Teama

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 160 / 15 August 2005

MOTTO: Pisica ce s-a asezat o data pe o soba fierbinte... nu se va mai aseza niciodata pe o soba fierbinte – si asta e bine; dar in acelasi timp, ea nu se va mai aseza vreodata nici pe o soba rece... Mark Twain


Astazi m-am gandit sa vorbim despre teama noastra cea de toate zilele. Poate o sa ma intrebati de ce. De ce am vrea sa vorbim despre ceva care nu ne place, de care nu stim cum sa ne ferim, sa ne ascundem sau sa disimulam, despre ceva de care... ne e teama?

Pentru ca teama exista in tot ce ne inconjoara. Oricat ne-am feri sa o recunoastem, nu putem sa ne ferim sa o simtim. Am vazut intr-un film (parca Braveheart) pe cineva spunand ca eroii nu sunt neinfricati. Lor le este frica, foarte frica, dar merg inainte tocmai ca sa invinga teama! Curajul lor uneori nebunesc este felul de a reactiona in fata fricii, este temperament, instinct, inteligenta, toate valorificate la maxim, ascutite de teama! Ei au un mod aparte de a isi gestiona teama – o infrunta, o privesc in fata, o iau la intrebari si in final (poate fara sa isi dea seama) o inving – adica o demonteaza, o vad in toata vulnerabilitatea ei si atunci o fac sa dispara.

Cum? Pare simplu: dupa ce o deslusesti, nu mai este o necunoscuta. La urma urmei, cea mai mare teama este cea de necunoscut - ce poate sa ti se intample, nu ce ti s-a intamplat. Nimanui nu ii este teama de ceva ce i s-a intamplat deja. Teama este un sentiment care implica viitorul, incertitudinea, posibilitatea de producere a raului. Cand „viitorul" s-a produs, teama se transforma in altceva – durere, regret, bucurie (da, daca se intampla ca raul asteptat sa nu se mai intample). In momentul in care stii, totul are sau i se poate gasi o explicatie sau cel putin rezolvare. Sau poate nu insa macar stii.

Si totusi.. de ce ne e teama?

Examen, intalnire romantica, despartire, sedinta, sef, dentist, control financiar, control medical, zbor, atentat, nesiguranta, vacanta, prieteni, dusmani, cutremur, inundatie, seceta, tornada, tsunami, arsuri solare, razboi religios, teorie neconventionala (vezi Codul lui Da Vinci, cea mai bine vanduta carte a primului deceniu din noul mileniu).

Mai departe: toleranta, intoleranta, dezbinare, reunire, moarte, viata, nunta, divort, casatorie, inmormantare, botez, dragoste, dispret, ura, judecata, abandon, cearta, E-uri, boli, maladia ‚secolului’; apropos, stie cineva care e maladia secolului? Poate sunteti tentati sa imi spuneti SIDA. Ei bine, eu indraznesc sa afirm ca este cancerul, din cauza incidentei in crestere (se poate spune incontrolabila pe care a capatat-o. Probabil ca cine are sau a avut in familie pe cineva bolnav de cancer imi va da dreptate. Statisticile ne ingrozesc, se aude de niste ani buni de „epidemie de cancer", boala civilizatiei. Multa lume priveste acest diagnostic ca pe o condamnare. Oare este intotdeauna cazul? Sau este doar o predare in fata unor temeri, resemnare fara provocare la lupta? Sectiunea de „literatura motivationala" incearca sa va puna la dispozitie niste arme. O dedic tuturor bolnavilor de cancer, prietenilor si famiilor lor care s-au hotarat sa lupte, sa spere si sa invinga!

Revenind: ce avem mai sus? Surse inepuizabile de teama. Evenimente care genereaza in acelasi timp inceput si sfarsit. De toate ne e teama - de cele pozitive in egala masura ca si de cele negative. Sa luam un exemplu simplu: nasterea e un lucru bun, mi-o doresc, o astept cu nerabdare, anticipez fericirea de a da viata, de a iubi, proteja si creste aceasta fiinta unica ce va reprezenta in acelasi timp o parte din mine si o parte din fiinta pe care o iubesc. Dar in acelasi timp ma umple de teama. Daca o sa fie complicatii la sarcina / nastere? Daca imi da alt copil la maternitate (nu radeti, nu v-ati temut niciodata de asa ceva?..) Daca nu voi sti sa il/o cresc asa cum trebuie? Daca nu voi putea sa il/o feresc de rele? Si cate si mai cate!

Cert este ca sfaturile de evitare sau de disimulare a temerilor noastre nu sunt intotdeauna constructive. Desi stim cu totii ca gandurile negative inseamna sa mori putin cate putin inca inainte sa se produca evenimentul, se intampla ca subconstientul / inconstientul lucreaza fara sa tina seama de tentativele noastre de autocontrol. Teama ascunsa se poate dovedi chiar mai rea decat cea recunoscuta, asumata.

Bun, si atunci? Ce vreau de fapt sa incerc sa va transmit astazi? Cum facem sa traim cu teama zi de zi? Aceasta teama care creste pe zi ce trece, se autoalimenteaza, devine aproape sistemica in lumea care ne inconjoara, pana cand declanseaza accidente cum a fost cel cu uciderea unui brazilian nevinovat la Londra.

As indrazni sa va propun o maniera armonioasa de a ne intelege teama si de a convietui cu ea. Mi-am dat seama recent ca am invatat sa traiesc cu teama... cam la fel cum traiesc cu speranta! Mi se par cele mai apropiate sentimente. In sufletul meu ele nu exista de sine statator, ele se succed si chiar se imbina, de parca nu stiu, nu pot sau nu vor sa supravietuiasca unul fara de cealalt. Probabil sunt un cuplu de mult casatorit, care se cearta si se impaca de cateva ori pe zi. Atunci cand unul din ele va disparea probabil ca celalalt se va duce dupa el si... eu voi inceta sa mai simt ceva, deci sa mai exist.

Oare din punctul asta trebuie sa va explic mai departe? Nu cred. Va las sa inchideti ochii si sa va uitati in spatele celor mai mari temeri ale voastre, pana cand o sa vedeti speranta. Incercati sa ii zambiti si atunci cand pasiti afara, faceti-o intotdeauna tinandu-le de mana pe amandoua! Daca va e teama ca metroul in care urmeaza sa va urcati urmeaza sa sara in aer nu iesiti din casa fara sa priviti si spre coltul sfioasei sperante, oricat ar fi ea de nebuneasca! Zambiti-i. Se spune ca un zambet deschide sufletul unui copil. Cine stie, poate tot asa se alimenteaza si speranta (care are suflet si imaginatie de copil...). Poate asa va prinde putere sa treaca in fata, sa convinga teama sa se refugieze ea undeva in spate, in umbra.

Si daca nu veti vedea speranta imediat, nu va fie teama! Ea exista oricum, atata timp cat mai respirati si mai simtiti.

Sper sa ne recitim cu bine cat mai curand!


VALORI PERENE IN MANAGEMENT

Astazi este ziua de maine de care ne TEMEAM ieri – Anonim

Imi amintesc ce frumos am invatat in scoala sa facem „clasificari de multimi". Aveam o multime mare pe care trebuia sa o „bucatim" astfel incat sa ne „jucam" cu multimi mai mici, chipurile „controlabile"... Primul lucru la care trebuia sa ne gandim inainte sa ne apucam sa desenam sub-multimile (parca asa le zicea, nu?) era... criteriul!

Privind retrospectiv, mi se pare una din cele mai bune sau macar interesante lectii pe care o poate primi un copil, care sa ii si foloseasca in viata pe care o are in fata. Multe lucruri inutile le-am uitat aproape instantaneu dupa iesirea din sala de clasa. Asta insa, desi n-am remarcat-o in mod deosebit la momentul la care mi-a trecut pe langa ureche, s-a dovedit a fi una din cele mai utilizate ulterior. De ce? Pentru simplul motiv ca de cate ori aud despre o „clasificare" incep sa tes fel de fel de alternative ca sa inteleg fenomenul. De cele mai multe ori incerc sa nu iau clasificarile „de bune", fara sa evaluez mai intai criteriul care le-a stat la baza. Daca e posibil, atat prin prisma logicii / ratiunii (obiectiv) cat si prin cea a intuitiei (subiectiv!).

Si uite asa am ajuns acolo unde vroiam: la criteriile subiective de clasificare. Si ca sa nu ma distantez iar de subiect am sa-l trasez scurt si la obiect: tema noastra de azi (teama) si titlul rubricii (management).

Daca luam „teama" ca si valoare foarte perena in orice tip de management, ce fel de clasificare obtinem? Nu e chiar asa simplu cum pare. Si asta pentru ca omul, animal prin excelenta subiectiv (ca doar e atat inteligent cat si sensibil) se poate teme de foarte multe lucruri pe lumea asta. Dupa cum spune proverbul „fuga nu-i frumoasa, da’ e sanatoasa!". Sau putem rastalmaci o alta vorba din batrani astfel incat sa ne folosim de ea astazi: „spune-mi de ce te temi ca sa iti spun ce fel de manager esti".

Glumesc si nu prea. Culmea este ca astazi nu voi face eu clasificarile, pentru ca nu-mi propun acest lucru. Doar invit managerii care ne citesc (si nu numai pe ei, ci si pe subalterni sau pe cei care cred ca le-ar sta bine ca manageri, sau pe cei de la resurse umane care au pe agenda „recrutarea de manageri"), invit deci o mare parte a cititorilor nostri sa faca un exercitiu de evaluare / autoevaluare / clasificare pe multimea managerilor in care se scalda direct sau de la o oarecare distanta - zi de zi.

Am sa ii rog sa dea curs acestei invitatii prin selectarea criteriilor. Pentru ca managerii nostri sunt si ei elemente ale unor submultimi, in functie de unghiul din care sunt priviti. Si intr-o zi suntem binevoitori si ii judecam dupa criterii blande, in altele ne calca pe cate-o batatura pe care nici noi nu stiam ca o avem si ... sa se tina bine - ce criterii le mai aplicam atunci!

Eu o sa incep cu teama. Voi puteti continua apoi cu ce va vine la indemana . Ca sa pastram spiritul yin-yang din editorial, incercati in exercitiul vostru de judecare (sau auto-...) sa alternati criteriile bun / rau; obiectiv / subiectiv; dulce / amar... ca doar asa e’n tenis!

Managerul meu poate sa se teama de:
... Schimbare: s-ar putea scrie un roman pe tema asta asa ca eu nu mai scriu nimic, va las pe voi sa ganditi mai departe aici
... Concurenta / mediu extern (piata): poate fi un lucru bun sau rau, depinde de intensitatea temerilor sale, de cat de bine incearca sa-si cunoasca sau defineasca teama si de ce face ca sa o gestioneze. Personal consider ca seful care nu se teme de piata poate intra cu brio in categoria inconstient, exagerat de increzator sau pur si simplu ne/dezinformat
... Concurenta / mediu intern (alte departamente): de obicei nu e de bine. Desi tot mai multe manuale incearca sa ne convinga de contrariu. Din nou, efectul benefic / malefic depinde, ca si mai sus, de intensitate (cateodata putina concurenta interna poate fi benefica), dar si de profilul firmei sau al departamentelor implicate. Un nivel exagerat de concurenta interna poate genera sabotaj, iar atunci interesele organizatiei sunt prejudiciate.
... Concurenta / subalterni: stiti si voi ca nu vorbesc povesti; cazul in care sefului i se pare ca Xescu vrea sa ii ia locul, ca Yescu il sapa pe la spate; poate fi adevarat sau nu, teama insa exista. Ea depinde foarte mult in primul rand de cultura organizationala, dar si de nivelul de dezvoltare profesionala si personala a celor implicati.
... Control / putere / statut (mai exact de pierderea...): la fel ca mai sus, insa in ordine inversa – dezvoltarea personala vine pe primul plan in acuitatea si modul de gestionare a acestui tip de temeri, cea profesionala foarte a doua la mica distanta, iar cultura organizationala e cadrul general.
... Eroare: proprie (a managerului) sau asumata prin functie (a subalternilor). Orice ati spune, nu vreau sa aud pe nimeni care nu a fost niciodata sef cu fraze de genul „ce as face eu daca as fi sef"! Este o responsabilitate asumata care vine cu o teama inerenta de eroare pe care o capeti, inveti sa traiesti cu ea si ar fi bine sa fii platit corespunzator pentru ea (altfel nu merita). In functie de modul in care alegi sa o gestionezi poti sa fii un sef autoritar sau unul popular, ambele variante avand ca scop determinarea subalternilor sa faca lucrurile cat crezi tu ca pot ei de bine. Diferenta de nuanta vine din faptul ca managerul niciodata nu stie daca subalternii ar putea face ceva mai bine daca el/ea si-ar schimba atitudinea. Si de cele mai multe ori nu este dispus/a sa riste. Autoritarul nu are incredere in capacitatea celor de „sub" el, in vreme ce popularul din contra, se bazeaza in asa masura pe ei incat ii este teama sa nu-i deranjeze astfel incat sa-i piarda. Probabil ca tot asa, varianta optima ar trebui sa se gaseasca undeva la mijloc. „Speranta" aici va insemna selectie, pregatire si motivare, atat a managerului cat si a celor din subordine.
... Raspundere: daca teama de raspundere te ingrozeste nu trebuie sa accepti o pozitie de conducere, chiar daca excelezi profesional si ti s-a propus acest lucru. Daca esti deja intr-o astfel de pozitie si te recunosti, sfatul meu ar fi sa incepi sa delegi cat mai mult! Lasand gluma la o parte, auto-evaluarea este imperativa. E bine sa te intrebi: cat de teama imi este de raspunderea pe care mi-am asumat-o? O teama moderata tradusa in atentie sporita si intelegerea consecintelor pentru pasii pe care ii faci, deciziile pe care le iei intra obligatoriu la categoria „speranta". Lipsa oricarei temeri e ingrijoratoare... cel mai probabil nu iti dai seama in ce te-ai bagat sau speri ca orice se va intampla rau, vei putea sa dai vina pe altul.

Mai exista foarte multe criterii. Cred ca este mai bine sa ma opresc si sa va las pe voi sa va jucati mai departe. Chiar mi-ar placea sa imi spuneti daca ati castigat ceva in relatia cu sefii / subalternii dupa un astfel de exercitiu. Care va doresc sa fie cat mai frecvent. Si sa exersati si „privitul in oglinda" – ajuta de cele mai multe ori. Anume daca sunteti tentati sa faceti o clasificare negativa, ganditi-va si la cealalta fata a monedei. Sunt convinsa ca veti fi surprinsi de ceea ce veti vedea acolo.


INDEMN LA ACTIUNE

„Imi doresc sa mor in somn, asa cum a murit bunicul meu"... Eventual continuata cu favorita lui Peter... „nu tipand de groaza ca pasagerii sai..."
Vi s-a intamplat sa auziti asa ceva de la cineva apropiat (prima parte adica...)? Dar „decat sa ajung neputincios/oasa mai bine ma duc, ca sa nu va / ma chinui asa tare"... Asta pana sa ajungeti la maturitatea „spirituala" care sa va permita sa elaborati propriile „preferinte" in ale „trecerii in alta dimensiune". Hai ca incepe sa sune dramatic si cred ca e timpul sa ajung la subiect.

Toate aceste „scenarii" dovedesc in principal un lucru: nu ne e teama de ce urmeaza dupa ce noi nu vom mai fi. Nici macar daca va fi ceva ‚dupa’. Nici ce se va intampla cu ceilalti. Poate ne e teama si de toate astea cate putin, in subsidiar, esential este ca teama cea mai mare si mai adevarata este de ‚cum’ se va intampla trecerea pentru noi. Daca nu ne doare, nu ne chinuim si (chiar mai bine!) nu stim cand / cum / ce ni se intampla de natura a conduce la disparitia noastra de pe lumea aceasta (asa cum o stim...), ne este relativ usor sa acceptam ca suntem muritori.

Cu totul altfel este insa atunci cand primim o sentinta, cu termen si eventual o descriere mai mult sau mai putin detaliata (dar cu certitudine sumbra!) a celor ce ne asteapta inainte sa ne desprindem de cei dragi definitiv si ireversibil (oare?...). Toti cei care s-au confruntat cu aflarea unui diagnostic „terminal" sau au avut in familie / prieteni pe cineva in aceasta situatie cred ca vor intelege ce vreau sa spun.

Sper insa in acelasi timp ca foarte multi din acestia imi vor da dreptate si in continuare. Imi doresc ca din ce in ce mai multi cititori sa o faca, avand in vedere evolutia medicinei (nu cititi „exclusivist" acest cuvant, ma refer in acelasi timp la cea alopata si alternativa, de orice natura ar fi ea – naturista, nutritionista, traditionalista, masaj, acupunctura, meditatie, autosugestie, imagistica, si orice alte variante mai mult sau mai putin „oculte", mai mult sau mai putin stiintifice).

Nu trebuie sa permitem altor muritori sa ne condamne la moarte. O sentinta de asa natura nu ne-o putem da decat singuri. Asa cum viata nu ne-a fost data de medicul care ne diagnosticheaza in prezent, nici nu ne va putea fi luata de el! Nu trebuie sa il lasam sa faca acest lucru. El poate cel mult sa ne aseze in mijlocul unei intersectii cu multiple directii de mers si sa ne spuna: „avand in vedere ca vii din partea aia, de unde stau eu imi pare ca vrei sa o iei in directia aia"... Asta nu inseamna neaparat ca o sa o luam intr’acolo fara sa ne uitam inainte cu atentie in toate directiile. Nu inseamna ca nu ne vom hotari subit sa NU o luam pe unde arata el. Putem la fel de bine sa ne intoarcem si sa apucam pe alta cale, poate mai lunga (cu siguranta va fi mai lunga daca alegem o cale noua, frumoasa, interesanta, care ne va deturna ulterior succesiv pe alte cai frumoase si interesante... si tot asa!)

Bun! In aceasta saptamana mi-am propus ca pentru cei care au fost lasati intr-o astfel de intersectie, cu un diagnostic de cancer ca si harta disponibila, sa incerc sa plasez cateva indicatoare pentru drumuri alternative celui care le-a fost deja trasat. Mai jos se regaseste un set de linkuri catre site-uri specializate care prezinta cele mai recente evolutii in diagnostic, tratament si consiliere (din medicina traditionala), dar si unele „variante alternative". Nu e nevoie sa acceptati sau sa va apucati sa achizitionati tot ce gasiti pe acolo. Dar este bine sa stiti ca exista aceste posibilitati si sa ca puteti sa luati decizii cat mai informate in legatura cu ce este mai bine pentru voi.

In plus, va recomand si doua carti: „Vremea Vindecarii” (Beatta Bishop) si „Spune NU cancerului” (Patrick Holford). Sfatul celor doi este comun: orice tratament al cancerului da rezultate optime daca este demarat in deplina cunostinta a cat mai multor factori care pot conduce la succes – nutritie, suplimente (antioxidanti, vitamine esentiale, agenti antitumorali), regim de viata, chirugie (numai dupa evaluare atenta, in unele cazuri este inutila si slabeste suplimentar organismul), chimio- si radio-terapie. Patrick Holford este in plus de parere ca este bine ca metodele cele mai agresive (ultimele din enumerare) sa fie adoptate dupa intarirea prealabila a sistemului imunitar.

Prin urmare, iata mai jos o selectie care acopera cateva „alternative". Este doar un punct de plecare. Voi puteti sa mergeti mai departe, in functie de interesul punctual pe care il aveti. Va doresc succes, multa sanatate si putere de lupta!

In limba romana:
http://www.postamedicala.ro/
http://hospicepm.org/despre_noi.html

In limba engleza:
http://nccam.nih.gov/
http://www.cancerhelp.org.uk/
http://www.treatment-cancer.com/
http://www.blochcancer.org/fighting/chap1.html
http://www.medical-library.net/sites/framer.html?/sites/_herbal_treatment_of_cancer.html
(contine si alte link-uri valoroase)
http://www.cancerlinksusa.com/top10.htm
http://www.cancercare.org/
http://www.cancerconsultants.com/index.php
http://www.healingwell.com/
http://www.cancer.gov/