e depasita. Mult mai potrivit este considerat in ziua de astazi sa aplicam o alta regula, considerata ‚regula de platina’: ‚doar ce lui ii place altuia/eia ii face’. Aceasta evolutie a regulii banuiesc ca a fost atrasa de constatarea ca ceea ce iti place tie poate altuia/eia nu ii pica intotdeauna prea bine. Adica daca perceptia asupra binelui difera, opreste-te inainte sa faci rau. Ca toata lumea stie ca ‚bine si dragoste cu sila nem posibil’.

Suna rezonabil, desi uneori e greu de ghicit ce ii place altuia/eia. Iar ca sa complic lucrurile si mai tare, am sa adaug o alta povata la fel de romaneasca: 'ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se implineasca!'. Ce rezulta de aici? Ca uneori acest ‚altul’ (sau aceasta ‚alta’) este atat de confuz(a) in ceea ce isi doreste incat e mai bine sa nu ii faci intotdeauna ceea ce ii place!

Buuun, dar atunci? Ce e bine sa faci si ce e bine sa nu faci altuia/eia? Probabil ca cel mai potrivit este sa aplici principiul ‚cine'ncearca reuseste’. Bineinteles ca nu din prima si nu in 100% din cazuri, insa pana la urma tot trebuie sa iti iasa din cand in cand cate una mai importanta in viata. Ca sa poti sa iti aduni bruma de auto-respect si sa mergi mai departe.

Prin urmare, am determinat ca e posibil ca pana stabilizam o relatie in care actionam cu rata de succes maxima, e bine sa incercam (discret in masura posibilitatilor) varii tratamente asupra celui/ei din fata noastra, pana dibuim cum ii e lui/ei e mai bine.

Dar stati ca n-am terminat. Vin acum cu o alta spusa batraneasca (sigur e veche, din perioada pre-comunista, pe vremea cand nu eram inca unul pentru toti, ci mai curand invers). Mai avem deci o zicala, individualista si egoista, insa destul de sanatoasa: 'mai bine sa planga mama lui decat mama mea'. Adica e bine ca, atunci cand facem un bine cuiva, sa bagam de seama sa nu ne facem in acelasi timp rau noua insine/ene.

Pe scurt, ca sa trag o concluzie intermediara dupa cele de mai sus, daca tot e datul cu bata in balta la rang de sport national, sa ne amintim macar la momente de rascruce ca putem provoca repercusiuni asupra partilor implicate - respectiv balta, bata, cel/cea care tine bata si bineinteles cei/cele din jurul baltii. Cu cat dam mai tare, cu atat stropim mai mult. Si mai multi.

Despre ce spuneam insa ca vorbim azi? Aha, despre sinceritate. Pai haideti sa vorbim despre sinceritate.

Intr-unul din editorialele recente incercam sa definesc intr-un fel 'intimitatea'. Sa impartasesc cu voi impresii personale cu privire la gradele diferite de intimitate pe care le practica fiecare in diversele relatii din viata sa. Despre cum unii se inchid in sine dupa ce sufera dezamagiri si asa mai departe. Mai discutam atunci despre secrete ca despre un fel de deschideri ale intimitatii in anumite cercuri. Ma declaram o persoana relativ ‚deschisa’, care prefera sa pastreze 'la vedere', deci sa impartaseasca cu lumea acele 'mici secrete' care nu fac rau nimanui daca sunt spuse, insa de obicei fac mult rau daca sunt ascunse si exacerbate. Paranteza, ca sa respectam cadrul bunelor maniere: vorbim de secretele care ne apartin integral bineinteles. Cele care nu ne apartin nu fac obiectul nici unei analize. Daca am ajuns (voit sau intamplator) in posesia lor, este de datoria noastra ca oameni de onoare sa nu le impartasim fara acordul detinatorului.

Revenind la subiectul ales astazi, pe care il vad oarecum relativ cu intimitatea - sinceritatea. A mai fost abordata de Peter in editoriale mai vechi, au existat dezbateri despre ce intelegem prin minciuna nevinovata si fara consecinte (majore as spune eu), in comparatie cu minciuna premeditata si cu scop ascuns (rau sau binevoitor - nimeni nu poate estima din pacate diversitatea si amplitudinea efectelor unei minciuni). Tot din pacate, se dovedeste ca de multe ori nu suntem capabili sa anticipam nici reversul medaliei – respectiv efectele sinceritatii noastre. Nu pot sa anticipez daca veti reusi sa percepeti si sa plasati aceasta afirmatie in cadrul larg al experientei voastre de viata. Personal banuiesc ca oricine s-a confruntat cel putin o data in viata cu reactii neprevazute la accesele sale de sinceritate. Fiecare om are temeri si convingeri proprii si ma intreb cati isi pun problema efectelor pe care le poate genera asupra celor din jur dezvaluirea unui adevar.

Morala crestina ne invata sa nu mintim. Omisiunea pare a fi considerata tot minciuna. In plan personal recunosc ca am fost uneori adepta minciunilor nevinovate, in cantitati moderate si la momentul oportun. Iata insa ca pe masura ce inaintez in varsta prefer din ce in ce mai des adevarul, in locul unor minciuni nevinovate. Este mult mai usor de gestionat (deh, cu varsta mai mor neuronii si nu mai e asa usor sa tii minte toate gogoselele debitate) si iti confera o stare de bine. Psihica si fizica. Cel putin asta e efectul asupra mea.

Iata insa ca politica asta de sinceritate a dat piept zilele trecute cu o provocare din categoria ‚bunelor maniere’. Condimentat cu diplomatie si stil. Recent o persoana foarte deosebita si cu multa experienta de viata m-a pus pe ganduri si ii multumesc pentru asta. Daca am perceput corect mesajul principal al discutiei respective, intrebarea cea mai interesanta a fost ceva de genul: cum crezi ca ar fi daca am trece prin viata spunand fiecarui om cu care ne intersectam tot ceea ce ne trece prin cap? Fara sa ne gandim daca omul are chef sa auda, daca are o perceptie similara cu noi asupra subiectului in legatura cu care noi suntem sinceri.

Intr-adevar, batranii ne invata ca ‚in lume exista putine adevaruri absolute’ (oare exista vreunul?). De multe ori ceea ce consideram noi adevar este propria perceptie asupra unei realitati inconjuratoare care poate fi privita din foarte multe unghiuri. Tot din intelepciunea populara stim ca ‚fiecare poveste de dragoste are trei versiuni - a lui, a ei si adevarul’. Poate uneori suntem convinsi ca avem dreptate si prin urmare suntem sinceri in tot ceea ce afirmam. Nu trebuie insa sa uitam ca exista o probabilitate, mai mare sau mai mica, de a avea o perceptie distorsionata a realitatii. Iar in astfel de cazuri putem genera efecte daca nu adverse cel putin stranii asupra celuilalt.

Si iata ca am atins de fapt scopul editorialului. Care era cel de a impartasi cu voi o lectie invatata luna asta: adevarul meu nu este intotdeauna adevarul altuia, iar uneori se poate dovedi chiar neadevarat. Fara ca asta sa il transforme intr-o minciuna pentru mine, pentru ca eu credeam in el in momentul in care l-am rostit. Iar definitia sinceritatii in asta consta pentru mine – a spune ceea ce crezi ca este adevarat. Perceptia celorlalti fata de ceea ce spui poate face uneori ca adevarul tau sa fie considerat minciuna sau poate chiar ipocrizie. Poate pentru ca ei stiu mai mult, poate pentru ca stiu mai putin sau poate pentru ca percep altfel decat tine.

Important este insa ca seara, cand mergem la culcare, sa nu ne fie rusine nici cu actiunile si nici cu sentimentele noastre din ziua respectiva. Daca putem obtine asta, inseamna ca suntem suficient de puternici sa depasim perceptia celorlalti si fie sa ne vedem de drumul nostru fie sa o luam de la capat daca simtim ca avem de schimbat ceva. Sa mai incercam o data (si poate inca o data) in relatiile noastre (bilaterale dar nu numai), pana cand reusim sa intelegem ceea ce este bine si pentru noi si pentru ceilalti. Sa recunoastem cand e cazul sa ne dam batuti si sa reinvestim energia in alte relatii care merita. Atunci cand si noi si 'ceilalti' invatam sa iesim mai puternici in urma acestor incercari repetate, cel mai probabil vom fi unul langa altul si data urmatoare si astfel vom dezvolta o relatie de durata. Daca nu, fiecare ne vom continua drumurile noastre separate, cu propriile lectii de viata (sau fara).

In incheiere, va spun cu sinceritate ca nu am avut de revelat nici un adevar astazi aici. Ce am cautat a fost sa impartasesc cu voi dilemele unui invatacel in ale vietii, intelepciunii batranesti, tactului si bunelor maniere, in urma contactului cu ceva culturi diferite de a noastra, intr-un secol in care comunicarea este din ce in ce mai haotica, mai nebuneasca. De orice fel, in orice directie ... comunicare sa fie.

Asa ca va las la final cu o ultima vorba romaneasca, ce reuneste invataturile mele in cea de a doua luna la Viena: ‚tacerea e de aur’.

Georgina

Saturday, March 12, 2011

Sfarsit de vara in Viena

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 419 / 6 Septembrie 2010

Motto: Patriotismul este convingerea personala ca o tara este superioara tuturor celorlalte pentru simplul motiv ca te-ai nascut tu in ea – G.B. Shaw


A trecut deja mai bine de o luna de la aterizarea mea in Viena, de data asta fara urma de intentie turistica. Inainte de plecare mi-am luat la revedere de la cat de multa lume am putut, inclusiv de la cititorii info.kappa prin editorialul de ‘la revedere’. Tot atunci am promis si ca voi incepe sa relatez din Viena, intentia fiind de a incepe un fel de ‘jurnal de emigrare’. Imi imaginam ca va voi tine la curent cu bune si rele, cu socuri culturale si sperante de inceput de drum, cu picanterii culese de la grupul de expati romani cu vechime in acest oras, dar si de la localnicii care cunosc cu adevarat istoria si sufletul orasului, asa cum este el ascuns in spatele unor cladiri coplesitoare.

Ma uit insa acum cu alti ochi inapoi. Imi aduc aminte de interactiunea mea de acum patru ani cu Viena. Primele impresii au fost legate exclusiv de imaginile vizuale colectate in primul week-end, cand m-am pierdut bineinteles pret de vreo doua ore pe strazi difícil de inteles la vremea respectiva. Oriunde mergeam eram extaziata privind la cladirile imense insa atat de migalos sculptate (chiar daca erau recent renovate!), la parcurile pline de verdeata si florile ingenios asortate, oarecum organizat dispuse pentru incantarea ochilor privitorului. Am ramas si in ziua de astazi cu o tendinta periculoasa in orasul asta, aceea de umbla uitandu-ma pe sus. Macar nu risc sa calc in vreo surpriza canina, pentru ca strazile sunt foarte curate. Nici gropi nu prea au, insa mi se intampla des sa ma trezesc accidental pe pista de biciclisti. Riscurile sunt fie sa aflu cum functioneaza asigurarea medicala, fie sa imi sara inima cand ma claxoneaza cate unul - in acea fractiune de secunda dinainte sa treaca pe langa, peste sau prin mine…

Revenind… imaginile erau atat de coplesitoare, incat in prima luna nu am simtit nici o secunda nevoia sa citesc brosuri, sa ascult pe fel de fel de video sau audiofoane povestea locurilor la schimb cu o fisa de 2 euro. Nici povestea cladirilor sau a oamenilor care au lucrat la ele sau in ele. Imi era suficient sa ma aflu acolo, ma simteam privilegiata ca le pot vedea, imi doream sa pot impartasi cu cat mai multa lume senzatiile oarecum coplesitoare - desi cred ca nici mie nu imi era foarte clar ce simt.

Mai apoi am inceput gradual sa interactionez cu ceva oraseni si sa ascult povesti despre cele deja vizitate. Toate au inceput sa capete personalitate in ochii mei, iar curiozitatea imi crestea pe masura ce aflam mai multe. Apoi mi-am dat seama ca perioada celor trei luni cat aveam de sezut in Viena a trecut, desi nu paream sa ma fi saturat de oras. Au urmat aproape patru ani in care de cate ori reveneam (cu serviciul sau in vizite de relaxare), incercam sa descopar locuri noi, gusturi noi, povesti noi. Relatia mea de la distanta cu orasul era foarte confortabila, ma simteam aici ca in a doua casa (desi nu cred ca am stat de mai mult de 2 ori la acelasi hotel). Aveam senzatia de intoarcere cand aterizam pe aeroport, iubeam sincer tot ceea ce tinea de Viena. Sunt sigura ca si acest grad ridicat de confort a contribuit la decizia luata de a acepta o slujba pe perioada nedeterminata aici.

Si ajung astfel la momentul 2010. Imediat dupa ce am acceptat slujba, pe cand faceam ultimele vizite scurte (semnare contract, vizitat apartamente, comandat mobila…), iar mai apoi in timp ce impachetam bagajele la plecarea de acasa, incepeam sa realizez din ce in ce mai acut amplitudinea deciziei luate. Imi spuneam insa in acelasi timp ca am sa ma bucur de fiecare luna de transformare a relatiei mele cu orasul si tara care ma va gazdui in urmatoarea etapa din viata mea. Si inca speram sa va pot relata cat mai frecvent impresii dintr-unul din orasele cele mai bogate din punct de vedere cultural pe care le-am cunoscut pana in prezent.

Buuun… insa trecuse deja prima luna si nimic nu se lega pe hartie (sau ma rog, ecran…). Incerc sa imi aduc aminte de ce nu v-am scris pana acum. Nu musai in ordinea curgerii timpului, argumentele care m-au oprit sa impartasesc cu voi primele impresii au fost: nu am avut timp, nu am avut dispozitia necesara, nu am avut ce sa va spun si in sfarsit… nu am vrut sa va spun. Pentru ca totul mi se parea nelalocul lui si mai ales eu nu reuseam sa ma plasez in mediul inconjurator. In plus, intr-un mod foarte straniu, dupa ce am plecat de acasa ma loveam la tot pasul de stiri si dezbateri despre emigrare (pe hotnews, pe tvr international etc.). Cu pareri pro si contra.

Apoi mai era si problema prietenilor apropiati, care imi tot spuneau ca am luat decizia potrivita la momentul potrivit, ca si ei isi cauta de lucru in strainatate, pentru ca vor sa traiasca mai civilizat. Nu in lux, nici in case de peste 100 mp, insa in orase curate, cu un nivel de trai decent si respect fata de munca cinstita. Acestor prieteni le spun de cate ori pot (ca nu prea par sa ma asculte…) ca nu trebuie sa priveasca totul in negru acasa si totul in roz in afara. Ca trebuie sa se pregateasca psihologic pentru austeritate si privatiuni (cel putin temporare) daca se decid sa faca pasul respectiv, ca nu trebuie sa aiba asteptari prea mari daca nu vor sa fie dezamagiti. Inainte sa ia o astfel de decizie, este bine sa se documenteze despre sistemele fiscale si de protectie sociala. Este bine sa puna cat mai multe intrebari legate de viata de zi cu zi, celor care sunt deja plecati. Cred ca vor descoperi (poate cu surprindere) ca traiul decent, asa cum il imaginam noi privind de acasa (si as adauga prea mult la televizor), este in tarile occidentale apanajul oamenilor cu venituri ‘peste medie’. Altfel cuvantul de ordine as spune ca este austeritate. Ospitalitatea si generozitatea in intelesul de acasa al acestor termene sunt privite aici ca un fel de etalare de bogatie, risipa etc. – oricum nu cu ochi foarte buni.

Prima impresie este ca in Viena se tine cont de fiecare cent. Pantofii sunt pingeliti si hainele modificate in cele mai selecte cartiere, mestesugarii nu s-au predat in fata modei si a lucrurilor ‚de unica folosinta’. Iesitul in oras, chiar daca e in scop de a serba o reusita sau o zi de nastere, nu este un prilej de a pune la bataie salariul pe o luna de zile, ci este de regula platit ‘nemteste’, intre oameni care se aduna sa se vada si sa se simta bine. Cadourile nu sunt extravagante sau pretentioase, mesele la domiciliul organizatorului nu reunesc trei randuri de rude prin alianta in aceeasi zi. Insa este o mare onoare sa fii invitat la masa in casa unui prieten – e o diferenta fata de iesirea la restaurant. Poate parea paradoxal (pentru ca portiile la restaurant sunt imense!), insa frugalitatea si preocuparea pentru intretinerea trupului prin sport sunt la mare valoare. Nu stiu cum suna pentru voi cele de mai sus, pentru ca nici eu nu m-am hotarat daca sa ii compatimesc sau sa ii admir pentru asta. Probabil ca un amestec intre cele doua. Totul imi pare deseori atat de organizat si lipsit de culori si de condimente, incat ma simt ca intr-un cantonament olimpic.

Impresia generala dupa prima luna ar fi ca societatea in ansamblu (in plan profesional dar si personal, imreuna cu tot sistemul educational si administrativ) sunt atat de orientate catre disciplina, organizare si rezultat, incat uita sa se bucure de foarte multe lucruri frumoase care vin din descoperire, din cautare, din calcatul pe langa linia aceea verde frumos trasata ca sa indice drumul catre tren. Inteleptul spune ca drumul este cel care conteaza si nu destinatia. Deocamdata perceptia mea de romanca obisnuita cu drumul (ca deh... mersul pe jos face piciorul frumos…) este ca m-am mutat intr-un oras in care toata lumea este deja ajunsa la destinatie. O foarte frumoasa destinatie, care se bucura de un cadru mirific (vechi de zeci sau chiar sute de ani), de o muzica melodioasa aproape la fiecare colt de strada si in fiecare local (clasica si ea…). Un cadru bine organizat, insa pe care fiecare il ia asa cum e si nu incearca sa il schimbe cu nimic. Mai mult, daca ceva nu mai merge bine la un moment dat, nu par sa caute solutii sa il faca sa mearga mai bine in alt fel decat era inainte, ci par a fi setati sa caute vinovatul si sa incerce sa il repare in acelasi fel in care era, ca sa revina la confortul bine cunoscut.

Viena e marcata insa si de o evolutie ce pare a se fi accentuat in ultimii ani: este efectiv asediata de turisti si de emigranti. Ambele specii dau culoare locului si prin contrast parca scot mai tare in evidenta caracteristicile de mai sus ale localnicilor. ‘Invadatorii’ vin cu entuziasm, creativitate, speranta si cred ca incet-incet o sa schimbe multe. Poate nu fata orasului, insa cu siguranta fata orasenilor. Sper insa sa fie intr-o directie utila tuturor, adica nu in cea a xenofobiei si a ‘inchiderii’ in caste si minoritati cu vieti complet separate, ci prin inglobarea graduala a unor fiinte luptatoare, visatoare si pline de resurse in aceasta mare de traitori decenti in forma organizata. Sper sa existe o toleranta reciproca – a noastra pentru ei (ca deh… sunt mult prea predictibili si fara haz), a lor pentru noi (ca suntem dezorganizati, galagiosi, imprevizibili, putin nebuni si foarte haiosi - sau poate asta nu?...)

Dar iata ca incet-incet incep sa interactionez din ce in ce mai mult cu ei (localnicii). Si deocamdata eu sunt cea care nu prea face eforturi (in sensul ca lectiile de germana o sa le incep abia in octombrie), insa chiar si asa, cu engleza noastra stalcita, facem eforturi sa ne intelegem. Si, spre surprinderea mea, incep sa ma regasesc din ce in ce mai mult zambind alaturi de ei la aceleasi glume, apreciind aceleasi arome (ma rog, poate nu culinare inca…), vibrand la aceleasi melodii. Ma simt bine in cele mai multe locuri de aici. Insa apoi… in secunda urmatoare mi-e frica de indepartare. Imi pare ca fiecare clipa de confort de aici ar putea sa diminueze dragostea nepotilor mei, loialitatea catelului si prospetimea florilor mele de acasa. Imi regasesc senzatia familiara de teama fata de decizia luata. Teama ca imi va fi greu sa stau atat de departe, teama ca poate imi va fi greu si sa ma intorc. Dupa care imi amintesc ca am facut pasul asta ca sa cresc. Daca as fi refuzat oportunitatea primita, m-as fi comportat exact asa cum ii judec pe ‘ei’ ca o fac – as fi ales confortul in fata riscului, automultumirea in fata curiozitatii, inertia in locul dinamismului.

Si astfel imi dau seama cat e de usor sa cazi in capcana asta in care am cazut eu mai sus: sa crezi ca ‘ei’ sunt toti la fel. Si mai rau decat atat: ca ‘tu’ esti la fel cu toti ‘ai tai’. Si ca esti altfel decat ‘ei’. Sa incepi sa emiti judecati de valoare (de fapt prejudecati fara valoare) numai pentru ca treci printr-un moment de schimbare, care pentru tine inseamna un amestec de teama si speranta, nevoie de intimidate si in acelasi timp dor de socializare, cautarea unui refugiu inapoi printre ai tai, cand de fapt ar trebui sa iti cauti un loc intre cei care te vor gazdui o buna vreme de acum incolo. Este reactia copilului care se ascunde dupa fustele mamei in prima jumatate de ora cand sosesc musafirii. Dupa care, daca este un copil curajos, iese si incepe sa cucereasca pas cu pas teritoriul din jur si inimile celor care il intimidasera la inceput.

Asa ca ma bucur ca am enumerat reactiile astea de ‘sosire’, oricat ar fie ele de nepotrivite. Deja dupa prima luna sunt convinsa ca austriecii sunt mult mai mult decat niste procese bine organizate. Astazi am facut un drum de trei ore cu masina alaturi de doi austrieci foarte interesanti (fiecare in felul lui). Veneam de la Budapesta – insa impresiile despre Budapesta vor face poate obiectul unei relatari separate. Astazi insa mi-am adus aminte de ce sunt aici. Mi-am dat seama ca am pierdut din vedere esentialul luna asta. Am o scuza bineinteles, care se ascunde undeva intre mutare, inceputul de la noul job, asaltul celor de acasa, care vor toti sa stie cu imi merge, sa afle cand mai vin data viitoare acasa (ca si cum as putea sa gasesc timp fizic sa ma vad cu fiecare din ei... cine stie cum e departe stie de ce vorbesc!). Acesti oameni de care mi-e foarte dor, insa carora nu prea am ce sa le povestesc acum. Pentru ca la urma urmei a trecut doar o luna si nu e realist sa te astepti sa se schimbe mare lucru intr-o luna...

Sau se schimba? E relativ. Uneori se schimba totul intr-o secunda, ora sau zi. Si la mine s-a schimbat ceva acum mai bine de trei luni, cand m-am decis. Inca ceva acum mai bine de o luna, cand am plecat. Iar cea mai recenta schimbare a fost saptamana asta, pe drumul de intors de la Budapesta, cand va spuneam ca mi-am adus aminte de ce am plecat de acasa. Am realizat ca nu am de ce sa ma simt stinghera si printre straini la Viena, pentru ca de fapt nu am ajuns la capatul drumului. Nu am plecat in cautarea unui alt camin si nici un am fugit de undeva unde nu imi mai era bine si (cel mai important) asta nu trebuie sa fie destinatia mea finala. Am plecat intr-adevar de la confort si caldura, insa acum sunt de fapt pe un drum in cautarea diversitatii – in oameni, in tari si orase, in egala masura in sarcinile profesionale si in relatiile personale.

Iar faptul ca am plecat nepregatita (adica fara sa cunosc limba) ma face un pic handicapata la inceput, asemeni unui copil care invata sa mearga. Ma uit la oamenii din jur si inteleg din viata si trairile lor cam cat intelegeam din filmele mute (si tineti cont ca Charlie Chaplin era un geniu, ceea ce nu pot pretinde de la austriacul de rand!).

Asa ca drumul la Budapesta mi-a repus capul pe umeri si a reasezat lucrurile in perspectiva. La austrieci si la capitala lor am sa revin cu siguranta ca sa va povestesc cat de extraordinari sunt, pe masura ce am sa ii descopar. La Bucuresti pot reveni de asemenea oricand imi doresc. La fel as putea sa ma stabilesc peste o vreme la Sighetul Marmatiei, la Barcelona, la Kiev sau la Moscova.

Pana una-alta insa ma opresc. Si va trimit acest editorial, pe care puteti sa il cititi exact asa cum doriti. Eu l-as privi ca pe relatarea unui mini-soc cultural prin care trece o romanca debusolata si oarecum libera ca spirit intr-un oras in care masina e departe de a fi un indicator de statut, pentru simplul motiv ca e de-a dreptul inutila. Iar pana la anul pe vremea asta (cand anticipez ca voi fi invatat si limba locurilor), daca voi intelege ceva mai mult din cele ce mi se intampla, cu permisiunea voastra, voi reveni sa impartasesc cu voi. Intre timp putem sa discutam pe orice teme o sa ne treaca prin cap, insa nu ma intrebati cum e pe aici. Daca va intereseaza – veniti sa aflati.

Va rog insa sa nu uitati un lucru: ca noi romanii suntem frumosi, destepti, unici si modesti oriunde ne-am duce in lumea asta mare. Si ca nu e nevoie sa ramanem asa, pentru ca pe deasupra suntem si capabili sa devenim mai frumosi si mai destepti, pe masura ce cunoastem si alte culturi, fara a ne compromite cu nimic unicitatea. Insa cu conditia sa ne dezvoltam in concentratie rezonabila modestia si umilinta - fata de diversitatea si maretia lumii, in ansamblul ei.

Va multumesc,

Georgina

Tuesday, March 8, 2011

La revedere Romania!

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 410 / 5 iulie 2010

Motto: Tu alergi odată cu vântul, deci tu nu simţi furtuna – Valeriu Butulescu


Cu putin timp in urma mi s-a oferit o slujba intr-o capitala vest-europeana. Capitala muzicii, a lebedelor, a arhitecturii, a picturii si (pentru mine) a inghetatei, ciocolatei si cafelei cu arome de relaxare.

A urmat cam o saptamana de gandire, negociere interna, framantari de genul 'oare mai e cazul si merita sa fac acest pas la varsta mea?' (i.e. peste 35). Oare nu o sa imi fie prea greu sa las 'acasa' familia si atatia prieteni dragi? Oare voi reusi sa ma simt ‚dincolo’ cel putin la fel de bine cum ma simt 'aici'?

Pentru ca, oricat ar parea de ciudat pentru cei multi nemultumiti (poate chiar revoltati) ai acestei perioade tulburi, sunt o romanca de varsta medie care se simte bine in tara ei. Am suficiente amintiri dinainte de Revolutie ca si dupa, ca sa realizez ca am evoluat mult. Imi iubesc familia, prietenii, slujba, tara, orasul, strada, vecinii, drumul catre si de la munca, colegii de serviciu care au reusit in timp sa devina ceva mai mult decat atat, taranca din piata ce vinde mezeluri si branzeturi facute in gospodarie, taranca ce vinde rosii, ardei, dovlecei si multe alte lucruri minunate.

Iubesc anumite spectacole si anumiti artisti locali, anumite stiluri de gandire si de traire din acea 'Romanie Profunda', despre care constat cu bucurie ca se vorbeste din ce in ce mai des. Nu mi-am pierdut speranta ca ne vom regasi demnitatea si sensul ca natiune – chiar daca asta se va intampla intr-un orizont de timp ceva mai indepartat, chiar daca pare a fi greu de crezut la momentul de fata.

Nu am plecat inca, dar sunt deja nostalgica dupa gusturi, mirosuri, senzatii, culori pe care probabil nu le voi regasi in Viena. De prieteni si familie nici nu mai vorbesc, pentru ca e clar ca ii voi regasi din ce in ce mai rar, din ce in ce mai schimbati (ca nici viata lor nu sta pe loc numai pentru ca eu nu mai stiu ce fac ei, pas cu pas, zi de zi). Pe unii e posibil sa nu ii mai revad deloc - indiferent de motive (timp, spatiu, buget, dispozitie).

Pentru buna ordine, in acest moment simt nevoia sa precizez ca 'familie' pentru mine nu inseamna sot si copii. Inseamna insa sora si veri, cumnati si cumnate, nepoti si nepoate, matusi si unchi. Inseamna in egala masura cei vii si cei morti, invataturile si povestile lor (ale noastre), privirile si imbratisarile lor pline de dragoste. Prin extindere inseamna in egala masurile prietenii atat de dragi sufletului meu incat ajung sa ii confund uneori cu familia. Fara sa se supere vreodata vreuna din parti.

Revenind deci: imi va fi dor. Imi va fi pofta. Nostalgia dupa locuri, mirosuri, senzatii si sentimente nu cred ca se va diminua ci probabil din contra, va creste direct proportional cu timpul care se va scurge.

Si totusi... decizia mea a fost de a pleca. In caz ca se intreaba cineva de ce, raspunsul este: pentru ca exista si cealalta parte a monedei.

In primul rand asteptarile fata de ce urmeaza, insasi ideea de schimbare, provocarea noului. Mutarea presupune asumarea unor sarcini noi, la alt nivel, din punct de vedere profesional. Ceea ce fac aici la nivel national voi face acolo la nivel international. In plus, mi se deschid noi orizonturi in plan spiritual si personal. Voi interactiona cu alte culturi, alte locuri, alti oameni, alte mentalitati. Nu sunt atat de naiva incat sa confund calatoriile de afaceri cu cele de placere, insa daca stii sa te bucuri de fiecare minut al zilei, de fiecare coltisor de oras nou, de fiecare straduta necunoscuta si de fiecare om cu care ti se intersecteaza calea, este imposibil sa nu culegi si impresii pe langa laurii realizarii (sau amaraciunea infrangerii) profesionale. Este greu sa rezisti unei astfel de provocari.

Am sa merg mai departe: va trebui sa invat sa traiesc in alt ritm, in alt loc, cu un grad de confort diminuat din anumite puncte de vedere (sustinerea familiei si prietenilor, reintoarcerea intr-un loc cunoscut in fiecare seara, la familia, gradina si florile mele, la catelul meu). Insa cu un grad de confort mai ridicat din alte puncte de vedere (stabilitate macro, sistem medical, social, cultura, evenimente, oameni care zambesc mai des si se preocupa mai putin de caprele vecinilor lor). Am inceput la un moment dat un editorial despre confort pe care l-am lasat neterminat. Simteam ca lipseste ceva. Imi propun sa-l finalizez la un moment dat, insa numai atunci cand o sa simt ca am reusit sa inregistrez suficiente impresii de ‚dincolo’ ca sa imi pot compara starile de confort - inainte si dupa.

Spuneam intr-un editorial relativ recent ca viata merge si eu nu stau.

Arunc acum o privire in trecut. De altfel cam cu asta ma ocup in ultima vreme – ordine fizica prin lucruri si incursiune prin amintiri. Ma gandesc la copilarie, scoala si simt in jurul meu familia, invatatoarea din ciclul primar, atentia si preocuparea ei pentru a face oameni din gagalicile care treceau pragul clasei. Am tinut legatura cu ea multa vreme, citeam mereu mandrie si chiar dragoste in ochii ei, cu fiecare realizare pe care i-o impartaseam.

Liceul... Nu mi-au placut in mod deosebit matematica si fizica, insa profesorii respectivi sunt cei pe care mi-i amintesc si azi de parca am iesit (sau chiulit...) ieri de la orele lor. In adolescenta nu cred ca mi-as fi imaginat cat de des si de frumos am sa-mi aduc aminte de ei. Insa acum stiu ca au fost unii din Oamenii care m-au sprijinit sa ma formez la randul meu si au stiut extraordinar de bine cum sa joace rolul potrivit la timpul potrivit.

Pe firul amintirilor urmeaza primul an de facultate. Profesorul Anghel Rugina la deschiderea festiva, care ne spune ca suntem la o varsta la care putem sa discernem deja singuri intre bine si rau. Ca ar trebui sa avem forta individuala sa invatam cel mai mult in viata de la cei mai slabi profesori – anume cum nu e bine sa fim. Placut, tinut minte. Acum nu mai sunt neaparat de acord cu afirmatia, insa continui sa il tin minte ca pe un punct de vedere interesant. Din el am retinut importanta tolerantei si a progresului indiferent de conditii.

Chiar si din lucrurile negative poti invata ceva de folos. In orice caz, profesorii slabi i-am uitat repede. In general nu contorizez defecte si greseli, nu tin minte conflictele si nu port ranchiuna. Ma rog, cu unele exceptii... in gramaje rezonabile se poate dovedi a fi sanatos. Insa de profesorii buni imi amintesc frecvent. Si de cate ori depasesc un moment dificil cu ajutorul lor indirect, le multumesc in gand pentru tot ce m-au invatat. Iar categoria ‚profesori’ nu se rezuma la familie (mama a fost profesoara...), scoala, liceu si facultate. Am inclus si voi continua sa includ in categoria asta toti oamenii de la care am invatat ceva si pot sa multumesc lui Dumnezeu ca imi scoate mereu in cale astfel de persoane.

Ca sa revin la subiect: in ultimul an de facultate (am fost ultima generatie care a trecut prin 5 ani la ASE) mi-a placut foarte mult faptul ca am avut de ales intre anumite tematici de curs. De fapt alegerea s-a facut mai mult intre profesori. Cursurile ar fi putut fi toate utile in felul lor, insa modul in care ele erau prezentate, charisma fiecarui profesor in parte a triat foarte repede. La o parte din cursuri nu mai era loc in sala, la altele puteai numara cursantii pe degetele de la o mana.

Cam prin asta cred ca trec cetatenii diverselor tari ale lumii in ziua de astazi. Bineinteles, aceia dintre ei care au sansa de a interactiona cu alte tari, culturi si oameni. Cei carora li se ofera oportunitatea de a alege unde vor sa traiasca. Pentru o luna, un an sau restul vietii. Este foarte usor sa fii credincios tarii tale atata timp cat nu ai alte optiuni - este de fapt singurul fel de mancare de pe masa. Daca insa lumea evolueaza in sistem de bufet suedez, ti se deschide posibilitatea de a alege. Iar omul este un animal eminamente lenes, deci influentabil (pana la credulitate) in fata unor oferte de ‚mai bine’. Libertatea de a alege este multidirectionala si uneori urmatoarea alegere te poate purta mai departe, alteori te poate aduce inapoi de unde ai plecat, precum ciobanul din „Alchimistul’ lui Coelho.

Ma intorc din nou la editoriale mai vechi. Recitesc ce scriam in 2007 (‚Pretul unei generatii pierdute’), imediat dupa ce petrecusem trei luni in aceeasi capitala europeana care ma invita acum din nou la ea. Spuneam ca alegerea de a sta sau de a pleca este de fapt rezultatul unei comparatii - intre ceea ce ai si ceea ce ti se ofera. La ce trebuie sa renunti si ce te astepti sa primesti in viitor. Pana acum astfel de comparatii nu au implicat pentru mine si planul geografic, insa anul asta s-a intamplat, am analizat si am decis.

Coincidenta sau nu, imediat dupa ce am luat decizia asta, se pare ca Romania a inceput sa accelereze pe panta imprevizibulului. Nu intr-o directie buna. Nu am sa enumar tot ce merge rau lunile astea, pentru ca e plina presa de stiri, analize si dezbateri. Iar astazi nu vreau sa adaug peste gustul amar pe care se descurca deja jurnalistii sa ni-l improspateze zi de zi. De asta am inclus in introducere numai lucruri pozitive, v-am povestit ce iubesc la tara asta. Pentru ca nimeni in cercul meu de prieteni sau in familie nu m-a sfatuit sa raman sau nu mi-a reprosat ulterior ca nu am luat decizia corecta. Din contra, am fost invadata de felicitari. Ceea ce m-a facut sa simt nevoia sa povestesc de ce am stat pe ganduri. Sa incerc sa le amintesc lucrurile frumoase pe care eu le las in urma si de care ei, cei ce raman aici, vor putea sa se bucure in continuare. Sa incerce sa isi imagineze viata fara aceste lucruri simple si frumoase, sa inteleaga cat de trista poate fi.

Insa nu pot sa mint sau sa ignor faptul ca aspectele negative se aduna. Si leacurile par din ce in ce mai neputincioase in fata lor. Asa ca este foarte posibil ca peste ani sa imi auto-reprosez ca am lasat tara asta cand ii era mai greu. De fapt... nu pot sa fiu atat de egocentrica incat sa ma gandesc ca tara va evolua spectaculos in directia corecta numai daca eu voi continua sa prestez la acelasi birou ca pana acum! Deci imi voi putea cel mult reprosa ceva mai concret, ca mi-am lasat prietenii si familia in tara asta la greu. Insa o voce timida se ridica si spune: dar poate ca de fapt prin pasul asta ii vei ajuta si pe ei. Cu un sfat, cu un loc unde vor putea veni oricand in vizita si se vor deschide catre alte valori si alt stil de viata. Cu o facultate unde copiii lor vor putea avea acces la studii. Poate ca ma voi intoarce cu idei si solutii, cu entuziasm si resurse (nu neaparat materiale...) astfel incat sa facem (din nou impreuna) multi pasi inainte.

Pentru ca ma intreb ce inseamna de fapt pentru individ o tara? Bineinteles ca nu ma gandesc aici la zestrea spirituala, care ne defineste ca oameni si pe care o purtam cu noi oriunde ne ducem. Pun intrebarea pur in plan geografic: unde incepe si unde se termina in compozitia unui suflet de om dimensiunea fizica, materiala a locului in care traieste? Batranii nostri (nu ai lor!) spun ca ‚omul sfinteste locul’. Nu cred ca la marea trecere Sf. Petru ma va intreba inchizitor daca am fost mai romanca la Bucuresti sau la Viena. De altfel marii patrioti romani din secolele trecute, actualii 'ambasadori ai Romaniei in strainatate', toti au fost apreciati si recunoscuti in tara numai dupa ce au plecat. Unii s-au intors, altii ne-au mai spalat putin numele pe ‚dincolo’ – peste hotare. La Viena sunt de multi ani romani de valoare in posturi importante, in cele mai variate domenii (medicina, banca, arta - directorul Operei de Stat, care este una din emblemele orasului). Nu stiu de ce functioneaza atat de ciudat regulile succesului, insa... cine sunt eu sa lupt cu ele?

Incep sa simt din ce in ce mai tare, cu fiecare drum pe care il fac, cu fiecare loc pe care il descopar, cu fiecare om pe care il cunosc, ca gravitatia este un lucru exceptional, insa aici pare a se termina functiunea pamantului pe care calcam pentru progresul nostru ca oameni. Si cu asta cred ca am spus destul.

Am sa inchei spunandu-va ca pe oamenii care conteaza in viata mea nu simt catusi de putin ca ii las ‚in urma’. Ii las pe fiecare exact in locul in care trebuie sa fie acum. Isi vor urma fiecare drumul lui / ei, iar daca si atunci cand va fi cazul, ne vom intersecta din nou.

Simt ca merg in viata ca o furnica pe un fitil. La nastere mama m-a asezat dulce pe sfoara. 'Cineva' a aprins fitilul. De atunci merg frumos inainte (ca inapoi e scrum - asa functioneaza timpul din pacate). De multe ori sfoara se bifurca, iar atunci eu trebuie sa o iau intr-o anumita directie. Focul arde in toate directiile bineinteles, deci la bifurcatie nu mai am cum sa ma mai intorc. Pe fitil insa e plin de alte furnici (mama, tata, bunicii, sora, cumnatii, verii, nepotii, prietenii, etc.). Mergem impreuna pana la un punct dupa care unii o luam intr-o parte, altii in alta. Fitilele fiecaruia din noi se suprapun periodic in moduri misterioase, ca si cum cineva impleteste tot timpul ceva mai presus de noi (bineinteles ca putem sa numim intersectiile astea pur si simplu coincidente).

In fine... cu totii la un moment dat obosim si atunci ne oprim - iar focul nu iarta. Si nici nu se stinge. Nimeni nu pacaleste flacara care sta in spatele sau, pe sfoara. In functie de viteza de deplasare, de numarul de furnici cu care calatorim, de miopia sau hipermetropia fiecareia/fiecaruia dintre noi (adica de cat de departe distingem ce avem in fata), ne vedem fiecare de viata (sau ma rog ... sfoara) lui / ei, pana la arderea finala.

Cam asta-i. Promit sa revin cu detalii, impresii, confirmari sau invataminte, optimism sau realism – din Viena si din alte orase si tari prin care am sa trec in lunile si anii care urmeaza. Pana atunci va pup pe toti si va doresc o sfoara cat mai lunga si cat mai imbarligata cu alte sfori (ca asa pare a fi cel mai interesant).

Georgina


Completare /martie 2011:
Se pare ca estimarile mele nu erau foarte departe de adevar - iata ce produceam peste numai cateva luni (in engleza, ca sa pot impartasi cu persoanele care m-au inspirat):
http://egooutpeters.blogspot.com/2011/02/romanian-proverb.html

Saturday, March 5, 2011

Intimitate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 402 / 10 mai 2010

Motto: Nu iti vei intalni niciodata sufletul pereche in linistea camerei tale. Trebuie sa te aventurezi intr-un loc plin de galagie si sa cauti prin coltisoarele linistite. Robert Brault - www.robertbrault.com


De cate ori vi s-a intamplat sa fiti gelos/oasa pe o privire? Dar sa cautati o privire? Sa simtiti o privire chiar inainte de a o vedea? Sa fiti surprinsi/e de intensitatea senzatiei pe care o primiti transmisa de ochii celuilalt? Sau sa o anticipati, insa cu toate acestea sa va surprinda iar si iar?... Este imposibil sa nu stiti despre ce vorbesc si simt ca deja v-a inflorit un zambet in coltul gurii. Desi reactia nu e integral justificata, pentru ca senzatia de care vorbesc poate fi din cele mai variate game – de la ura, invidie, zeflemea, pana la admiratie, caldura, dragoste, intimitate – dulcea cufundare in ochii celuilalt. Exista priviri care nu trec mai departe de flirt nevinovat, exista priviri de complicitate si exista priviri de intimitate evidenta. Culmea este ca privirile de intimitate sau ‚complicitate’ pot uneori sa apara si in relatii care din orice alt punct de vedere se incadreaza cu succes in categoria ‚platonice’.

Poate parea o introducere ciudata pentru tema pe care mi-am ales-o astazi, insa are o oarecare semnificatie. Mi-am propus sa va vorbesc despre intimitate. Despre dimensiunile intimitatii si despre perceptia acesteia. Am inceput cu descrierea unor receptori senzoriali pentru a declansa o reactie (sau macar amintire) de natura fizica in cititori - pentru ca de cele mai multe ori cu reactia fizica ne este cel mai usor sa ne identificam, chiar si atunci cand cautam sa definim notiuni abstracte.

Acum ca v-am atras atentia, imi voi permite insa sa divaghez. Vorbesc astazi despre intimitate, notiune in care personal identific doua dimensiuni principale – una fizica si una sufleteasca. Intimitatea mai poate insa fi clasificata dupa foarte multe sisteme de referinta. La o prima vedere pot insira intimitate incadrata social (de cuplu, de familie, de religie, de grup – social, profesional, cultural etc.), de context (criza - tip cutremur sau blocaj in lift, impartasirea pentru un timp limitat a unui spatiu restrans – avion) sau de durata. Poate sa apara pe neasteptate si sa dureze toata viata sau poate sa dispara la fel de subit cum a aparut. Poate sa ne surprinda sau sa se lase asteptata. Poate sa fie dorita sau nedorita. In anumite cazuri poate fi sub controlul nostru (cautata sau evitata), in altele impusa, in altele undeva la mijloc – ‚aleasa de buna voie si silit/a de imprejurari’, dupa cum obisnuia sa spuna mama.

Intimitatea exista ca opozitie a publicitatii. Tot ceea ce nu este public este personal, intim in sensul cel mai larg. Asta inseamna atat ca cele doua notiuni se definesc reciproc, cat si ca ar trebui sa existe o granita intre ele. Insa de cate ori exista o granita apar si dificultatile in delimitare. Geografic si politic s-au dat razboaie pentru a trasa granite, s-au purtat negocieri si s-au facut compromisuri. Psihologic si emotional procesul de granituire nu cred ca prezinta o diferenta foarte mare.

Exista oameni care lupta o viata intreaga sa traseze linii de demarcatie intre ce pot impartasi cu ceilalti si ce pastreaza pentru sine (prin ‚sine’ intelegand atat propria persoana, cat si - prin extindere - grupul cu care sunt intimi). Unora le este foarte greu sa claseze in functie de nivelul de intimitate senzatiile, perceptele, simtirile (sau – de ce nu? – nesimtirile) pe care le traiesc. Si, tocmai atunci cand cred ca au reusit sa traseze o granita, se intampla lucruri, apar elemente noi care exercita presiuni suplimentare, astfel incat granita se muta. Pentru alti oameni insa procesul este simplu si oarecum natural – gandesc si simt in alb si negru, granitele sunt clare si deseori stabile toata viata. Cateodata ii invidiez, uneori ii admir, iar alteori ii compatimesc pentru asta. Depinde foarte mult de subiectul fata de care incerc sa trasez o granita si de gradul de incertitudine care ma incearca in proces.

Asta pentru ca in fiecare din activitatile din viata, in fiecare comunitate cu care interactionez, in fiecare moment in care imi protejez intimitatea, granita fata de publicitate variaza. In functie de gradul de confort, nivelul de incredere, asteptarile si temerile legate de efectele ‚deschiderii’ teritoriului protejat. Pentru ca asa cum vad eu lucrurile, notiunea de intimitate nu poate exista fara notiunea de protectie. Protectie care se poate transforma in cenzura sau auto-cenzura, sau chiar in lupta cu cei care incearca sa ne invadeze intimitatea contra vointei noastre. Uneori lupta este legitima si armele noastre sunt ratiunea, bunul simt, poate chiar contra-atacul, alteori insa lupta este tardiva sau nu isi are fundament si armele noastre devin irationale, nejustificate si depasesc limita bunului simt. Despre cenzura nu voi elabora acum – poate face subiectul unui viitor editorial pentru ca are dimensiuni foarte complexe. Voi spune doar ca la randul ei este inca o forma de lupta, pentru ca in fiecare din noi spatiul intim se termina cu un rand de furnici luptatoare, ca in orice musuroi (sentimental sau de alta natura) care se respecta.

Foarte draguta teorie dar poate ma veti intreba la ce ne ajuta explorarea unei astfel de notiuni? Am sa va raspund: la definirea oricarei relatii – fie ca este la inceput, la mijloc sau la final. Determinarea initiala a granitelor in ce priveste gradul de intimitate, mutarea ulterioara a acestora atunci cand e cazul, mergand pana la inchiderea completa (intrarea in embargo) atunci cand suntem loviti si/sau tradati. Toate ar trebui sa faca parte din tehnicile de supravietuire de baza pentru orice fiinta umana. Pe de alta parte, evaluarea independenta a fiecarei relatii, inlaturarea elementelor de contagiune cu experiente trecute (pozitive sau negative) este de asemenea un exercitiu recomandabil pentru orice inceput. Daca intram intr-o relatie noua cu granite inflexibile putem pierde foarte mult si ne putem trezi la un moment dat intr-o izolare impusa (fie din interior fie din exterior), care sa ne limiteze posibilitatile de dezvoltare viitoare.

Sa mai luam un exemplu de vorba de duh de pe acelasi website de unde am ales motto-ul (www.robertbrault.com): E deranjant sa percepi dezaprobarea unor oameni care nu cunosc decat jumatate din povestea ta; cu atat mai mult cu cat nu esti sigur ce jumatate cunosc.

O vorba din batrani spune ca cel mai bun loc pentru a ascunde ceva este (exact!) in vazul lumii, la vedere, acolo unde nimeni nu se asteapta sa gaseasca un secret.

Indemnul meu este ca atunci cand trasati granita dintre intimitate si deschidere in relatia cu lumea din jur sa o faceti cat mai transparent. Sa va conduceti viata de o maniera etica, fara lucruri esentiale de ascuns sau macar cu asumarea constienta a lucrurilor care nu sunt tocmai la nivelul standardelor comunitatilor care va judeca. Cel mai util este sa ascundeti cat mai putin, astfel incat sa nu fiti mai apoi prins in propriile capcane. Sa distingeti intre informatiile nevinovate si cele cu adevarat daunatoare. Sa impartasiti cu cei din jur acea jumatate semnificativa, astfel incat sa nu lasati loc la barfe si subiecte ‘senzationale’ in cazul in care ceva important iese la iveala. Si... bineinteles: asigurati-va ca ceea ce trebuie sa ramana ascuns va ramane ascuns. Fara a va sacrifica viata si sanatatea din cauza asta. Uneori secretele prea mult timp reprimate pot avea efecte mai devastatoare decat cele destainuite.

Pentru unii poate parea simplu, pentru altii pueril sau inutil, in sfarsit unora le poate parea de-a dreptul dificila o astfel de abordare. Va asigur insa ca in majoritatea cazurilor da roade, pentru ca cel mai usor plictiseste publicul o viata normala si fara ascunzisuri. Nu exista senzational acolo unde nu exista incalcare de reguli sau macar de principii, cutume, asteptari. Nu veti vedea filme, citi carti sau asculta stiri din categoria ‘aseara am mai adus un buchet de flori sotiei, am vizitat-o pe mama de care imi era tare dor si am citit o poveste copilului la culcare’. Decat daca astfel de actiuni se desfasoara in subsidiarul unor intrigi complexe si palpitante - aventuri obscure, interese, mosteniri, alte lucruri mai mult sau mai putin meschine, care sa rupa monotonia.

In orice caz nu va indemn sa fiti plictisitori in viata. Va indemn doar sa nu va fie rusine cu actiunile si gandurile voastre (as adauga oricat de ciudate pot parea uneori). Sa va asumati ceea ce faceti, sa nu va fie rusine sa impartasiti cu prietenii vostri. Bineinteles ca nu e cazul nici sa impartasiti orice cu oricine, oriunde si oricand. Nu este nici macar nevoie sa aplicati aceleasi standarde de normalitate sau decenta ca toata lumea din jur (ar fi imposibil, diferentele intre indivizi dar si grupuri sociale sunt uneori imposibil de reconciliat). Puteti insa trasa limitele intimitatii voastre pe de o parte prin incredere, pe de alta parte prin decenta. Puteti organiza informatiile, sentimentele si evenimentele importante din viata voastra in functie de cei carora le oferiti privilegiul de a le cunoaste. Si sa le impartasiti numai cu acestia. Dupa ce delimitati astfel pe cei care au cu adevarat dreptul la o anumita zona de intimitate, puteti apoi sa luati atitudine fata de ‚invadatori’. Cel mai important este ca daca veti dezvolta relatii confortabile (atat ca varietate cat si ca grad de intimitate), veti reusi sa va deschideti si sa lasati sa patrunda lumina, chiar si in cele mai intunecate cotloane ale vietilor, mintilor, inimilor si sufletelor voastre.

Am citit la un moment dat o spusa: ‘Nu mi-a placut niciodata sa muncesc. Pentru mine o slujba este o invadare a intimitatii’ / Danny McGoorty. Este un tip care a scris o carte despre ‘pool hustling’, respectiv inselaciunea in biliard (cum sa pacalesti pe cineva ca esti novice, respectivul sa ridice miza si sa ii iei banii – a fost si un film tare bun pe tema asta, cu Tom Cruise si Paul Newman – „Culoarea Banilor”).

Personal nu mi se potriveste aceasta afirmatie. Din fericire ma duc cu placere, optimism si chiar entuziasm la munca. Nu simt ca sunt obligata sa o fac (desi poate ar trebui sa simt – doar e singura mea sursa de venit!), nu simt nici ca sunt constransa in ceea ce fac, nu resimt ca pe o impunere programul de munca prelungit sau deplasarile uneori obositoare. Pe scurt, sunt unul din acele cazuri fericite in care slujba pe care o prestez este alegerea mea. Am incercat sa aplic aceasta metoda de selectie a carierei toata viata. De cateva ori (mai exact de 4 pana acum), la un moment dat s-a produs o distantare intre alegere si impunere, intre ceea ce aveam de facut si ceea ce imi doream sa fac. Poate ati ghicit deja – asta inseamna ca pana in prezent am schimbat de patru ori locul de munca. Cea mai scurta sedere a fost de jumatate de zi, care mi-a fost suficienta pentru a constata ca locul unde ma pregateam sa ma duc reprezenta nu numai o ‘invadare a intimitatii mele’, dar si o incalcare a unor principii de baza dupa care imi traiesc viata. Personala si profesionala. Asa ca am zis foarte rapid ‘pas’. Si nu mi-a parut rau.

Mesajul, pe care l-am transmis si in alte editoriale, este: nu va irositi trei sferturi din viata (cam atat cred ca munceste un salariat) intr-un loc in care nu va simtiti confortabil. Daca locul de munca este (sau devine) o agresiune la adresa intimitatii voastre, inseamna ca este momentul sa faceti o schimbare. In masura in care acest lucru este posibil, nu o faceti insa impulsiv. Faceti schimbarea cu cantarirea atenta a consecintelor. Incercati sa o faceti atat cu mintea cat si cu inima. Incredeti-va in propriile instincte, chiar daca va mai tradeaza uneori.

In fine, ca sa obtineti un grad de confort acceptabil in relatiile voastre, va invit sa exersati. Priviti-va cat de obiectiv puteti, incercati sa determinati daca sunteti exagerat de protectori sau mult prea deschisi cu teritoriile pe care le gestionati in viata de toate zilele – relatii personale, sociale, profesionale (in ambele sensuri - sefi sau subalterni). Sa comparati apoi gradele de protectie si/sau deschidere pe care le aplicati, atat cu scopul pe care il atribuiti relatiilor respective, cat si cu asteptarile pe care le aveti de la partenerii de relatie. Se potrivesc sau sunteti putin decalat/a la capitolul ‚ce sunt dispus/a sa ofer vs. ce ma astept sa primesc’. Puteti face ceva ca sa aduceti acesti vectori catre un numitor comun?

Exista reguli scrise si altele (mult mai multe) nescrise la care ne supunem in viata; uneori constient, alteori fara sa realizam ca o facem - fie ca factorul perturbator tine de programare genetica, educatie, mimetism sau alte tipuri de influente. Insa nimeni nu ar trebui sa ne defineasca mai bine decat noi insine (insene). Poate este timpul sa privim relatiile importante din viata noastra ca pe o tabla de sah – dincolo de reactia imediata, sanguina, sa incercam sa anticipam miscarile ce vor urma. Sa invatam sa ne adaptam la asteptarile noastre in aceeasi masura in care ne asteptam ca si ceilalti sa se adapteze la ele.

Asupra teritoriului nostru intim vor exista mereu presiuni din ambele sensuri - dinspre interior catre exterior si invers. Sub aceste presiuni, granitele intimitatii se vor misca permanent. Si ca sa revenim in meandrele concretului, va amintesc de clasica evolutie – sau mai bine zis involutie - a costumelor de baie in materie de ascunderea partilor intime feminine la plaja. In zilele noastre, atat cariera cat si partenerul de viata pe care le alegem vor influenta gradul de intimitate sociala si personala la care avem dreptul. Ma duce gandul la recentele polemici referitoare la gradul de interventie in viata personala pe care trebuie sa il exercite Agentia Nationala de Integritate, opiniile cu privire la nivelul de intimitate pe care il permite o pozitie publica asumata in contextul legilor, cutumelor fata in fata cu drepturile omului. E de fapt o lupta continua intre drepturile individului si drepturile societatii pe care a ales sa o reprezinte. O data ce am facut anumiti pasi, trebuie sa ne asumam efectele, faptul ca urmatorii pasi nu mai sunt intotdeauna integral sub controlul nostru. O decizie poate avea implicatii pe care sa nu le mai putem reversa ulterior, iar jocul se poate schimba integral si ireversibil in orice moment. Este povestea mai mult sau mai putin trista a vedetelor care dau in judecata paparazzi, intr-o incercare disperata si deseori tardiva de a retrasa harta intimitatii lor personale versus sabloanele sociale actuale.

Dar sa revenim pe pamant, intre oamenii obisnuiti si banali. In intimitatile noastre personale, ecuatiile pe care le rezolvam sunt mai simple. Ca sa va las cu acelasi ton de complicitate cu care am inceput, am sa va mai spun ceva: toate cele de mai sus sunt bune si frumoase la nivel pur teoretic. Notiunea de ‚control’ e minunata in activitatile curente, de rutina, insa de multe ori lipseste cu desavarsire in viata noastra sentimentala (si aici nu ma refer numai la dragoste ci si la alte sentimente din viata de zi cu zi – de la nervii din trafic pana la inutilitatea sau disperarea de la capataiul unui bolnav). Controlul asupra granitelor poate fi constient numai pana la un punct; restul este reactie pura si poate (in cazurile fericite) ceva educatie si autoeducatie in timp.

In viata veti intalni mereu oameni care vor traversa orice granita printr-o simpla privire. Si vor exista oameni care va vor asedia cu eforturi sustinute ani de zile, cu mii de vorbe mestesugite si cele mai ingenioase tentative de apropiere. Insa nu vor reusi sa treaca. Sau poate vor reusi la un moment neasteptat, atunci cand ceva se va schimba – fie in interiorul lor, fie in interiorul vostru. Cei care stiu sa priveasca cu adevarat in ochii celor din fata lor nu vad niciodata o oglinda, pentru ca ei nu cauta reflectia propriei persoane. Ei patrund, ca hotii pe o fereastra deschisa, in intimitatea sufletului celui din fata si se instaleaza cat pot de comod acolo. Pe acestia primiti-i fara remuscari si fara prea multe intrebari, intrucat ei intra cu un scop. Pentru o vreme. Sau pentru totdeauna. Bucurati-va de prezenta lor!

Georgina