CRIZA

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 345, 30 martie 2009

MOTTO: Nu este atat de grav faptul ca se apropie vremuri grele; schimbarea pe care o resimtim este data de faptul ca vremurile bune au apus. Groucho Marx


Criza - este doar un cuvant, care face parte din viata noastra la fel ca oricare altul. Exista grade diferite de criza, niveluri diferite la care poata sa apara, insa cert este un lucru: de cate ori ne confruntam cu ea, avem o asteptare clara: sa treaca mai repede! Daca ar putea sa se termine inainte sa inceapa, ar fi ideal! Pentru ca intotdeauna asteptam cu rabdare sa ne reluam viata, DUPA. Fie ca si cum nimic nu s-a intamplat, fie mai puternici, mai invatati (ce nu ne omoara...).

Exista bineinteles un dram de realism in acest tip de asteptari, intrucat istoria ne-a invatat ca marile crize au deschis calea spre progres (vezi si dualitatea semnificatiei in civilizatia orientala, criza = oportunitate). Mari inventii, tehnologii revolutionare (mai mult sau mai putin economicoase), fluxuri din ce in ce mai automatizate (presupuse a fi si mai eficiente) - toate au fost gandite de oameni care cautau solutii de iesire din varii crize.

Pentru ca o criza nu trebuie sa capete dimensiuni globale ca sa isi merite numele. Viata in perioadele de normalitate economica nu este altceva decat o suma de crize individuale, care actioneaza fie in sensuri contrare, fie pur si simplu la niveluri atat de subtile incat nu sunt percepute decat de catre cei pe care ii vizeaza direct. Sa luam de exemplu o companie care isi pierde din clienti, sau nu mai face profit din diverse motive, intr-un mediu economic altfel in limitele normalitatii. Compania noastra cauta solutii sa isi plateasca datoriile, angajatii si actionarii, iar in acest proces inoveaza. Tehnologic, financiar, marketing, in orice directie. Sa luam ca exemplu o alta, in pericol de a fi preluata de un competitor impotriva vointei sale. Si ea cauta o solutie care sa o readuca in carti pe piata (ca e vorba de produs, canal de vanzare – nu e relevant acum, orice ii poate aduce acel ‚ceva’ care sa o scape de amenintarea preluarii ostile).

Sa parasim putin lumea economica, si sa ne gandim la alte solutii faimoase la fel de fel de crize. Sa luam de exemplu banala fituica! Ea trebuie sa fi fost inventia unui elev care trecea printr-o criza personala inainte de un examen (nu invatase, risca o nota proasta si cel mai probabil o pedeapsa pe masura – fie de la profesor fie de la parinti). Alt exemplu, poate cea mai folosita solutie din toate timpurile: minciuna. Cred ca va puteti imagina cum a aparut ea - ca solutie la criza (potentiala) pe care ar putea-o declansa... adevarul!

Cred ca exemplele de mai sus v-au condus deja catre concluzia ca nu imi propun sa discut despre varietatea si/sau moralitatea solutiilor, ci incerc doar sa va contaminez cu o noua viziune asupra notiunii de criza. De ce acest demers? Pentru ca in fiecare zi, cand aud la televizor si citesc in presa despre criza de dimensiuni planetare prin care trece omenirea, ma napadesc fel de fel de ganduri pe care am simtit nevoia sa le impartasesc cu voi (o sa vedeti la final de ce).

Fara a pastra o ordine anume, am sa insir mai jos cateva din aceste ganduri.

In primul rand cred ca ar trebui sa avem mare grija atunci cand asezam pe scara istoriei cele ce ni se intampla. Nu contest ca e o perioada foarte dificila insa afirmatiile de genul ‚trecem printr-o criza fara precedent’ ma duc cu gandul la o povestioara de familie. Bunicul meu statea intr-o zi cu un nepot (varul meu) in pridvor, privind cu ochi mari la furtuna cu grindina cat oul de porumbel care cadea in curte. La un moment dat bunicul sopteste in barba: ‘in viata mea nu am vazut asa ceva!’; la care nepotul, la fel de grav: ‘nici eu, tataie!’

Morala? Atentie sa nu cumva sa uitam lectiile istoriei. Numai pentru ca nu le-am trait pe pielea noastra nu inseamna ca razboaiele mondiale nu au existat, sau ca Inchizitia nu a torturat si ucis mii de nevinovati, sau ca Vezuviul nu a erupt, sau ca ciuma si febra tifoida nu au decimat orase, ca potopul nu a existat sau ca dinozaurii nu au disparut (cred ca pot sa ma opresc – ati prins ideea).

O alta mare dilema ma cuprinde la auzul predictiilor apocaliptice ale impactului pe care il va avea criza globala asupra fiecaruia din noi, la nivel individual. Daca plecam urechea la spusele expertilor (parca erau 15.000 in Romania la ultimul recensamant specializat, nu?...), putem trage concluzia ca pentru simplul motiv ca este ‚globala’, criza de fata va prelua automat dreptul absolut de control asupra vietilor noastre si (mai mult!) asupra atitudinii pe care trebuie sa o adoptam fata de ea. Reactia mea tinde sa fie: ei, nu zau? Si de ce ma rog? Haideti sa ne oprim putin asupra a doua aspecte.

Primul este saracia. Exista natiuni atat de sarace (din pacate foametea nu este de domeniul trecutul!), incat o criza globala in plus sau in minus nu inseamna mare lucru pentru ele. Exista in sanul natiunilor bogate paturi atat de sarace (sub limita de subzistenta) pentru care e valabila aceeasi afirmatie. Pe de alta parte, exista patura celor bogati, pentru care criza se traduce in ceva de genul ‚milionul meu de Euro de anul trecut valoreaza acum mai putin de 100.000 Euro’ (nu ma faceti sa elaborez acum cosul zilnic prin cateva tari ale lumii - ca sa comparam cu 100.000 Euro...). Si exista o a treia categorie, de fapt cea in care criza va lovi cel mai tare, asa-numita patura de mijloc (care si ea variaza ca grosime si putere de adaptabilitate de la o natiune la alta). Prin urmare cel mai pesimist scenariu al crizei ar fi sa pierdem aceasta patura, care sa fie inghitita de categoria ‚saracie’. Si asa ajung la al doilea aspect la care va invit sa va ganditi: schimbarea.

In industria show-biz se vinde cel mai bine asa-numita ‚American Story’, in care personajul pleaca de ‚jos’ (magnitudinea ‚josului’ variind de la o poveste la alta) si ajunge ‚sus’. Asta inseamna ca la final de poveste primeste ‚licenta de succes’. Aici includem bani PLUS faima (publica sau personala – in familie, in cercul de prieteni) PLUS un anumit tip de fericire (in 99.99% din cazuri asta inseamna dragoste). PLUS (adaug eu) sanatate, desi de cele mai multe ori este considerata implicit, adica nu scrie nicaieri la sfarsit ‚precizam ca X chiar a trait fericit multa vreme, nu a facut cancer in interval de cel putin 5 ani de la finalul filmului, nu a dat nici o masina peste el in urmatorul an si nici nu a contractat SIDA de la tanara sa jumatate’. Chiar asa... povestile pe care le citeam cand eram mica aveau bunul simt sa aiba o astfel de incheiere, ca sa putem dormi (noi copiii) linistiti ca finalul fericit este si durabil. In zilele noastre nimeni nu mai da astfel de asigurari.

Cam asta ar fi. Uitam ceva important: personajele au o structura relativ simpla – bune sau rele. Daca mi-a scapat ceva completati voi. Repet, vorbesc acum doar de un gen, insa de unul foarte popular. Interesant insa este ca putine povesti o iau invers, de ‚sus’ in ‚jos’. Iar cele care o fac nu isi uita niciodata personajele jos, ci se preocupa sa le traga inapoi in ‚sus’ pana la final. Sau si mai interesant, caderea este introdusa ca pedeapsa pentru cei rai, fara sa se gandeasca nimeni ce nenorociri mai pun ei la cale dupa final ca sa se ridice din nou.
(Ca o paranteza, mi-a placut foarte tare pelicula ‚Regele Pescar’, un film interesant de revazut in perioada asta.)

Unde vreau sa ajung? Exista schimbari in viata noastra la tot pasul, in cele mai neasteptate si mai ciudate directii. Numai ca omul, poate datorita naturii sale inclinate catre comoditate (se spune ca cele mai mari inventii isi au obarsia in predispozitia noastra catre lene), tinde sa tolereze si sa integreze in viata sa mult mai usor schimbarile pozitive. Fata de schimbarile negative fiecare individ are un grad diferit de suportabilitate, iar incalcarea acestui prag declanseaza de fapt CRIZA.

Si iata ca ne-am intors la subiect. Ce inseamna criza pentru fiecare din noi? Cam tot ceea ce ne incalca pragul de confort. Poate o sa radeti, insa cea mai mare criza din viata fiecaruia din noi este nasterea. In acel moment cumplit si de neimaginat pentru fatul care sta foarte confortabil la mami in burtica, TOTUL se schimba si NIMIC nu mai poate fi readus la starea de confort dinaintea acestui eveniment. Si cu toate aceste, pot sa afirm cu mana pe inima ca toti cei ce citesc randurile de fata au supravituit acestei crize. Unii mai bine, altii mai putin bine, insa au supravietuit.

Ei bine, de aici inainte cred ca nu este nevoie sa va amintesc de toate crizele prin care trecem in plan personal: de la prima zi de gradinita, de scoala, de facultate, la imbolnavirea sau chiar moartea celor dragi, la schimbarea locului de munca, pierderea unui partener de viata (divort sau instrainare) etc. Orice eveniment negativ sau chiar orice nou inceput poate declansa o criza pentru fiecare din noi.

Diferenta intre criza individuala si cea globala nu este foarte mare la nivel subtil, in sufletul si perceptia fiecaruia din noi. Mai exact criza globala ne loveste cu adevarat atunci cand incepe sa ne afecteze universul personal. Si atunci este dreptul nostru ca tot la nivel personal sa consideram drept invazie momentul in care ne spune altcineva ca trecem printr-o criza, desi noi nu percepem pe masura efectele sale. Pentru ca in momentul respectiv deja i s-a deschis o usa, pe care ne intra in suflet si ne influenteaza atitudinea. Daca intrarea se face de maniera constructiva (sub forma de avertisment care sa ne indemne catre prudenta si cumpatare) poate fi bine. Daca insa intrarea este agresiva si generatoare de panica, nu poate fi decat distructiva. Nu stiu cati din voi ati citit deja povestea lustragiului care a aflat de criza financiara. O veti regasi mai jos la rubrica ‚Management’, pentru ca mi se pare o lectie de management de mare valoare.

Mai exista o problema cu criza globala fata de cea individuala, care mi se pare foarte grava. O vorba din popor spune ca ‚Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce’. Chiar daca nu sunteti credinciosi, cred ca ati auzit macar o data in viata vorba asta. V-ati gandit la ea macar dupa ce a trecut apogeul crizei, atunci cand ati contemplat cu uimire resursele cu care ati infruntat criza, si poate v-ati dat seama cat de extraordinar v-ati purtat in acele momente de rascruce. Uneori insa oamenii sunt depasiti de crizele personale, iar atunci zicala poate parea nepotrivita. Ar fi nerealist sa cred ca suntem cu totii niste super-eroi care ne luam la tranta cu greutatile, care doboram voiniceste una, numai ca sa asteptam cu nerabdare sa abordam o alta, mai mare, mai grea. Nuuuu, departe de mine asa o asteptare de la oameni si umanitate. Din contra, sunt convinsa ca cel mai curajos si mai puternic dintre noi trece inevitabil prin momente de slabiciune, in care se intreaba ‚de ce eu?’, ‚de ce nu se termina mai repede?’ sau ‚probabil n-o sa trec niciodata peste asta’. Aici insa intervine diferenta: cel puternic se ridica si merge mai departe, iar la un moment dat constata ca a invins (sau macar depasit cu minime pierderi) criza. Cel slab ramane ‚jos’ si nu se mai ridica (la propriu sau la figurat). Insa atata timp cat criza se produce la nivel individual, toate aceste drame personale se consuma acolo unde au inceput. Se propaga cel mult in familie, in cercul de prieteni, uneori apar la un jurnal de stiri morbide si invazive care nu tin cont de intimitatea celor implicati.

Ei bine, problema cu criza care are pretentii de globalitate este ca nu alege. Nu te intreaba nimeni cat poti duce, cei slabi si cei puternici sunt loviti deopotriva si in acelasi timp. Ca totul sa fie si mai interesant, mai exista o specie foarte stranie, de profitori – cei care ‚se dau loviti’. Mai exact cei pe care influentele negative nu ii ating in mod direct, insa se folosesc de pretextul contextului ‚global’ ca sa se dea loviti si sa beneficieze de anumite influente pozitive.

Exista in contextul asta un subiect foarte la moda, asupra caruia nu voi insista mai mult decat e necesar, insa pe care trebuie sa il mentionez. Este vorba de sistemul financiar-bancar, considerat declansatorul si in acelasi timp motorul de propagare a crizei. Ceea ce insa nu rezulta la fel de clar din dezbaterile pe tema asta este ca acelasi sistem, oricat ar fi el de hulit, va fi si singura solutie fezabila de iesire din criza.

Laitmotivul curent este cum au nenorocit bancile comerciale marea masa de oameni si companii nestiutoare si (implicit, nu?) nevinovate. Nu intru acum in amanunte legate de faptul ca in justitie necunoasterea legii nu te scuteste de consecinte. Nu incerc nici sa iau partea bancilor, pentru ca la nivel de sistem nimeni nu contesta un lucru: s-a gresit din anumite puncte de vedere. Dar nu stiu cine isi permite sa arunce prima piatra acum. Vreau insa sa va provoc la o schimbare de viziune asupra responsabilitatii (si implicit responsabilizarii) ‚nevinovatilor’.

Oricine are o minima intelegere asupra fazelor prin care ajungi de la cerere la contract de credit imi va da dreptate in afirmatia urmatoare: de cele mai multe ori solicitantul primeste o suma mai mica decat cea solicitata. Asta in cazul in care cererea nu este formulata direct pe maximul calculat de un ofiter de credit pe baza normelor interne ale bancii. Exista firme sau indivizi care nu se opresc aici. Nu sunt multumite cu atat si se mai duc la inca o banca, sau la o societate de leasing (poate si pe la camatari), pentru ca vor mereu mai mult. Au planuri ambitioase si nu considera necesar sa explice la banca tot ce au ei de gand sa faca cu banii. Exista persoane care se imprumuta pentru plata avansului (in categoria ‚nevoi nedeclarate’), dupa care se imprumuta din nou pentru diferenta de plata. Desi ideea de baza a creditarii ‚partiale’ este sa faci dovada ca ai capacitate de plata macar pentru usa de la intrare si holul in care iti lasi pantofii. Pe scurt: mi se pare nedrept si chiar imoral sa acuzi bancile ca ti-au bagat banii cu forta in buzunar, atunci cand personal ignori orice norma de prudenta in ceea ce priveste gestionarea propriului buget (fie ca e vorba de familie sau de companie).

Un alt aspect deloc de neglijat este ca exista firme care s-au folosit de credite pentru a pune umarul la cresterea exagerata si artificiala a preturilor (de materiale, echipamente, manopera etc.) in toate domeniile. Pentru ca nu au gestionat banii imprumutati cu aceeasi grija cu care ar fi gestionat proprii bani. Au achitat preturi exorbitante catre firmele unor rude sau prieteni, pentru servicii care poate nu meritau nici jumatate. Si... fie nu s-au gandit ca o sa ajunga si la scadenta, fie s-au gandit ca o sa se refinanteze la nesfarsit de la o banca la alta, nu s-au gandit ca la un moment dat o sa trebuiasca sa dea inapoi din banii ‚lor’. In general s-au gandit ca o sa pacaleasca ei cumva pe toata lumea.

Mai exista un principiu al prudentei pe care putini l-au aplicat in Romania: daca intr-o perioada iti merge bine (cum a fost cazul ultimilor ani) si profitul / primele (in cazul persoanelor fizice) iti depasesc asteptarile, este bine ca din surplus sa mai reduci din datorii. Efectele benefice sunt multiple (scad dobanzile, compensezi pentru eventuale perioade mai dificile in viitor - un fel de ‚pune deoparte bani albi pentru zile negre’ adaptat la cei indatorati). Din pacate ii putem numara pe degete pe cei care s-au comportat asa. Era mai simplu sa scoti banii cu valiza din firma, sa iti iei un automobil ultimul racnet (sau o casa la munte, sau un elicopter) decat sa reduci din datorii.

In sfarsit (si cu asta inchei expozeul de ‚probleme”), nu trebuie sa uitam ca nu toti cei care s-au imprumutat se comporta dupa cum am descris mai sus. Sunt si unii care sufera intr-adevar nevinovati, insa e greu sa distingi intre cele doua categorii. Dupa cum e foarte greu sa distingi intre cei care intampina intr-adevar dificultati in a isi achita datoriile, fata de cei care au mai gasit doar o portita sa insele banca (adica au cu ce, dar pur si simplu nu vor sa plateasca).

Concluzia pe care incerc sa o trag este ca vanatoarea de vrajitoare care s-a declansat impotriva bancilor trebuie oprita inainte sa fie prea tarziu. Si nu e nevoie de argumente foarte elaborate, ci de simplul motiv ca daca omori vaca nu mai ai de unde sa bei lapte. Si nu cred ca vreunul dintre cei care intinde degetul acuzator catre sistem (si eventual instiga si alti hoti sa strige hotul) poate propune in acelasi timp si ceva fezabil de pus in loc.

In fine... ca sa nu va las fara solutii si pentru ca si asa am lungit foarte tare editorialul de astazi, l-am rugat pe Peter sa-mi permita sa acaparez si rubrica de ‚Motivationala’. Pentru ca, dupa ce am umplut cateva pagini cu dimensiuni poate nebanuite ale acestui cuvant cazut in desuetudine in perioada asta, ar fi nedemn pentru nivelul intelectual al cititorilor nostri daca nu as veni catre ei si cu o propunere.

Departe de mine ambitia de a cauta o solutie globala unei crize de asemenea dimensiuni. Insa pot sa incerc sa va dau o sugestie, gandita pe schema ordinii sociale din lumea furnicilor. Eu sunt astazi o furnicuta mica dintr-un musuroi peste care tocmai a trecut un cal (de cateva ori / inainte-inapoi...). Mi-a daramat casa, mi-a strivit proviziile, a urinat pe toata familia mea si deocamdata nici nu sunt sigura daca a plecat de tot sau se mai intoarce. Cu toate acestea nu am prea multe de facut decat... sa ma apuc sa car din nou provizii, sa refac galeriile, sa imi spal copiii, sa ascult o muzica buna (ce, n-ati auzit de greiere?) si sa imi vad mai departe de viata mea. Pentru ca in musuroiul meu sinuciderea nu este o solutie. Si nici furtul de la vecina furnica. Insa donatia catre greierele mai nefericit ca mine (ca lui i-a rupt animalul ala un picior de sprijin) este o prioritate.

Cam asta veti gasi la ‚Motivationala’ astazi. Cum sa ne organizam musuroiul fara sa mai asteptam legi, HG-uri, sprijin de la FMI etc... Ma rog, nu pretind nici macar ca stiu ce norme interne are fiecare neam de furnici in musuroiul propriu (cand o sa am putin timp o sa mai verific o data in ‚Parola Antenelor Incrucisate” – una din cartile copilariei mele de furnicutza). Pana atunci insa stiu ca trebuie sa contribui, proportional cu marimea mea, la reconstructia propriului musuroi, dupa cele mai elementare norme de bun-simt si buna-gospodarire.

De ce sa fim numai noi mandri de bunicii nostri, care au trecut prin criza din 1929-1933 (4 ani, va imaginati?...) si prin doua razboaie mondiale? Sau de parintii nostri care au trecut prin perioada comunista (din care o parte a fost grea / era o schimbare majora, iar o alta parte a fost chiar cumplita)? Ce-ar fi sa nu ne mai lamentam si sa nu ne mai ascundem dupa scuza globalizarii? Sa ne asumam fiecare, incepand de astazi, gestionarea propriei dimensiuni a crizei. Va spun eu ca in momentul in care in plan personal veti depasi criza, veti putea sa va uitati cu incredere afara pe geam, ca o sa fie ceva mai bine si acolo.

Si nepotii nostri... cu siguranta o sa fie mandri de noi!


VALORI PERENE IN MANAGEMENT

A fost odata ca niciodata un biet lustragiu care isi castiga existenta lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru. Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important - insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist. Intr-un cuvant era multumit cu munca lui, iar clientii lui la fel, asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.

Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti, care l-a intrebat prietenos:
- Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni ca e criza financiara?

Ce-i drept nu-i spusese nimeni. Nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo. Desi probabil toti erau la curent cu criza!

- Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna, insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu, un biet lustragiu! Asa ca daca ai un dram de minte trebuie sa iti iei masuri din timp, ca sa nu fii luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc!

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intr-adevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii vroia binele.

Asa ca lustragiul nostru a inceput sa ia masuri, incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru început a inceput sa foloseasca crema de pantofi mai putina si de calitate mai proasta. Apoi a inceput sa aloce timp mai putin fiecarui client (pentru ca, dupa cum se spune, timpul inseamna bani), deci sa socializeze mai putin cu acestia (ca doar daca e criza, nu mai e timp de stat la discutii!). Preocupat de criza financiara, a devenit din ce in ce mai distras, ingandurat si tacut, ajungand sa isi faca treaba de mantuiala.

Incetul cu incetul, clientii sai fideli, carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului, au inceput sa se rareasca. Iar lustragiul nostru, cu fiecare client pierdut, intr-un fel ciudat era multumit ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.

- Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara.


In loc de morala / incheiere va ofer un citat:
Daca lucrurile o iau intr-o directie gresita, nu o lua in aceeasi directie cu ele. Roger Babson
[If things go wrong, don't go with them. ]


INDEMN LA ACTIUNE

Jurnal din viata unei furnici lucratoare pe timp de criza (globala!)

Luni:
E frig. Si ploua. Si cred ca nefericitul de cal a calcat pe usa de la intrare, ca bate un vaaaant. Miroase foarte tare a pisu, cred ca tot de cal (doar copiii fac toti la olita – inca de saptamana trecuta). Toti cei 142 (cati erau cand i-am numarat ieri). Sper ca cei mai mici n-au adormit langa usa distrusa de cal, ca sigur fac pneumonie. Si daca scad sub 120 e un adevarat dezastru, ca Regina s-a suparat deja pe mine vineri cand am pierdut 10 (s-au inecat saracutii, ca ploua de o saptamana). Spunea ca ii compromit sporul natural, previzionat special - optimizat pentru depasirea perioadei de criza din musuroi. In plus, daca pana la sfarsitul saptamanii nu repar 0.2% din galeriile compromise si nu ridic cel putin 0.2mm la suprafata, o sa imi taie ratia de polen, miere si ceara la jumatate. Iar nebunul asta de cal deja ne-a stricat munca de saptamana trecuta si a patruns cu copitele pana la -3! Cateodata ma intreb daca nu cumva au fost mai multi, ca prea a trecut peste noi de 18 ori intr-o zi. Oricum, sper ca a plecat de tot. Problema acum e ca daca nu suntem atenti, apa (infiltrata deja pana la -4!) poate ajunge in camera Reginei (-6!) si atunci chiar o sa avem o criza globala.
Trebuie sa ma apuc de treaba, a rasarit soarele...


Miercuri (ca doar nu credeati ca am timp sa scriu in fiecare zi?!...)
Nu a murit nici un copil si am mai primit 36 ieri, semn ca Regina e multumita. Acum imi dau seama ca nu v-am zis cum am ajuns la acest cumul de functii. Titlul e corect, sunt furnica lucratoare (deci sap galerii si prestez servicii de intretinere a musuroiului). Copiii i-am primit insa in grija (peste indatoririle de baza), din cauza ca e criza. Cum a inceput? Un cal a calcat pe musuroi si a distrus tot edificiul de suprafata si o gramada de galerii subterane. Stiu ca am mai spus asta, insa ceea ce nu v-am spus este ca prima data s-a intamplat acum o luna. Atunci nu a atins nici o galerie, doar a amusinat la suprafata, ceea ce inseamna de fapt ca ne-a stricat toate iesirile. La momentul respectiv a fost panica mare in musuroi, s-au realocat o gramada de sarcini, foarte multe furnicute-bona au fost rugate sa ne ajute pe noi, lucratoarele, in reconstructie. Ceea ce au facut imediat, s-a reparat tot dezastrul in mai putin de doua zile. Problema este ca in aceste doua zile au murit o gramada de copii. La momentul respectiv nu stiam cat de greu este sa ai grija de un copil, cate responsabilitati presupune si ce efecte dezastruoase poate avea asupra intregului musuroi neglijarea acestei functii. Cert este ca dupa ce terminasem reconstructia eram cu 10% mai putine si trebuia sa refacem efectivele cat mai urgent.
E ora de masa pentru cei mici, am fugit...


Vineri:
Ia sa vedem... unde am ramas? Da! Regina a hotarat sa creasca numarul de copii livrati pe saptamana, in primul rand ca sa compenseze cei pe care i-am pierdut ca urmare a crizei, dar a mai planificat si un plus de 20% pentru luna urmatoare, ca sa ne asiguram ca avem suficiente efective in caz ca revine calul... Furnicile-razboinic au fost trimise sa stea de paza la fiecare intrare (nici ele nu erau suficiente, sporul pe segmentul asta trebuia sa ajunga la 50% pana la sfarsitul saptamanii viitoare). Rolul lor este sa dea alarma si sa atace agresorul (nu radeti, cailor nu le place sa le intre o armata intreaga in nas cand amusina musuroaie!). In fine, la finalul saptamanii cu pricina (primul atac adica) s-au scris cateva articole pe tema asta si s-a ajuns la concluzia ca greul a trecut, iar musuroiul a luat cele mai bune masuri impotriva unui eventual atac viitor. Dupa care... au aparut problemele de sambata trecuta. Atacul a fost pe cat de neasteptat, pe atat de brutal. De data asta a intrat cu copitele, adanc si repetat, in inima musuroiului (pana la -3 /din -6). Cred ca au fost mai multi. Si de atunci ploua mereu. Din fericire suntem aproape gata cu reparatiile (eu mi-am terminat deja norma saptamanala, maine poate reusesc sa ajut si cateva vecine). Am primit ratia intreaga de miere, polen si ceara, insa o sa ii dau jumatate greierelui, pe care l-am intalnit sambata imediat dupa atac – lui i-a rupt calul un picior de sprijin si nici voce nu mai avea sa cante saracul!
Ma duc sa ii duc de mancare.


Duminica:
De obicei duminica ne odihnim. Nu stiu de ce, pentru ca in musuroiul vecin nu exista obiceiul asta. Dar asa ne-a spus Regina, ca la noi in musuroi duminica ne odihnim. Din pacate astazi nu am putut sa ne odihnim, pentru ca ... ieri a fost sambata! Si iar am fost atacate, mai grav ca sambata trecuta, de data asta calcatul in copite a tinut mai mult. A ajuns pana la -4, apa intra peste tot, Regina nu mai prididea cu productia de copii. Iar noi acum nu mai prididim cu ingrijirea lor, trebuie sa si reconstruim, sa deviem apa, sa ne protejam Regina (fara ea nu exista musuroi!). Iar eu... in timp ce alergam innebunita de la copii la lopata, la Regina si inapoi la copii, nu reuseam sa ma opresc din gandit. La urma urmei, cred ca e timpul sa luam o masura mai drastica. De exemplu am putea sa mutam musuroiul. Decat sa il reconstruim mereu acolo, pe linia de aterizare de la obstacolul nr. 5 (gardul cu apa...), de pe noul traseu de Grand Prix (inaugurat pe hipodrom... luna trecuta!). Am sa ii propun maine Reginei, ca asa ceva depaseste atributiile mele. Tineti-mi pumnii!

Noapte buna, va pupa Furnicuta Georgina.


Morala (daca mai e nevoie): din putinul pe care il aveti, dramuiti astfel incat sa aveti grija de familiile voastre, de prietenii si de vecinii vostri, de cei mai oropsiti ca voi si in acelasi timp... nu pierdeti din vedere ce se intampla in jur. Nimeni nu este prea ‚mic’ pentru a intelege ce i se intampla si a veni cu o solutie (chiar si din ‚categoria apei calde’). Poate o sa-mi spuneti ca doar cu o floare nu se face primavara, insa intre a nu face nimic si a face ceva (orice!) cred ca intuiti si voi ce vor alege cei ‚puternici’ (si din categoria ‚David’, dar si dintre cei ca ‚Goliat’ – pentru ca este pacat in contextul dat sa picam in capcana stereoptipiei, puterea adevarata se ascunde sub cele mai nebanuite forme).

Va doresc deci sa fiti puternici, sa depasiti orice criza fara a o evita si fara a va lasa descurajati de momentele de slabiciune (normale si la urma urmei constructive). Si va mai doresc sa optati pentru solutii care sa va faca cinste mai tarziu!

Tot Furnicuta Georgina