Limite

Titlul complet:
INTELEGEREA LIMITELOR CA PROVOCARE A LIMITARILOR

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 305 / 16 Iunie 2008

MOTTO: Pana nu te dai cu capul de pragul de sus, nu il vezi pe cel de jos. Proverb romanesc


Se spune ca orice are un inceput si un sfarsit. Este bine, este rau? Este adevarat sau este fals? Nu imi propun sa determin asta acum - face subiectul unei dezbateri separate. Ceea ce imi propun astazi este sa consider afirmatia adevarata si sa abordez putin tema limitelor si limitarilor din jurul nostru – fizice, spirituale, sociale, economice etc. Tot ceea ce restrange intr-un fel sau altul posibilitatile noastre de actiune, de gandire sau de perceptie a tot ce ne inconjoara, intr-un sens cat se poate de larg.

Pornim deci de la premiza ca pentru orice exista limite (de dragul exercitiului va rog sa o imbratisati si voi). Limite inferioare sau superioare, intrinseci sau extrinseci, impuse sau auto-impuse, imaginare sau reale etc.

Primul lucru pe care vreau sa il impartasesc cu voi este dinamismul limitelor. Ele sunt determinate de context, de varsta (cine nu-si aminteste de copilaria cand nu aveai voie sa faci ceva pentru ca ‘erai prea mic/a’ – asta e pentru oamenii mari!), de statutul social (sau economic!), de constrangeri religioase sau legislative, de... vremea de afara sau pur si simplu de... chef!

Al doilea lucru care ne fascineaza la limite (si care deriva de fapt din primul) este felul in care acestea pot fi influentate de noi, prin vointa, curiozitate, inteligenta, curaj sau pur si simplu... non-conformism! Toate animalele au instinct (chiar mai activ decat oamenii!), deci din punctul lor de vedere limitele sunt preponderent fizice (ca de ex. pot sari numai peste un obstacol de x dimensiuni). Oamenii insa au creat si au rafinat fel de fel de limite non-materiale pe care mai apoi tot ei le-au contestat si/sau incalcat.

Ne place sa credem ca omul se distinge de animale prin inteligenta si curiozitate, insa deseori aceste ‚calitati’ ne complica inevitabil existenta. Nu ma intelegeti gresit, nu imi doresc sa ma fi nascut albina sau vreo pasare maiastra, fir de iarba sau crocodil. Nu, personal iubesc "planul spiritual" (daca asta e de fapt...) care ne distinge de animale si unul de celalalt. Iubesc toate aceste deosebiri generatoare de incurcaturi, imi place sa intreb si sa caut, sa provoc si sa fiu provocata, sa ma pierd in itele propriilor ganduri sau sa ma ‚confuzeze’ rationamentele altora. Imi place sa gasesc raspunsuri (desi recunosc ca nu de fiecare data - uneori nu sunt tocmai cele cautate). Imi place sa iubesc si nu-mi place sa sufar (desi nu cred ca am aprecia vreodata foarte tare una fara cealalta!), in ansamblu sunt fericita ca toate acestea ma definesc.

Ca sa revenim la subiect: limitele in general pot fi abordate in doua feluri: respect sau provocare. Iar provocarea are doua extreme (pozitiva si negativa), cu toate nuantele intermediare dintre ele. Provocarea limitelor este cunoscuta drept una dintre cele mai valoroase generatoare de progres. Limitele - conventionale sau nu - au evoluat o data cu omenirea. Sa ne amintim de visul lui Icar (omul care sa poata zbura) sau de sufragete. Cele mai banale inventii au facilitat depasirea unora din cele mai drastice limite fizice (imposibil de provocat daca nu ar fi existat sclipirea de geniu a inventatorului). Se spune ca nu prea mai avem ce inventa, insa lasati-ma sa nu imi pierd increderea in capacitatea de progres a omenirii.

Problema reala pe care o resimtim insa cu totii in ultima vreme este faptul ca provocarile se concentreaza din ce in ce mai tare in zona spectrului negativ. Si aici vroiam sa ajung de fapt. Dinamismul limitelor care ne incojoara este in acelasi timp un avantaj si o capcana. Uneori este (sau cel putin pare...) cu mult mai usor sa ataci limita in zona negativa decat in cea pozitiva, constructiva. In plus, cu cat limita este mai abstracta, cu atat ne este mai greu sa determinam unde se gaseste ea de fapt si atunci devine din ce in ce mai dificil sa ne definim normalitatea, sa distingem intre restrictiile pozitive si cele negative, intre cele care ne ajuta sa evoluam si cele care ne impiedica sau chiar mai grav – ne ‚ajuta’ sa involuam! Monstrii au devenit atat de abili, incat nu mai e nevoie ca Domnia Sa Ratiunea sa adoarma ca ei sa se inmulteasca – este suficient ca altceva/altcineva sa ii distraga dumneaei atentia! Tactica ‚diversiunii’ s-a mutat gradual din domeniul militar in zona sociala, tehnicile de manipulare a maselor isi trag seva din ea si o rafineaza zi de zi.

Tanara generatie s-a nascut libera si a crescut intr-o societate atat de preocupata sa isi redefineasca limitele incat de cele mai multe ori a omis sa filtreze pana si acel minim necesar pe care putea sa il inoculeze copiilor pe un teren inca fertil. Ne regasim acum din punct de vedere social intr-un moment in care culegem roadele semintelor ‚plantate’ imediat dupa revolutie. Si ne declaram uimiti (in cel mai bun caz – unii chiar oripilati) de cat de putine vlastare au scapat de atacul daunatorilor si pot fi intr-adevar considerate sanatoase. Si ne este mai usor sa dam vina pe ‚sistem’ in general, decat sa ne intrebam daca nu cumva am contribuit si individual la aceasta stare de fapt. Ar trebui sa ne oprim putin si sa ne gandim daca am stiut sa le transmitem mesaje clare referitor la sistemul nostru de limite sau daca le-am transmis numai intrebarile si framantarile noastre in procesul de ‚tranzitie’, fiind mai putin generosi cu raspunsurile si/sau pildele personale.

Scriam la un moment dat anul trecut ca platim cu totii pretul unei generatii pierdute, gandindu-ma la acel segment de populatie care a crescut in vremea comunismului si a luat cu el peste granita roadele unui sistem educational invechit poate, insa extraordinator de prolific (asta daca ne uitam dincolo de eticheta de ‚capsunari’, la cat de valorosi sunt cu adevarat romanii plecati din tara). Ei sunt cei care, cu nerabdarea tineretii, nu au mai putut astepta societatea romaneasca sa isi redefineasca limitele astfel incat sa raspunda necesitatilor lor (materiale si spirituale) si au preferat sa se integreze in societati unde lucrurile erau mult mai clare. Pot sa va spun ca nu le este usor, insa cei mai multi si-au asumat alegerea facuta, si-au provocat propriile limite si acum duc lupta mai departe!

Intre timp aici, in ‚spatiul mioritic’, au inceput sa se deplaseze limitele. Cele materiale (hai sa recunoastem!) se indreapta deja catre zona ‚Euro’, cu toate plusurile si minusurile aferente (si acolo exista saracie si decalaje sociale!), dar si cu... accente locale de suspiciuni si anchete sterile care incearca sa dezvaluie secretele imbogatitilor peste noapte. Sistemul de limite non-materiale este insa inca instabil, in cautarea unui echilibru fragil in aproape toate zonele (culturale, spirituale, religioase, legislative). Procesul de redefinire nu s-a incheiat, iar problema se acutizeaza in urma integrarii ireversibile in spatiul european (pe care ne-am dorit-o la nivel de societate si ne-am asumat-o). Limitele externe intervin asupra sistemelor noastre pe acest fond de vulnerabilitate si pot conduce catre o ‚depersonalizare nationala’ (daca imi e permisa o astfel de sintagma!). Sper sa ma insel, iar radacinile geto-dacice din noi sa fie mai puternice decat pot eu anticipa!

La urma urmei, ca va fi mai bine sau mai rau, concluzia (pe care sunteti liberi sa o impartasiti sau nu!) este ca a sosit timpul sa nu mai asteptam doar de la ‚sistem’ sa ne educe copiii, sa ii invete care le sunt limitele, dupa cum nu trebuie nici sa ii lasam pe cei mai tineri si influentabili din randul nostru sa aleaga intotdeauna calea cea mai usoara. Stiu ca va fi dificil, insa trebuie sa ne amintim ca orice notiuni antagoniste sunt in acelasi timp si complementare, prin urmare se definesc cel mai bine reciproc. Binele si Raul nu sunt altceva decat doua dintre notiunile complementare de baza, iar mesajul pe care vreau sa il transmit este ca un copil / tanar care nu a cunoscut niciodata constrangerea, nu va putea recunoaste libertatea adevarata si cu atat mai mult nu va discerne foarte clar intre provocarea negativa si cea pozitiva a unei limite.

Dupa ce am pierdut o generatie in fata mirajului strainatatii nu cred ca ne mai permitem, ca societate, sa mai pierdem una - in fata mirajului limitelor prost intelese si a libertatii ca adevar absolut si panaceu universal.


VAORI PERENE IN MANAGEMENT

Va propun un exercitiu de analiza mai mult sau mai putin manageriala.

Sa luam urmatoarea fraza: ‚Oamenii avanseaza in cariera pana cand ating pragul propriei incompetente’. Ce va sugereaza aceasta fraza?

In nici un caz ceva bun, cel putin in cazul in care faceti parte dintr-o categorie de subalterni nemultumiti de...
[...] faptul ca seful vostru nu pricepe nimic - ‚semneaza ca primarul’, nici macar nu poate sa isi imagineze cat de dificila si complexa e munca pe care o faceti voi zi de zi. am atins o coarda sensibila?
[...] faptul ca seful pricepe insa nu ii pasa si bineinteles, simtiti ca responsabilitatea deciziilor cade mereu pe umerii vostri; consecintele unor eventuale greseli de asemenea; laurii victoriei insa niciodata nu se culeg din locul din care priviti voi. Daca mai are si ‚lipici’ la ideile voastre pe care le reambaleaza (sau nici macar!) si le vinde ca pe ale sale proprii si personale... si mai clar, nu?
[...] faptul ca (scuzati exprimarea!) seful isi baga membrele inferioare in programul de lucru, sare din coffee break in lunch meeting si din avion in 4x4 (toate in interesul firmei!), in timp ce voi asudati 12 ore pe zi in fata unui calculator vechi care crapa din 2 in 2 ore, va imprastiati sandwich-ul si/sau cafeaua pe tastatura numai ca sa nu cumva daca va luati pauza de masa sa ratati vreun termen de predare.
[...] am sa las aceasta lista deschisa, pentru sunt sigura ca mai veniti voi cu ceva idei.

In orice caz, chiar daca in prezent aveti un sef ok, care nu se pliaza pe portretul de mai sus, sunt convinsa ca macar o data in viata profesionala ati intalnit si un sef din asta. Va invit sa imi scrieti daca nu ati avut de-a face cu asa ceva, pentru ca sincer sunt curioasa!

In fine, ideea de baza este ca majoritatea covarsitoare a salariatilor percep aceasta afirmatie ca pe un truism cu conotatii negative, unii chiar ca pe o emblema de trista amintire a vechiului regim si (deseori) o asociaza cu ‚nepotismul’. Adica ‚e acolo pentru ca e al/a-nu-stiu-cui’, ‚are spate’ si ‚putin conteaza ca nu e in stare de nimic atat timp cat il/o tine x in brate’.

Astazi va invit sa schimbam putin unghiul din care privim. Nu voi incerca sa demontez chiar toate aceste sensuri evidente, vreau doar sa incerc sa demitizez putin sensul negativ si sa adaug cateva tuse de perceptie pozitiva.

Voi incepe cu o remarca: fraza e generata de obicei de la un nivel ierarhic inferior celui aflat in vizor. Mai exact nu o sa auzi niciodata un sef evaluandu-si astfel un subaltern fara a lua masuri de corectie. Iar de aici apare si conflictul de perceptie: de cele mai multe ori, subalternii nu sunt cei mai calificati sa judece competentele sefului (intentionat am folosit plural de aceasta data).

In mod evident, seful nu trebuie sa faca tot ceea ce face subalternul, pentru ca altfel nu prea ar mai avea sens ideea de ierarhie. Este mult mai util / productiv ca seful sa stie sa isi aleaga oamenii, sa le inteleaga acestora competentele si sa le valorifice / optimizeze cat mai bine. Trebuie sa stie ce, cui si cand sa delege, sa isi potenteze oamenii sa ia decizii si sa isi asume responsabilitati. In orice caz, delegarea trebuie facuta cu responsabilitate, astfel incat sa nu se ajunga in situatia asumarii in nume personal de catre sef a unor aspecte pe care nu le intelege. In concluzie, e foarte posibil ca un sef care intelege numai la nivel principial insa se inconjoara de oameni capabili, sa genereze decizii mai bune decat un sef care tine tot departamentul ‚in mana’ si incearca sa le faca pe toate singur.

Exista apoi alte doua aspecte care nu sar in ochi la prima vedere si pe care vreau sa le supun atentiei voastre. Majoritatea alternativelor pozitive la ‚nepotism’ nu se incadreaza in categoriile de incompetenta de mai sus. De fapt nici nu trebuie sa excludem nepotismul, deoarece exista forme cu rezultate foarte bune! Trebuie sa fim sinceri si sa recunoastem ca pe masura ce fiecare din noi avanseaza in pozitii cu raspundere ridicata, are mai multa incredere in propriile forte daca se inconjoara de oameni pe care ii cunoastem si/sau fata de care are parghii de interventie / coercitie. Adica mai pe scurt: stim ce le poate pielea si de unde sa ii luam daca se intampla ceva!

Sa ma intorc la subiect: va supun atentiei perspectiva sefului ca persoana / personalitate. Dati-mi voie sa il felicit pe cel care, dupa ce progreseaza atat cat ii permit limitele auto-impuse, are curajul (chiar daca dublat de un dram de ’inconstienta’ ) de a accepta provocarea de a isi depasi limitele. Trebuie insa sa fac o mentiune - sper sa aiba acelasi curaj si pentru a recunoaste daca, dupa o perioada rezonabila de timp, nu reuseste sa acumuleze competenta care sa ii permita sa se mentina si/sau sa faca pasul mai departe... catre urmatorul nivel de incompetenta asumata si neaparat surmontabila!

In fine, o alta perspectiva este a societatii / organizatiei care permite sefului sa acceada si/sau pune seful in aceasta pozitie. Dati-mi voie sa ma plec si in fata lor, pentru ca inseamna incredere (excluzand cazurile de inselaciune, inconstienta sau incompetenta celui care numeste un sef la randul sau incompetent...). Un astfel de mediu social / organizational denota incredere in capacitatile persoanei de auto-depasire, de invatare si de adaptare. Iar aceasta abordare deschide de cele mai multe ori drumul catre progres.

Desi poate aici ar trebui sa ma opresc, simt ca nu pot lasa aceasta ‚analiza’ de management al competentelor intr-o dimensiune abstracta si sterila, prin urmare am sa va invit sa cugetati asupra unui exemplu concret si de perpetua actualitate (din pacate...), ma refer la mult mediatizatele cazuri de frauda interna. Concluzia generala este ca devine cu atat mai greu de gasit un vinovat cu cat implicarea factorului uman este mai greu de identificat si cuantificat. Limita intre greseala si intentie, complicitate si incompetenta devine din ce in ce mai fina si mai usor de trecut (de obicei in ambele sensuri!).

Ingredientele pentru astfel de crize se gasesc in linii mari in majoritatea organizatiilor contemporane, care se concentreaza pe stabilirea unor reguli si procese stricte (reglementate si supra-reglementate, controlate si para-controlate), dar sunt limitate in implementarea efectiva de... selectarea angajatilor. Exista o tendinta generala de concentrare excesiva asupra controlarii proceselor (care se rafineaza din ce in ce mai mult), in timp ce factorul uman este din ce in ce mai neglijat, uitand ca (cel putin in sectorul serviciilor!) acesta este cel mai important – atat ca motor generator de succes, cat si de risc operational.

Am simtit nevoia sa luam acest exemplu cu atat mai mult cu cat in tara noastra problema s-a acutizat din doua cauze: 1/ forta de munca de calitate este din ce in ce mai greu de gasit si din ce in ce mai scumpa si 2/ multinationalele care au investit aici au in plan extinderea accelerata – cu tinte ambitioase de crestere dar si cu limite stricte de costuri (cea mai periculoasa combinatie!). Prin urmare, se fac compromisuri, iar cat vor costa aceste compromisuri pe termen lung... nu doresc nici unui investitor sa afle.

Si ca sa inchei intr-o nota optimista din categoria ‚mai rau nu se poate / ba se poate!”, adaug doua observatii punctuale:

Afirmatia analizata astazi chiar nu are legatura cu perioada de ‚trista amintire’, ci se probeaza empiric in multe societati etichetate drept traditional capitaliste (si... in foarte multe domenii!), prin urmare linistiti-va, se intampla in toata lumea!

De multe ori nici nu e nevoie sa ajungi sef ca sa atingi limitele propriei incompetente, insa de cele mai multe ori e nevoie de o complicitate si/sau protectie din partea sefului ca sa ramai acolo (imi amintesc si acum un sfat la care nu ma asteptam, de la o doamna foarte onorabila aflata la o varsta putin inainte de pensionare – "draga mea, tine minte un lucru: nu te pune niciodata cu ‚prietena’ sefului" nu vreau sa stiu care a fost lectia de viata care a generat acest sfat, insa... mi-a folosit!)

Va multumesc pentru timpul acordat si va doresc o viata profesionala plina de succesiuni armonioase de competenta recunoscuta si incompetenta pro-activ asumata!

Georgina