Admiratie vs. Invidie

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 375 / 26 Octombrie 2009

Motto: Viata merge si eu nu stau – Georgina Popescu

In urma cu cateva saptamani am simtit nevoia sa va scriu din nou. Atat si nimic mai mult. Am facut insa o greseala – am considerat ca am nevoie de o tema (din obisnuinta...) si am incercat sa caut una. Ajunsesem chiar la ceva destul de interesant – fratia siameza intre ‘admiratie’ si ‘invidie’.

Am plecat de la o poveste care mi-a trecut pe la urechi cu ceva vreme-n urma, intr-un grup de prieteni, la un pahar de vorba. Era vorba de o persoana inteligenta, muncitoare, integra, care aplica in viata profesionala metode constructive (negociere, identificare de solutii reciproc avantajoase in ceea ce face - si credeti-ma, face incredibil de multe!). Aceasta persoana ne povestea cu oarecare durere si nelamurire in glas cum, de la o vreme, e lovita repetitiv, nemeritat si fara sens de catre o alta persoana. Pe care o descria de altfel ca fiind foarte capabila, inteligenta si muncitoare, insa aplicand o reteta diferita de abordare a relatiilor profesionale – atacul. Agresivitatea pe care o emana respectiva persoana era molipsitoare, deseori discutiile capatand o turnura neasteptata, care o deconcertau pe ‘pacifista’, transformand-o intr-un partener redutabil de lupta in camp deschis si cu arme similare. Ulterior (la rece!) bineinteles ca tot ea regreta ca si-a pierdut cumpatul si si-a urmat instinctul.

Ascultam povestea incredibila a unui meci, nici inegal si nici lipsit de miza sau scop, insa care parea vaduvit de sens. Daca si-ar fi unit capacitatile pentru un scop comun, persoanele respective pareau ca pot misca munti impreuna! Insa in razboi era evident pentru toata lumea ca inevitabil se vor rani reciproc, vor genera victime colaterale, iar daca nu se opresc la timp vor putea distruge intregul camp de lupta.

Cei de la masa au inceput sa o consoleze pe prietena noastra intrebandu-se oarecum retoric de ce ar dori cineva sa atace o persoana de calitatea ei. In afara de glumele obisnuite (gelozie, frustrare etc.), am auzit o voce care m-a pus pe ganduri – ‘Te-ai gandit ca e posibil sa te invidieze? Sa isi doreasca pozitia ta?’. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc pe drumul spre casa la doua lucruri.

Primul a fost ca niciodata nu mi-am dorit pozitia altcuiva, pentru simplul motiv ca pozitia pe care ma aflu de obicei imi capteaza toata atentia. Ciclul este de genul: aleg o pozitie profesionala (copilarie), trec printr-o perioada de asimilare cunostinte si dezvoltare personala (adolescenta), pana la nivelul la care constientizez ca am ajuns sa stapanesc bine ceea ce fac (maturitate), dupa care urmeaza faza in care si cei din jur constientizeaza expertiza mea si invata de la mine (pragul pensionarii). La momentul acesta de obicei caut o noua sansa de dezvoltare, ceea ce are doua efecte pozitive: lasa loc unui adolescent din vechiul loc sa ajunga la maturitate, iar in acelasi timp ma ajuta pe mine sa redevin copil (sau macar adolescent) intr-o noua viata profesionala. Deocamdata a functionat foarte bine, chiar daca pe masura ce imbatranesc incep sa ma stabilizez in faze de maturitate succesive, pana cand probabil etapa ‘pensionarii’ va coincide cu varsta legal dedicata acestui scop.

Al doilea lucru la care m-am gandit a fost admiratia pe care o aveam fata de persoana atacata. Asta implica foarte multe constatari obiective amestecate cu sentimente subiective congruente: arata bine, este sociabila, te poti baza pe ea, are succes in plan profesional, are portia ei de drame in plan personal (peste care trece cu un zambet si o lectie invatata), e optimista si cu simtul umorului, are putere de munca etc. – ma opresc pentru ca oricum banuiesc ca se recunoaste si o sa se simta prost, pentru ca e si modesta (in limitele bunului simt!). Intr-un cuvant este o persoana in pereajma careia imi place sa fiu. Insa nu imi doresc sa fiu in locul ei.

Aici intervine perceptia nuantei - intre admiratie si invidie. Pe cazul de fata, rezulta din faptul ca imi place de ea, insa imi place si de mine. Cateodata ma mai dezamagesc, alteori poate chiar ma admir, deci nu am de ce sa imi doresc sa devin altcineva. Imi doresc bineinteles sa progresez, sa ma schimb putin cate putin in bine, cu fiecare zi, experienta sau om pe care il cunosc. Pur si simplu... viata merge si eu nu stau!
Nota: multumesc prietenei mele de-o viata si stie ea de ce; desi ne-am cunoscut la o varsta (nu foarte frageda!), consider ca avem deja ‘o viata’ de amicitie, botezata din plin... la scoala de soferi!

Revenind la seara non-inspiratiei mele (pentru ca despre asta e vorba pana aici), la jumatatea drumului spre casa ma gandeam cum oamenii ar putea fi impartiti in doua categorii: cei care admira (aici ar intra cei care se simt bine cu ei, dar si cei care pot aprecia anumite lucruri fara sa si le si doreasca neaparat; sau, daca si le doresc, sa nu isi doreasca sa le obtina in detrimentul celor la care le vad). Ceilalti ar fi cei care invidiaza (cei care isi doresc ceea ce vad la ceilalti, de cele mai multe ori in detrimentul celor care le au in prezent, de obicei exista si o componenta de ‘eu merit mai mult decat...’). Nu imi dau seama daca pentru cel care citeste are sens ce scriu acum, insa ideea este foarte bine reflectata in intelepciunea noastra populara (cum altfel?) prin traditionala capra a vecinului.

Dupa care am inceput sa aprofundez gandirea (ca de obicei, niciodata nu o nimeresc din prima in tramvai!) si sa imi dau seama cat de usor se poate pica in capcana invidiei si (uneori) cat de constructiva poate fi mobilizarea de a iti dori si tu ce are celalalt. Si nu am mai fost convinsa ca exista ceva alb sau negru, am revenit (cat de previzibil!) la eterna dualitate.

Ambele sentimente se nasc in contexte similare: fiecare dintre noi (cu dozele noastre personale de virtute si pacat) le nutrim pe amandoua pe rand sau simultan, sincer sau disimulat, in relatie cu semenii nostri. Daca e sa fim strict academici, admiratia defineste un sentiment nobil, al carui mecanism poate fi definit simplificat cam asa: eu, in deplinatatea facultatilor mele mintale, privesc la vecinul meu (sau la capra sa – dupa caz), constat ca este dotat (a) mai bine decat mine (respectiv capra mea) si - fara pic de rautate in reactia mea sentimentala fata de aceasta constatare – il admir pentru asta. O alta varianta de admiratie este cea fata de actiunile vecinului meu, de cele mai multe ori cu efecte pozitive notabile, insa pentru care respectivul a trecut prin faze intermediare pe care eu (virtuosul!) nu mi le-as asuma (din lipsa de curaj sau din motive de perceptie fata de risc / rezultat). ‘Il admir pentru ca face asta!’ de multe ori echivaland insa cu ‘eu n-as face asa ceva in ruptul capului!’.

Buun! Deci cam asa percep eu admiratia. Ceva ce imi doresc sa fac sau sa ajung sau sa am, insa fara a ravni la ce are deja celalalt. Putem avea amandoi(ua) in aceeasi masura, daca eu sunt suficient de motivat(a) si/sau harnic(a) si ma mobilizez sa obtin.

Acum vine invidia. Ce diferentiaza cele doua notiuni? O prima diferenta ar putea consta in gradul in care imi doresc ce are celalalt si (nu in ultimul rand!) gradul in care percep ca mi se cuvine. O alta - perceptia asupra lejeritatii cu care celalalt a obtinut ceea ce are si asupra meritelor sale generale (mie mi se cuvine mai mult decat lui!). In fine, gradul in care mi-as dori sa nu mai aiba el (faza cu capra muritoare).

Ca sa nu va faceti o idee gresita si sa nu pic in capcana prejudecatii (cavaler vs. zmeu) trebuie sa clarific ceva: personal cred ca nici una din cele doua surori siameze nu e complet buna sau complet rea. Un dram de admiratie intr-o mare de invidie se va gasi intotdeauna (chiar daca nu recunoastem), dupa cum si invers – un dram de invidie intr-o mare de admiratie (nici asta nu recunoastem!). Iar invidia in doze terapeutice este chiar binevenita – ne mobilizeaza si ne face sa ne dorim mai mult, o percep ca pe un fel de mama a ambitiei. Iar admiratia ar fi in familia asta... bunica ambitiei, adica o forma ceva mai pasiva (mai inteleapta si mai lenta in miscare, mai chibzuita si mai prudenta).

Plus ca exista... ‘invidie admirativa’, nu? Este cea care poate fi marturisita pe fata si se doreste a fi receptionata drept compliment - categoria ‘ce te invidiez ca poti sa ajungi la masaj!’, sau ‘ce departe ai calatorit – te invidiez!’ sau ‘te invidiez ca ai atata rabdare cu oamenii’.

Si uite-asa tramvaiul meu a ajuns la statia de destinatie. Apropos, in caz ca se intreaba cineva ce s-a intamplat la scoala de soferi de mai sus: am carnet insa nu conduc; e criminal sa conduci in Bucuresti, iar mijloacele de transport in comun sunt un prilej ideal de reculegere, care nu merita a fi inlocuit cu fitnessul automobilistic (prin asta intelegand stat la volan cu gleznele flexand pe pedale si cu cele mai active grupe de muschi localizate in degete si buzisoare - exersand varii injective, imbinand armonios limbajul corporal cu cel verbal).

Deja ma pregateam de editorial, fericita ca am gasit tema. M-am asezat la butoane si am descoperit ca nu pot sa ma hotarasc – e bine sau rau ca cele doua se imbina? Chiar se imbina la toata lumea? Pentru prima data de cand va scriu, dupa vreo doua pagini m-a lovit senzatia ca ceva nu se lega acolo spre final, ca n-am ce sa va transmit ca sa va si mobilizeze sa faceti ceva dupa ce ati terminat de citit. Inacceptabil si complet de neinvidiat! Deci las draftul neterminat si ma duc la culcare.

In ordine cronologica, trece vremea si la un moment dat urmeaza o alta seara in oras, cu un alt grup de prieteni. La care ma mananca limba sa aduc tema in discutie. Si imi dau seama ca fiecare din noi are o capacitate variabila de admiratie vs. invidie, poate la fel cum fiecare avem o capacitate variabila de dragoste vs. ura. De exemplu am auzit ca exista oameni cu principii morale suficient de solide incat sa nu minta (woow! .... niciodata?!...) si exista oameni fara astfel de principii sau cu exercitiu in flexarea principiilor respective in functie de alte principii (mai albe sau mai negre).

Extreme exista in toate domeniile, insa la masa aceea am realizat altceva foarte important: e mai bine sa fii admirat decat invidiat, e mai bine sa fii iubit decat urat, e mai bine sa fii ascultat decat intrerupt si ... e mai bine sa fii ceva decat nimic. Ceea ce m-a facut sa ma decid pe loc – de maine voi considera invidia ca pe o forma de compliment si nu voi cauta sa judec omul care o exprima pentru modul in care a ales sa se exprime.

Spunea o teorie a fortelor in univers (nu mai stiu daca am citit-o in liceu sau mai tarziu) ca in lipsa altor influente, forta cu care ti se raspunde este egala cu cea pe care o aplici. Uneori insa cea de retur e amplificata. Deci m-am gandit atunci si acolo ca daca va fi sa amplific ceva in domeniul fortei duale admiratie / invidie, am sa intorc mereu sentimente pozitive.

Buna decizie! Nu ca am reusit sa o si aplic intotdeauna (!), pentru ca se intampla de multe ori ca reactiile sa o ia inaintea judecatilor, oricat de bune ar fi acestea din urma. E o chestie de instinct, supravietuire – pur si simplu natura umana. Cert este ca a mai trecut o vreme si a mai venit o seara, in care am fost pusa in fata unei incercari – aceea de a aplica ceea ce gandesc, afirm si ma tot straduiesc sa ii invat si pe ceilalti. Si am primit la randul meu o lectie. Aceea ca multe teorii rezonabile eludeaza practica, lucruri ce par simple au o tendinta intrinseca de a se complica incontrolabil, complet de capul lor.



(NOTA: se pare ca tema asta cu contradictia dintre ce fac si ce spun m-a urmarit, pentru ca in februarie 2011 am aprofundat-o / intr-o limba de circulatie internationala de data asta - v. http://egooutpeters.blogspot.com/2011/02/life.html )

Ce s-a intamplat? Am fost pe cale de a escalada (in scris!) un conflict profesional. Din argumente poate justificabile (apararea ‘tribului’ alocat), am fost aproape de a face o mutare beligeranta contra unei persoane agresive. Pentru a raspunde unui atac nejustificat, construisem deja argumentatia rationala, cu toate ca aspectele pe care le adresam erau in principal irationale si aveau de fapt in spate alte temeri. Conflictul real din spatele atacului era mult mai profund decat amaratele de cuvinte care ma provocasera sa raspund. Si iata ca eram cu toate armele pe masa, incercand sa pansez vreo 6 rani vindecabile la un pacient care nu prea mai avea cap.

Si in acel moment a sunat telefonul. Era vocea unei ratiuni exterioare (fizic – nu va ganditi la corpuri astrale), adica o terta persoana care m-a sunat si care s-a apucat muncitoreste sa medieze ceea ce ... de fapt inca nu comisesem. Multumesc Domnului ca a lasat pe Pamant telepatia si a permis Omului sa inventeze butonul ‘send’. In caz ca nu stiati, pana nu il apesi, inca poti retrage foarte multe lucruri care pe vremuri intrau la categoria ‘verba volant’. Am vorbit, am argumentat, mi-am varsat oful pe cale orala si l-am ascultat pe al sau. In scris am revenit pe alocuri, am reactionat la intensitate ceva mai redusa, am pastrat tolba inca plina de arme pentru rundele viitoare, cu speranta ascunsa ca poate gasim capul si nu va mai fi nevoie. Multumesc persoanei, m-a umplut de admiratie (chiar asa!) pentru ce a facut, deoarece am simtit ca a fost ceva dezinteresat si chiar altruist.

Asa ca am plecat spre casa cu un grad ceva mai ridicat de satisfactie si unul mai mic de frustrare, la sfarsitul unei saptamani dificile - insa incheiate! Pe drum a intervenit o alta voce (de data asta ceva mai ‘astrala’ – mama), care mi-a reamintit cam ce conteaza cu adevarat in viata. Nu a fost vreo sedinta de spiritism, ci una de amintiri derulate cu o prietena reala langa mine. Si uite-asa am ajuns iar acasa, in fata unui ecran cu litere mici care se astern una langa alta, din care a iesit ceea ce tocmai ati terminat de citit. De data asta fara sa fi avut propriu-zis o tema (sau pana la urma totusi am avut?). Pur si simplu am avut o poveste de spus.

Iar in incheiere am sa va transmit si un indemn: invidiati-va numai pe voi insi/eva - pentru ceea ce ati fost odata (chiar daca n-ati avut cureaua lata!), admirati-va (in doze rezonabile...) pentru ceea ce sunteti si ambitionati-va pentru ceea ce puteti deveni. Admirati-i pe aceia din jurul vostru care intr-adevar merita asta, ignorati-i pe cei care nu va merita admiratia (insa manifest, adica sa simta ca sunt ignorati - grea pedeapsa!). Faceti-o natural, fara eforturi si fara remuscari.

Voi incerca sa fac la randul meu eu la fel.


Georgina