Cu câteva ore în urmă am încheiat cu zâmbetul pe buze Anul Pinguinului (așa cum l-am etichetat cu 12 luni în urmă, în urma unui exercițiu de echilibristică stângace pe o pantă alunecoasă în Viena).
A fost un an frumos și generos, cu o semnificație deosebită în arhitectura mereu în transformare a sufletului meu. Poate vi se pare o asociere ciudată de idei… s-a lipit de mine ieri, în timp ce moțăiam la un serial simpatic pentru toate vârstele, ceva despre magie și basme care pot deveni oricând realitate. Unul din personaje a spus că ‘arhitectura este arta în care locuim’. Iar eu la cumpăna dintre ani… chiar mă simt ca un edificiu în construcție, în căutarea echilibrului atât de necesar - între linii drepte și arcuri, coloane și bolți, obscuritate și luminozitate, estetică și utilitate… încă măsor și desenez - uși și ferestre, pasaje secrete, labirinturi jucăușe și scări maiestuoase.
Anul pe care îl las astăzi în urmă a marcat multe începuturi, într-o amețitoare alternanță de vis și stare de veghe, foame și sațietate, agitație și meditație, entuziasm și descurajare. M-am întrebat dacă e timpul să exilez vocile care îmi dau sfaturi nesolicitate sau să mă iau la trântă cu himerele care mi se strecoară noaptea pe sub plapumă. Ba chiar am recunoscut că m-aș lăsa răpită, undeva între o cină de taină și un mic dejun de poveste – barem uneori dacă nu chiar… în orice zi!...
A fost anul amintirilor și nostalgiilor de tot felul, al versurilor, aromelor și culorilor, al redescoperirii capacității de a visa și de a trăi în armonie cu ceea ce visez. Am regăsit bucuria de a găti, de a mă plimba, de a citi, de a dărui... nu că mi-ar fi lipsit ceva din toate acestea în ceilalți ani, însă în 2016 am trăit cumva parcă în afara spațiului și timpului, privind cu blândețe și răbdare atât către lumea din jur cât și către mine, experimentând cu ingrediente secrete fel de fel de rețete pentru viitor.
Și, poate cel mai important, mi-am adus aminte că există anotimpuri! Le-am observat cu o admirație profundă succesiunea în natură și felul în care, fără să le dirijeze nimeni (oare?...), toate vietățile intră în acest scenariu la momentul potrivit - își îmbracă straiele, își joacă rolurile și își îndeplinesc (mai efemer sau mai durabil) menirile care le-au fost atribuite, cu frecvență anuală.
Și mă gândesc acum că în cazul oamenilor și anotimpurilor lor sufletești … lucrurile nu sunt nici pe departe la fel de simple. Nu numai că nu trecem toți în mod armonios prin aceleași anotimpuri în aceleași perioade, sau că durata și intensitatea cu care le trăim diferă… mai mult decât atât, felul în care ele se succed în noi este de o impredictibilitate sublimă! Nu ne este dat tuturor să trăim toate anotimpurile posibile ale unei vieți, unii poate repetăm la nesfârșit numai unul sau două… în timp ce alții trecem de la vară la iarnă, cu primăvara în suflet și toamna în privire, într-un carusel nebun de anticipare, așteptare și apoi… extaz sau dezamăgire (depinzând bineînțeles și de realismul sau idealismul amăgirilor noastre anticipative…)
Din această perspectivă, 2016 a fost anul meu hibernal, pentru care personalitatea de pinguin asumată acum 12 luni s-a potrivit foarte bine! Privind la rece (retrospectiv spre drumul până aici și în perspectivă spre ceea ce va urma), calota de gheață și costumul potrivit pentru aproape orice (de la ginerică la chelner!), m-au ajutat să dispar o vreme și să îmi pun ordine în gânduri și priorități. Mi-am lăsat trupul și spiritul la fezandat, într-un amestec de recunoștință și speranță (cu scorțișoară și ghimbir), iar aluatul rezultat e gata acum să crească și să răspândească bucuria unei rețete noi și îmbietoare pentru anul care vine.
Iar pe agenda mea sufletească, după iarnă vine… primăvara! Iar personalitatea pe care am adoptat-o deja privind spre 2017 este a… albinuței! Fără de care nici măcar natura nu s-ar putea întoarce la viață (hai că știți voi de ce!…)
Albinuța este zumzet și mișcare, nectar și miere, soare și speranță! Își vede de treabă din zori și până în seară, își îngrijește stupul și îi aduce prosperitate. Este izvor de sănătate și energie, de viață și culoare. Dacă nu găsește tot ce îi trebuie pe lângă casă, se deplasează fără să crâcnească pe distanțe relativ lungi… oriunde este nevoie, ca să culeagă ingredientele necesare celui mai pur și mai gustos dintre îndulcitorii naturali pe care îi cunosc.
Nu aș putea să îmi imaginez viața fără flori, albine și speranță… și cum 2017 tocmai a înflorit astăzi, Albinuța este deja în sufletul meu. Ceea ce vă doresc și vouă, oriunde v-ați afla!
Și, poate cel mai important, mi-am adus aminte că există anotimpuri! Le-am observat cu o admirație profundă succesiunea în natură și felul în care, fără să le dirijeze nimeni (oare?...), toate vietățile intră în acest scenariu la momentul potrivit - își îmbracă straiele, își joacă rolurile și își îndeplinesc (mai efemer sau mai durabil) menirile care le-au fost atribuite, cu frecvență anuală.
Și mă gândesc acum că în cazul oamenilor și anotimpurilor lor sufletești … lucrurile nu sunt nici pe departe la fel de simple. Nu numai că nu trecem toți în mod armonios prin aceleași anotimpuri în aceleași perioade, sau că durata și intensitatea cu care le trăim diferă… mai mult decât atât, felul în care ele se succed în noi este de o impredictibilitate sublimă! Nu ne este dat tuturor să trăim toate anotimpurile posibile ale unei vieți, unii poate repetăm la nesfârșit numai unul sau două… în timp ce alții trecem de la vară la iarnă, cu primăvara în suflet și toamna în privire, într-un carusel nebun de anticipare, așteptare și apoi… extaz sau dezamăgire (depinzând bineînțeles și de realismul sau idealismul amăgirilor noastre anticipative…)
Din această perspectivă, 2016 a fost anul meu hibernal, pentru care personalitatea de pinguin asumată acum 12 luni s-a potrivit foarte bine! Privind la rece (retrospectiv spre drumul până aici și în perspectivă spre ceea ce va urma), calota de gheață și costumul potrivit pentru aproape orice (de la ginerică la chelner!), m-au ajutat să dispar o vreme și să îmi pun ordine în gânduri și priorități. Mi-am lăsat trupul și spiritul la fezandat, într-un amestec de recunoștință și speranță (cu scorțișoară și ghimbir), iar aluatul rezultat e gata acum să crească și să răspândească bucuria unei rețete noi și îmbietoare pentru anul care vine.
Iar pe agenda mea sufletească, după iarnă vine… primăvara! Iar personalitatea pe care am adoptat-o deja privind spre 2017 este a… albinuței! Fără de care nici măcar natura nu s-ar putea întoarce la viață (hai că știți voi de ce!…)
Albinuța este zumzet și mișcare, nectar și miere, soare și speranță! Își vede de treabă din zori și până în seară, își îngrijește stupul și îi aduce prosperitate. Este izvor de sănătate și energie, de viață și culoare. Dacă nu găsește tot ce îi trebuie pe lângă casă, se deplasează fără să crâcnească pe distanțe relativ lungi… oriunde este nevoie, ca să culeagă ingredientele necesare celui mai pur și mai gustos dintre îndulcitorii naturali pe care îi cunosc.
Nu aș putea să îmi imaginez viața fără flori, albine și speranță… și cum 2017 tocmai a înflorit astăzi, Albinuța este deja în sufletul meu. Ceea ce vă doresc și vouă, oriunde v-ați afla!
La Mulți Ani!
Georgina Popescu
Georgina Popescu
Hai sa comentez, pentru a anul meu 2016 a fost tocmai pe dos de ceea ce spui tu. Tu contemplare, regasire si alte relaxante, eu focus, iures , lipsa perceptie anotimpuri... A fost ca si cum as fi baut sampania de bun venit 2016, m-am urcat intr-un montagne-russe/ roller coaster , am ramas de cateva ori blocata la intaltime sau chiar cu capul in jos, iar la final, am primit un pahar de sampanie ca premiu de supravietuire. Inainte de sampania de bun venit 2017. Nici macar eticheta de frumos sau urat, bun sau prost sau oricum altcumva nu o pot pune, inca imi trag sufletul!
ReplyDeleteAsa incat, anul albinutei sa fie, desi as prefera matca si nu albina lucratoare!
Si de fapt, oricum ar fi, bun sa fie si cu sanatate si noroc, in special pentru cititori.
Crisina G