Talent

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 386 / 18 ianuarie 2010

Motto: Ceea ce suntem este Darul lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce devenim este Darul nostru pentru Dumnezeu. Eleanor Powell

Dedicatie: Izabelei - http://www.feminis.ro/profil/Jezebel


Se spune ca unul din cele mai mari pacate pe care le poti ‘presta’ in viata este sa iti irosesti talentul dat de la Dumnezeu. Mi se pare o afirmatie de bun simt, insa imi ridica in acelasi timp o intrebare: cum afli care este talentul tau? De multe ori e posibil sa iti ia o viata intreaga sa iti dai seama care iti este talentul, in ipoteza fericita in care reusesti sa iti dai seama.

De ce oare? Un prim vinovat ar putea fi sistemul social (educatia, familia, asteptarile colectivitatii). Ne invata cate putin din toate, ceea ce echivaleaza uneori cu... mai nimic din ceea ce conteaza. Ne incatuseaza talentele native inca din copilarie, prin corectii sociale de genul “este mai bine sa devii avocat, bancher sau medic, sa te pregatesti de acum pentru o meserie ‘de viitor’”. Doamne fereste sa te gandesti sa devii un artist (muritor de foame, prada usoara pentru droguri si alcool), fermier sau... geolog, botanist, arheolog (meserii ‘moarte’, doar stie toata lumea!). De cate ori va pierdeati fascinati intr-o activitate nevinovata (poate chiar creativa!) in copilarie numai ca sa va rupa reveria o voce dojenitoare ‘hai, lasa prostiile si treci la lectii!’.

Cate scoli de meserii mai exista oare in tara? Cati mesteri adevarati si cati ucenici entuziasti prin preajma lor? Incet-incet ni se atrofiaza capacitatile de supravietuire, si asta fara sa ne dam seama ce ni se intampla. Sunt convinsa ca multi dintre copiii nostri nu mai stiu cum arata o dalta, un tel, un fierastrau sau un fuior. Unii nu stiu sa deosebeasca o vaca de o oaie pentru simplul motiv ca nu le-au vazut decat in desenele animate (destul de stilizate, sa recunoastem!). In curand nu vom mai sti cum se coase un nasture, cum se framanta o paine sau cum se inlocuieste o broasca. Poate o sa uitam si la ce e bun un topor, in afara de crimele oribile din stirile de la TV! Nici ateliere de reparatii nu mai gasesti la colt de strada, pentru ca totul este ‘de consum’ (as putea spune de unica folosinta). Ne ingropam gradual in propriile gunoaie, in loc sa mai inlocuim un flec, sa mai batem un cui sau sa mai coasem o manseta si sa mai mergem un an cu aceeasi pantofi sau aceeasi camasa. Si asta fara sa mai punem la socoteala celalalte instrumente de modelare (sau putem spune constrangere) sociala – moda, modelele, statutul social. Muncim ca disperatii fara sa mai discernem intre ceea ce ne trebuie cu adevarat si ce ne dorim, intre nevoi si vise, intre rezonabilul armonizat cu capacitatea noastra de plata si asteptarea artificial creata de campanii abile si manipulatoare de marketing.

Dar sa revenim la tema de astazi: talentul. Secolele trecute au daruit culturii universale pleiade de compozitori, pictori, arhitecti, filozofi, care au intemeiat scoli, curente, stiluri. Am citit undeva ca toate gandurile mari au fost deja gandite, ca toate marile inventii au fost deja inventate, ca toate marile creatii arhitectonice au fost deja ridicate. Ce a urmat? Invatare, mimetica, critica, analiza...

Ceea ce se creeaza acum nu este altceva decat colaj inspirat din marile scoli. Sau creatia creatiilor noastre, rezultate ale progresului tehnologic. Poate ca si ele au maretie, insa nu par a avea suflet. Structuri grandioase de otel si sticla, care nu ascund nici un mister, nu poarta amprenta daltei asudate in mana creatorului, pentru ca sunt la randul lor creatii ale unor instrumente (proiecte nascute pe calculator, materiale taiate de aparate de mare precizie si ridicate de macarale). Tablouri create pe computer, filme facute in laboratoare de creatie, muzica prelucrata electronic. Concertele abunda de playback, spectacolele sunt centrate pe lumini si miscare.

Analiza si critica operelor ‘celor mari’ uneori este impinsa pana la absurd. Imi amintesc si acum senzatia ciudata pe care am trait-o in liceu cand profesoara de limba romana ne-a prezentat ‘Scrisoarea I’ de Eminescu si ne-a dat tema pentru acasa sa... o analizam. Nu m-am gandit atunci nici o clipa ca nu aveam inca maturitatea si experienta necesara sa imi dau cu parerea despre opera unui poet ca Eminescu, ceea ce insa era o mare hiba (de sistem) apropos de invatare (imi amintesc ca nu se invatau poezii pe vremea aceea, ci comentarii – ceva ce am refuzat cu inversunare; de fiecare data m-am straduit sa scriu singura ce gandesc despre operele sau fragmentele pe care le citeam pentru orele de romana; imi asumam inconstient un risc - de a preda lucrari ce puteau fi considerate incomplete si/sau incorecte daca erau comparate cu recenziile unor critici literari din bibliografie; insa am avut intodeauna note mari, ceea ce inseamna ca profesorii din acea vreme nu erau chiar atat de obtuzi!). Revenind insa la Scrisoarea I - mi s-a parut cea mai neplacuta tema si o profanare a chiar sensului acelei poezii. Programa scolara ne obliga sa facem exact ceea ce prevedea ironic Eminescu ca vor face toti nepriceputii – sa incercam sa intelegem cu mintile si sufletele noastre (mai mari sau mai mici – nu conteaza, insa profund diferite!) ce a incercat el sa transmita peste generatii cu mintea si sufletul lui UNIC.

De atunci insa de cate ori citesc sau aud opinii legate de opera unor artisti incerc sa le iau exact asa cum sunt – niste opinii ale unor oameni care nu au cum sa patrunda nici macar in mintea si in sufletul celui care a generat creatia, daramite in mintea, sufletul SI starea lui de spirit la momentul creatiei. Asta nu vom putea schimba niciodata si nici nu cred ca ne dorim – anume faptul ca fiecare artist este unic. Maretia sa e data de fapt de masura in care reuseste sa ii faca pe ceilalalti nu sa il inteleaga si nici sa il analizeze, ci sa rezoneze cu creatia lui. Atat si nimic mai mult, insa ceva pe cat de dificil pe atat de enorm in semnificatie!

Mai exista un paradox – faptul ca multi dintre marii artisti din istorie au devenit ‘mari’ postum. Putini au avut succes cat erau inca in viata. De ce oare? La asa o intrebare nici nu-mi propun sa raspund pentru simplul motiv ca o consider din categoria marilor mistere ale lumii. Cert este insa ca de ceva vreme si sansa asta incepe sa se piarda in capcana societatii de consum – vedetele trebuie sa fie vii, tinere, frumoase, sa mearga in turneu si sa dea autografe. Insa rareori faima le supravietuieste. In prezent nici moartea nu mai ‘vinde’ (decat poate trecator si in cazuri exceptionale – v. cazul lui Elvis sau mai recent al lui M. Jackson, avantul pe care l-au luat vanzarile discurilor lui anul trecut; acum insa si asta se pare ca s-a mai domolit).

Si atunci revin la carenta pe care o resimt in generatia noastra – lipsa marilor artisti (latura mea optimista sopteste – sau poate doar anonimatul lor?...). Faptul ca nu mai apar cu forta si frecventa din secolele trecute nu pare a fi ceva firesc si nici imposibil de surmontat. Asa ca incep sa ma intreb daca ceea ce s-a modificat nu este de fapt chiar rezonanta. Mai exact ma gandesc la sistemul undelor radio – daca exista prea multe bruiaje, mesajele sunt distorsionate. Oare se poate intampla asta si cu mesajele artistice? Si ele se emit undeva si se recepteaza altundeva. Oare regulile sociale, componenta pecuniara (‘ce se vinde’), structura maselor consumatoare, asteptarile, rabdarea si starea noastra de spirit s-au modificat atat de mult incat au devenit interferente si nu ne mai permit sa rezonam exact cu acele mesaje artistice care ne-ar ajuta sa ne vindecam social?

De ce va spun toate astea? Pentru ca in ultimii ani in general, iar in anul care s-a incheiat in mod special (cu toata criza care ne-a invadat) am inceput sa redescopar artisti adevarati care isi traiesc anonimatul si isi indeplinesc cu brio datoria de onoare fata de Creator – aceea de a isi impartasi talentul cu semenii lor. In cate o sala de teatru, concert, pe strada sau chiar intr-un restaurant sau bar mai exista inca artisti care joaca, iubesc, canta si ating sufletele celor din jur. Mai mult sau mai putin renumiti, creeaza in locul si la momentul respectiv o aura de mister si de energie care te face sa uiti de orice altceva. In cazul preotilor o astfel de stare de gratie se numeste ‘har’. Este doar un alt cuvant pentru talent, pe care fiecare din noi il are intr-o forma sau alta.

Undeva in marea de cultura care ne este servita la kilogram pe toate canalele, mai exista oaze de adevar, suflete capabile sa se daruiasca fara retineri si sa primeasca in schimb energia si entuziasmul publicului. Recent am intalnit o astfel de persoana. De fapt am reintalnit-o, pentru ca am cunoscut-o cu 12 ani in urma, pe cand era o functionara destoinica (punea in tot ceea ce facea aceeasi pasiune pe care o pune astazi in muzica). Si-a descoperit talentul de a canta si a hotarat sa il impartaseasca cu publicul larg destul de tarziu in viata. Deocamdata pare ca nu are un loc ‘in fata’ pe scena show-biz-ului local (parerea mea e ca e doar o chestiune de timp!). Ea poate crede ca nu are varsta si ‘dimensiunile standard’ necesare pentru succes (stiti voi, 90-60-90), insa eu banuiesc ca de fapt nu are dispozitia de a face compromisurile cerute de ‘piata’, ceea ce mi se pare exceptional! Efectul este ca deocamdata canta si ii incanta numai pe cei care apreciaza genul matur pe care il abordeaza. Iar in fiecare seara in care ma duc sa o ascult ii simt vocea cand urca si coboara direct pe sira spinarii mele si uneori imi aduce o lacrima in ochi - semn ca are un ’dar’. Ceea ce ii doresc este sa nu renunte la a isi darui sufletul celor din jur (fara grija, ca darul i se va intoarce inmiit!) si sa nu se lase corupta de ‘standardele’ care nu i se potrivesc.

Revenind insa la cei multi care inca nu si-au aflat darul. Una din problemele globale pentru care inca nu s-a organizat nici un summit international este ca din ce in ce mai rar mai intalnim lucruri cu adevarat originale. Nu zic ca originalitatea lipseste cu desavarsire, insa cred ca daca am incerca sa raportam numarul de creatori originali la numarul de locuitori actuali ai planetei si ne-am compara cu secolele trecute, am ajunge poate la concluzia ca traim intr-adevar o ‘mare criza’, insa e vorba de o criza spirituala si culturala. Si ea nu a inceput de un an-doi, ci de cateva zeci de anisori buni. Numai ca nu s-a preocupat nimeni sa traga semnalul de alarma. Si poate nici nu e ceva neobisnuit, pentru ca orice schimbare e generata de (sau e insotita, sau poate chiar genereaza la randul ei) cate o criza. Orice schimbare, ca e de natura culturala sau de alta natura va intampina portia ei de greutati, va genera rezistenta sau cel putin va aduce nostalgie si nostalgici. Faptul ca ‘dupa’ va fi altfel decat ‘inainte’ intra in ordinea fireasca a lucrurilor si nu e neaparat ceva rau. Ce va iesi din actuala criza non-materiala - ramane insa de vazut.

Latura mea optimista imi sopteste ca poate actuala criza economica o sa mai echilibreze putin lucrurile – o sa ne indrepte atentia din nou catre acele aspecte ale vietii care conteaza cu adevarat. O sa ne ofere mai mult timp pentru familie si prieteni, o sa ne faca sa pretuim mai bine lucrurile pe care le avem deja, o sa ne faca sa ne ordonam prioritatile fata de ceea ce ne dorim si fata de ceea ce ne propunem sa realizam. O sa ne faca ceva mai cumpatati, mai realisti, mai putin receptivi la lucruri fara substanta, mai sensibili la sentimentele celor din jur.

Sau poate nu. Ca sa primim aceasta a doua sansa la originalitate si in acelasi timp la calitate, la renastere culturala si spirituala, trebuie mai intai sa trecem o proba de foc – sa incetam sa regretam ce a fost pana acum, sa ne uitam mereu inapoi sau sa ne amagim cu ce am fi putut sa avem. Sa acceptam faptul ca mediul s-a mai schimbat o data acum, recent. Sa intelegem ca am trecut foarte rapid prin epoca de consum excesiv si de libertate prost inteleasa. Ca era cazul sa ne redescoperim limitarile reale, fara regrete. Sa imbratisam schimbarea, sa ne lasam provocati de noile conditii, sa ne adaptam entuziast si intelept la ele, sa anticipam ceea ce putem deveni de acum inainte.

Si atunci poate viata o sa ne ajute sa ne descoperim (sau redescoperim) talentul. Care poate sa fie maret sau banal – de la a scrie versuri sau a impleti covrigi, la a lustrui pantofi sau a curata cosuri de soba, la a vopsi unghii sau la a sufla sticla. Poate sa fie un hobby sau poate sa fie o meserie. Important este sa muncim si sa traim cu placere, sa fim apreciati atat pentru ceea ce facem (indiferent de ceea ce facem!) cat si pentru ceea ce suntem. Daca vom realiza aceste doua lucruri simple intr-o viata de om, vom sti ca ne-am descoperit talentul si ca putem sa ne culcam linistiti – ne vom fi implinit menirea!

Georgina