Motto: Soarta este scuza celor slabi şi
opera celor tari - Nicolae Titulescu
Dedicatie: Izabelei, o femeie care a stiut
sa-si accepte visul si sa isi traiasca destinul. Sau invers?...
Tocmai am venit de la o nunta. Multi
dintre prietenii mei cunosc mireasa, v-am mai povestit despre ea intr-o sciere
mai veche – despre TALENT. Pe numele ei Izabela Barbu (nume de scena Jezebel), una
din cele mai formidabile voci pe care le-am auzit vreodata.
Povestea noastra este destul de scurta.
Ne-am cunoscut in 1998, cand am trecut pragul primului loc de munca, plina de inocenta,
speranta si inconstienta tineretii. Ea era una din colegele de la ghiseul bancii
in care m-am angajat. Un pachet de voie buna, zambet, dans si suflet, totul intr-un
ambalaj de romanca get-beget, in spatele caruia am suspectat insa ceva stramosi
spanioli (dupa ochii si parul negru rebel, dar si ritmurile pe care le iubea
inca de pe atunci...).
In 2002 am plecat de la respectivul loc de
munca, iar drumurile noastre s-au despartit pentru o vreme. La ea a urmat o cariera
bancara si ceva dificultati in plan personal, de care am aflat abia mai tarziu.
In 2009 o prietena comuna mi-a spus ca Izabela s-a apucat de cantat si m-a luat
pe sus sa o ascult. Am mers intr-un loc de care nu mai auzisem pana atunci,
obosita dupa o zi de munca si manata de o oarecare curiozitate. Oare cum o fi sa
te apuci de asa ceva la 40 ani?...
Prima data cand am ascultat-o cantand am avut
emotii sa nu cumva sa i se franga vocea, sa nu se emotioneze si sa se piarda in
mijlocul melodiilor dificile pe care le aborda. Am iesit de acolo aproape muta (cine ma cunoaste intelege ca e o stare de gratie pentru mine...).
Apoi a urmat o alta seara. Apoi
inca una, si inca una, si tot asa... am ajuns sa ii sorb trilurile cu o
frecventa aproape lunara pana in 2010, cand am plecat la Viena. Dupa aceea aterizam deseori vineri seara si ma duceam direct la spectacolele ei. Era
legatura mea cu lumea ‚de acasa‘, fie ca imi intra in suflet cu muzica populara
romaneasca sau pe ritmuri frantuzesti, spaniole sau braziliene.
Apoi, la sfarsitul lui 2013, m-am intors de-a
binelea acasa. Si iata ca ... din pacate nu am mai ajuns sa o ascult. La fel
cum nu prea am mai reusit sa scriu. As putea sa dau vina acum pe aproape orice –
de la timp la dispozitie, la lipsa de teme sau chiar la teama de a mai asterne
lucruri pe ecran, in conditiile in care nu ma simteam confortabil cu ce am de
spus. Am simtit in perioada asta ca lipseste ceva fara sa pot spune exact ce - imi
parea greu de redat ceea ce simt. Am mai trecut o data printr-o faza similara dupa
mutarea la Viena, iar atunci m-am deblocat dupa prima vizita in afara
granitelor austriece – la vecinii din Budapesta.
Asta seara am fost la nunta Izabelei si,
desi intr-o astfel de zi ar fi trebuit sa ii cante ei altii, totusi nu a
rezistat fara o reprezentatie pentru prietenii nuntasi. Era si pacat, pentru ca
este evident ca o face cu pasiune. Iubeste deopotriva muzica si publicul si cred
ca a parut firesc ca una din cele mai importante zile din viata ei sa fie
marcata prin cantec.
La fel ca ultima data cand am ascultat-o, mi-am
adus aminte cat de frumos este sa traiesti. Cat de important este sa lasi deopotriva
un strop de lumesc si unul de spiritual sa te patrunda in fiecare zi. Sa mentii
un echilibru intre arta si munca, dragoste si datorie, relaxare si efort, somn
si trezie, noapte si zi, control asupra planurilor si abandon in fata Destinului. Mi-am dat seama in timp ce ascultam cantecul Izabelei ca in noaptea
asta voi scrie.
Si m-am gandit sa scriu despre Destin.
De
fiecare data cand ma opresc asupra unui cuvant, o fac pentru ca acel cuvant se
incapataneaza sa ma caute pana cand il tratez cu atentia cuvenita si primeste
un spatiu pe blog. Si cuvantul asta ma tot cauta cam de o luna.
Povestea Izabelei pare o urzeala a
Destinului. L-a cunoscut pe Dan, el a incurajat-o sa cante, ea a avut
suficienta incredere in el, in ea si in ei impreuna ca sa lase o meserie sigura
si sa se avante in necunoscut. Intr-un domeniu in care tineretea si moda sunt la
putere, ea s-a adresat unui anumit segment de audienta, cu o anumita calitate
artistica si a fost nevoie de timp si rabdare ca sa obtina rezultate.
Cunosc si alte istorii personale
asemanatoare. Persoane care s-au indreptat catre domenii noi, fascinante insa
dificil de patruns, cu perioade de teama, sacrificiu si in acelasi timp
sustinerea celor dragi. Acum, cand sunt pe culmile succesului, pare ca a fost Mana
Destinului. Insa munca si staruinta lor au fost cele care i-au (le-au) adus
acolo unde sunt astazi. Iar maine ... cine stie?... sigur este doar ca va fi o
alta zi.
Prin urmare, am sa va intreb in noaptea
asta: ce inseamna pentru voi Destinul?
Dexul ne spune foarte sintetic si la obiect
ca este 1) Forta supranaturala care determina in mod irevocabil cursul evenimentelor;
fatalitate; ursita; soarta. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc
independent de vointa unui om si care compun viata lui. Si inca vreo
cateva definitii care in esenta redau aceleasi idei.
Cu prima definitie nu am probleme majore, doar
ca e interesant ca supranaturalul este evident... irevocabilitatea banuiesc ca
e data de faptul ca evenimentele ‚curg‘ pe linia timpului, deci inapoi nu
merg... Insa cu definitia a doua am ceva de furca pe partea de ‚independent de
vointa unui om‘. Cum ramane atunci cu libertatea de a alege? Cu deciziile pe
care le luam zi de zi? Cu ideea ca in fiecare moment al vietii noastre pasii pe
care ii facem ne trimit intr-un scenariu sau altul, care influenteaza tot ceea
ce urmeaza dupa asta? Cu ideea ca maine este prima zi a restului vietii
noastre? Si ca daca il schimbam pe maine, ne putem schimba viitorul? (atentie
mai ales daca obisnuiti sa calatoriti in timp – e bine cunoscut ca nu avem voie sa intervenim
asupra trecutului, ca sa nu destabilizam viitorul...).
Prin urmare, dilema cea mai mare este daca
Destinul e ceva ce putem controla (sau macar influenta) sau este ceva in fata
caruia e mai bine sa ne abandonam? Chiar asa – oare este Ceva?... sau mai
curand Cineva, Undeva, Candva, Cumva?... sau toate acestea la un loc? Mana
Destinului o suspectam de interventie atunci cand se intampla lucruri exceptionale,
deosebite de rutina zilnica. In conditii de normalitate, daca zilele noastre
curg monoton si predictibil, obisnuim sa numim asta Viata. Cand ne loveste o
nenorocire sau o bucurie neasteptata, incepe speculatia cu privire la ce a
cauzat asa ceva – Noroc (bun sau rau...), Soarta, Coincidenta, Destin.
In principiu Destinul se refera la o
intersectie aproape imposibil de ‚regizat‘ - intre oameni, locuri, fapte, la
timpul (ne)potrivit si de o maniera de cele mai multe ori irepetabila. El insa nu
se intampla de capul lui, fara efort si fara recunoastere. Imi amintesc ca in
urma cu ceva ani o persoana mi-a spus ca valorific mult mai multe oportunitati
decat alti oameni. Cred ca primul pas in a ajuta Destinul sa ti se intample
este sa il recunosti – poti sa ii spui oportunitate sau amenintare, posibila sau
iminenta, imposibila sau putin probabila. Daca lucrurile se intampla in jurul
tau si tu nu le dai atentie, te uiti prin oameni pe strada si butonezi
telefoane in loc sa conversezi ochi in ochi, este foarte probabil ca fel de fel
de Destine sa topaie inutil in fata ta si sa dispara nebagate in seama. Daca
insa iti asculti visele si casti bine ochii si urechile, iti deshizi sufletul si
lasi sa te patrunda cele ce te inconjoara, probabilitatea ca Destinul sa ti se
intample este mai mare.
Una peste alta, daca ar fi sa sintetizez ce
a insemnat pentru mine Destinul pana la aceasta varsta concluzia pare a fi una
singura: OAMENII. Faptele, evenimentele si locurile au constituit decoruri,
lectii, contexte. Un fel de plasa de pescuit ceea ce a contat cu adevarat,
respectiv oamenii pe care i-am cunoscut. Unii dintre ei fizic au venit si au plecat.
Amintirea unora s-a estompat chiar si spiritual, desi lectiile pe care le-au
avut de transmis au ramas. Cei care conteaza cu adevarat sunt insa in mine si
ma insotesc peste tot pe unde merg. Chiar daca pe unii stiu sigur ca nu am sa
ii mai vad vreodata, iar la altii ma gandesc cu dor si nostalgie, intrebandu-ma
daca o sa ii mai am aproape macar o data in viata asta. Port in mine cate o
parte, mai mica sau mai mare, din toti cei cu care mi-am intersectat drumul si
sunt recunoscatoare pentru asta.
Sunt convinsa ca fiecare aveti propria
perceptie fata de Destin si propriile asteptari fata de El (sau Ea –in terminologia
de Soarta). Am sa imi permit insa doua sugestii. Prima este sa nu va sfiiti sa ajutati
Destinul sa vi se intample. A doua este sa priviti dincolo de loc, timp si eveniment
– sa zaboviti putin asupra oamenilor care va ies in cale. Chiar daca uneori nu e
usor sa le intelegeti locul si rolul in diferite etape ale vietii, amintiti-va
ca in timp ce restul este perceptie, oamenii sunt suflet. Iar Destinul isi poate
tese panza doar prin ei.
Georgina Popescu