DESTIN

Motto: Soarta este scuza celor slabi şi opera celor tari - Nicolae Titulescu

Dedicatie: Izabelei, o femeie care a stiut sa-si accepte visul si sa isi traiasca destinul. Sau invers?...

Tocmai am venit de la o nunta. Multi dintre prietenii mei cunosc mireasa, v-am mai povestit despre ea intr-o sciere mai veche – despre TALENT. Pe numele ei Izabela Barbu (nume de scena Jezebel), una din cele mai formidabile voci pe care le-am auzit vreodata.

Povestea noastra este destul de scurta. Ne-am cunoscut in 1998, cand am trecut pragul primului loc de munca, plina de inocenta, speranta si inconstienta tineretii. Ea era una din colegele de la ghiseul bancii in care m-am angajat. Un pachet de voie buna, zambet, dans si suflet, totul intr-un ambalaj de romanca get-beget, in spatele caruia am suspectat insa ceva stramosi spanioli (dupa ochii si parul negru rebel, dar si ritmurile pe care le iubea inca de pe atunci...).

In 2002 am plecat de la respectivul loc de munca, iar drumurile noastre s-au despartit pentru o vreme. La ea a urmat o cariera bancara si ceva dificultati in plan personal, de care am aflat abia mai tarziu. In 2009 o prietena comuna mi-a spus ca Izabela s-a apucat de cantat si m-a luat pe sus sa o ascult. Am mers intr-un loc de care nu mai auzisem pana atunci, obosita dupa o zi de munca si manata de o oarecare curiozitate. Oare cum o fi sa te apuci de asa ceva la 40 ani?...

Prima data cand am ascultat-o cantand am avut emotii sa nu cumva sa i se franga vocea, sa nu se emotioneze si sa se piarda in mijlocul melodiilor dificile pe care le aborda. Am iesit de acolo aproape muta (cine ma cunoaste intelege ca e o stare de gratie pentru mine...). 

Apoi a urmat o alta seara. Apoi inca una, si inca una, si tot asa... am ajuns sa ii sorb trilurile cu o frecventa aproape lunara pana in 2010, cand am plecat la Viena. Dupa aceea aterizam deseori vineri seara si ma duceam direct la spectacolele ei. Era legatura mea cu lumea ‚de acasa‘, fie ca imi intra in suflet cu muzica populara romaneasca sau pe ritmuri frantuzesti, spaniole sau braziliene.

Apoi, la sfarsitul lui 2013, m-am intors de-a binelea acasa. Si iata ca ... din pacate nu am mai ajuns sa o ascult. La fel cum nu prea am mai reusit sa scriu. As putea sa dau vina acum pe aproape orice – de la timp la dispozitie, la lipsa de teme sau chiar la teama de a mai asterne lucruri pe ecran, in conditiile in care nu ma simteam confortabil cu ce am de spus. Am simtit in perioada asta ca lipseste ceva fara sa pot spune exact ce - imi parea greu de redat ceea ce simt. Am mai trecut o data printr-o faza similara dupa mutarea la Viena, iar atunci m-am deblocat dupa prima vizita in afara granitelor austriece – la vecinii din Budapesta.

Asta seara am fost la nunta Izabelei si, desi intr-o astfel de zi ar fi trebuit sa ii cante ei altii, totusi nu a rezistat fara o reprezentatie pentru prietenii nuntasi. Era si pacat, pentru ca este evident ca o face cu pasiune. Iubeste deopotriva muzica si publicul si cred ca a parut firesc ca una din cele mai importante zile din viata ei sa fie marcata prin cantec.

La fel ca ultima data cand am ascultat-o, mi-am adus aminte cat de frumos este sa traiesti. Cat de important este sa lasi deopotriva un strop de lumesc si unul de spiritual sa te patrunda in fiecare zi. Sa mentii un echilibru intre arta si munca, dragoste si datorie, relaxare si efort, somn si trezie, noapte si zi, control asupra planurilor si abandon in fata Destinului. Mi-am dat seama in timp ce ascultam cantecul Izabelei ca in noaptea asta voi scrie.

Si m-am gandit sa scriu despre Destin. 

De fiecare data cand ma opresc asupra unui cuvant, o fac pentru ca acel cuvant se incapataneaza sa ma caute pana cand il tratez cu atentia cuvenita si primeste un spatiu pe blog. Si cuvantul asta ma tot cauta cam de o luna.

Povestea Izabelei pare o urzeala a Destinului. L-a cunoscut pe Dan, el a incurajat-o sa cante, ea a avut suficienta incredere in el, in ea si in ei impreuna ca sa lase o meserie sigura si sa se avante in necunoscut. Intr-un domeniu in care tineretea si moda sunt la putere, ea s-a adresat unui anumit segment de audienta, cu o anumita calitate artistica si a fost nevoie de timp si rabdare ca sa obtina rezultate.

Cunosc si alte istorii personale asemanatoare. Persoane care s-au indreptat catre domenii noi, fascinante insa dificil de patruns, cu perioade de teama, sacrificiu si in acelasi timp sustinerea celor dragi. Acum, cand sunt pe culmile succesului, pare ca a fost Mana Destinului. Insa munca si staruinta lor au fost cele care i-au (le-au) adus acolo unde sunt astazi. Iar maine ... cine stie?... sigur este doar ca va fi o alta zi.

Prin urmare, am sa va intreb in noaptea asta: ce inseamna pentru voi Destinul?

Dexul ne spune foarte sintetic si la obiect ca este 1) Forta supranaturala care determina in mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursita; soarta. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de vointa unui om si care compun viata lui. Si inca vreo cateva definitii care in esenta redau aceleasi idei.

Cu prima definitie nu am probleme majore, doar ca e interesant ca supranaturalul este evident... irevocabilitatea banuiesc ca e data de faptul ca evenimentele ‚curg‘ pe linia timpului, deci inapoi nu merg... Insa cu definitia a doua am ceva de furca pe partea de ‚independent de vointa unui om‘. Cum ramane atunci cu libertatea de a alege? Cu deciziile pe care le luam zi de zi? Cu ideea ca in fiecare moment al vietii noastre pasii pe care ii facem ne trimit intr-un scenariu sau altul, care influenteaza tot ceea ce urmeaza dupa asta? Cu ideea ca maine este prima zi a restului vietii noastre? Si ca daca il schimbam pe maine, ne putem schimba viitorul? (atentie mai ales daca obisnuiti sa calatoriti in timp – e bine cunoscut ca nu avem voie sa intervenim asupra trecutului, ca sa nu destabilizam viitorul...).

Prin urmare, dilema cea mai mare este daca Destinul e ceva ce putem controla (sau macar influenta) sau este ceva in fata caruia e mai bine sa ne abandonam? Chiar asa – oare este Ceva?... sau mai curand Cineva, Undeva, Candva, Cumva?... sau toate acestea la un loc? Mana Destinului o suspectam de interventie atunci cand se intampla lucruri exceptionale, deosebite de rutina zilnica. In conditii de normalitate, daca zilele noastre curg monoton si predictibil, obisnuim sa numim asta Viata. Cand ne loveste o nenorocire sau o bucurie neasteptata, incepe speculatia cu privire la ce a cauzat asa ceva – Noroc (bun sau rau...), Soarta, Coincidenta, Destin.

In principiu Destinul se refera la o intersectie aproape imposibil de ‚regizat‘ - intre oameni, locuri, fapte, la timpul (ne)potrivit si de o maniera de cele mai multe ori irepetabila. El insa nu se intampla de capul lui, fara efort si fara recunoastere. Imi amintesc ca in urma cu ceva ani o persoana mi-a spus ca valorific mult mai multe oportunitati decat alti oameni. Cred ca primul pas in a ajuta Destinul sa ti se intample este sa il recunosti – poti sa ii spui oportunitate sau amenintare, posibila sau iminenta, imposibila sau putin probabila. Daca lucrurile se intampla in jurul tau si tu nu le dai atentie, te uiti prin oameni pe strada si butonezi telefoane in loc sa conversezi ochi in ochi, este foarte probabil ca fel de fel de Destine sa topaie inutil in fata ta si sa dispara nebagate in seama. Daca insa iti asculti visele si casti bine ochii si urechile, iti deshizi sufletul si lasi sa te patrunda cele ce te inconjoara, probabilitatea ca Destinul sa ti se intample este mai mare.

Una peste alta, daca ar fi sa sintetizez ce a insemnat pentru mine Destinul pana la aceasta varsta concluzia pare a fi una singura: OAMENII. Faptele, evenimentele si locurile au constituit decoruri, lectii, contexte. Un fel de plasa de pescuit ceea ce a contat cu adevarat, respectiv oamenii pe care i-am cunoscut. Unii dintre ei fizic au venit si au plecat. Amintirea unora s-a estompat chiar si spiritual, desi lectiile pe care le-au avut de transmis au ramas. Cei care conteaza cu adevarat sunt insa in mine si ma insotesc peste tot pe unde merg. Chiar daca pe unii stiu sigur ca nu am sa ii mai vad vreodata, iar la altii ma gandesc cu dor si nostalgie, intrebandu-ma daca o sa ii mai am aproape macar o data in viata asta. Port in mine cate o parte, mai mica sau mai mare, din toti cei cu care mi-am intersectat drumul si sunt recunoscatoare pentru asta.

Sunt convinsa ca fiecare aveti propria perceptie fata de Destin si propriile asteptari fata de El (sau Ea –in terminologia de Soarta). Am sa imi permit insa doua sugestii. Prima este sa nu va sfiiti sa ajutati Destinul sa vi se intample. A doua este sa priviti dincolo de loc, timp si eveniment – sa zaboviti putin asupra oamenilor care va ies in cale. Chiar daca uneori nu e usor sa le intelegeti locul si rolul in diferite etape ale vietii, amintiti-va ca in timp ce restul este perceptie, oamenii sunt suflet. Iar Destinul isi poate tese panza doar prin ei.

Georgina Popescu