Editorial aparut in Info Kappa Nr. 237 / 19 Februarie 2007
MOTTO: "A fi bine adaptat intr-o societate profund bolnava nu este o dovada de sanatate!" Krishnamurti
Intr-un numar recent al Info Kappa citeam despre "mostenire" - ce lasam in urma noastra, ce primim de la cei care ne-au precedat, cum influentam fiecare in felul nostru generatiile ce (speram ca!) ne vor (mai) urma. Editorialul respectiv m-a lasat cu un dram de tristete si in acelasi timp cu constiinta ca realitatea nu trebuie ocolita, ci infruntata. Trista sau nu, este realitatea noastra contemporana! Ca si in dezalcolizare sau in tratamentul unei boli psihice, primul si cel mai important pas este sa recunosti ca esti alcoolic sau ca ai o problema (nebunul si satul).
Va invit sa deschidem azi inca o cutiuta pandoriana, poate una dintre cele mai mari capcane ale zilelor noastre: individul si problemele lui personale. Mai exact accesibilitatea si complexitatea solutiilor pe care le are la indemana pentru a isi rezolva (sau cel putin "masca") aceste probleme. Cel mai periculos rau este cel deghizat in bine. Ca sa ma explic mai bine am sa incerc o analogie cu industria farmaceutica.
Suntem asaltati zi de zi de reclame pentru medicamente care atenueaza simptomele pentru aproape orice tip de boala. Din crestetul capului si pana la varful degetului mare de la picior, aflam seara de seara ca exista cate un produs care ne poate face sa ne simtim bine aproape "instant" atunci cand avem o problema, si care in plus "este disponibil in farmacii si se elibereaza fara prescriptie medicala". Astazi auzi sau citesti despre el, maine il iei de la farmacie, poimaine te simti deja mai bine. Pentru cat timp?... ce conteaza acum? Cine credeti ca citeste pe prospectele elaborate care insotesc un produs ca trebuie administrat dupa sfatul medicului? Sau (e doar un exemplu!) ca inainte de administrare trebuie eliminata suspiciunea de cancer? Sau ca daca durerea nu dispare dupa x zile esti sfatuit sa te duci totusi la medic? Va spun eu: foarte putini oameni. Nu exista pana acum in nici o reclama avertismentul ca tratarea simptomelor fara a descoperi cauza, poate masca agravarea unei boli pana la stadii cand interventia medicului este tardiva si/sau extrem de invaziva.
Medicii si farmacistii au inceput (in ceasul al 25-lea...) sa ridice voci timide impotriva promovarii in masa a medicamentelor. Poate peste 15-20 ani vom apuca sa traim intr-o lume in care reclama la medicamente va fi interzisa, alaturi de cea la alcool, tutun si junk food. Sau poate nu.
Ca sa revin la punctul de plecare al analogiei, am din ce in ce mai des senzatia ca ceva asemanator se intampla la nivel de individ vs. societate. Fiecare individ se trateaza individual pentru simptome ale unor boli sociale grave. Nu este nimic in neregula la nivel de individ, ba chiar este exceptional ca poti invata sa iti controlezi furia, sa iti depasesti stresul sau sa gasesti o reteta de succes care sa te propulseze in societate. Problema este ca tot mai multe probleme personale tratate individual au aparut de fapt din cauza bolilor agravate la nivel social. Si pe masura ce fiecare isi trateaza "individual" simptomele, toleranta fata de cancerul social creste, tumorile continua sa se dezvolte, poate chiar sa sufere mutatii genetice si in final sa perverteasca "normalitatea" zilelor noastre.
Recunosc ca este frumos, provocator si generator de satisfactii (personale...) sa patrunzi in tainele stiintelor supravietuirii in jungla sociala... Dar cine isi poate asuma astazi responsabilitatea de a diagnostica si de a trata societatea care cauzeaza aceste probleme? Mai mult: cine este calificat sa faca acest lucru? Si cum? Iata niste intrebari la care nu am inca raspuns. Dar sunt sigura ca voi incerca sa caut. Daca vreunul din voi cunoaste raspunsul sau are o idee, va rog nu va fie teama sa il/o impartasiti cu ceilalti.
Nemuritorul "mens sana in corpore sano" (spiritul ar trebui sa fie si el pe undeva pe-acolo, tot "sanatos") trebuie extins putin in jurul nostru. Daca ne dorim copii, nepoti, "urmasi ai urmasilor nostri" care sa aiba parte de o viata sanatoasa, suflet curat si loc sub un soare prietenos, trebuie sa incepem sa ne punem problema sa le asiguram si un "corp social" sanatos. Din punct de vedere al mediului, dar si din punct de vedere al valorilor! Stiu ca este tot mai dificil, in lume in general si in Romania in special! Nu pretind ca tara noastra are probleme mai mari sau mai importante decat restul lumii, nu ma asez in calea globalizarii, ci pur si simplu vreau sa vorbesc despre problemele tarii mele pentru simplul motiv ca este a mea!
Asa ca voi trece peste problemele globale si ma voi opri asupra unei probleme "locale" generate de globalizare. La fel de grava si la fel de actuala - o citim in toate ziarele, dam din cap aprobator si privim pasivi cum ne afecteaza. A fost la inceput de ordinul miilor, apoi zecilor si sutelor de mii, iar in prezent cred ca vorbim de milioane. Este vorba de emigrantii romani.
Ca un bulgare de zapada, problema a crescut - intai a fost o ingrijorare de ordin cantitativ, dupa care a inceput sa capate accente calitative din ce in ce mai grave. Aflam astazi ca exista "profiluri standard de emigranti", unele categorii profesionale sunt pe cale de disparitie in Romania, pentru ca s-au exportat fara contingentare. Circulatia libera este extraordinara pentru individ dar se dovedeste dezastruoasa pentru societate. Nu tarile UE trebuia sa fie ingrijorate, nu ele ar fi trebuit sa strige cel mai tare si sa elaboreze strategii de oprire a valurilor de imigranti. Romania trebuia sa urle de durere in anticiparea efectelor deschiderii granitelor.
Sansa indivizilor s-a transformat incet dar sigur in nesansa natiunii. O cale naturala de evolutie, o Cutie a Pandorei deschisa de predecesorii nostri si de ratiuni mai presus de controlul individului (ba poate chiar al natiunii!). Calculele hartiei sunt dure - intai agricultori, asistente medicale, constructori (nu ne mai cereti, ca nu mai avem nici pentru noi!); incet dar sigur s-a trecut la programatori, bancheri, profesori, medici, cercetatori. Acum exportam oameni politici, pentru ca Parlamentul European are nevoie de noi ("Razi tu razi, Harap Alb, dar nu stii ce te-astepta!"... spune un basm profund romanesc). Omul span ne pandeste profesionistii, ii ademeneste si ii ia la el. Si ei traiesc mai mult sau mai putin fericiti "peste mari si tari", in timp ce familiile lor se mandresc cu ei (baiatul / fata mea s-a realizat, lucreaza "afara" si e foarte apreciat...).
Ce ramane in urma? Cam ce ramane dintr-o vegetatie luxurianta dupa un incendiu de padure. O natiune amputata care trebuie sa performeze peste media tarilor europene daca vrea sa le "ajunga din urma". Numai ca un astfel de obiectiv imi aminteste de fabula cu iepurele si broasca testoasa. Ar trebui sa convingem toti iepurii din Marea U.E. sa se opreasca si sa ne astepte, ca sa ii ajungem si noi din urma - in 10, 20 sau 30 ani! Insa ei nu se lasa opriti fir-ar sa fie! Ba mai fura si know-how-ul broscutei, ii taie vreo trei picioare si ii lasa carapacea, apoi ii cer sa dovedeasca cum ca tot mai poate sa alerge mai repede decat ei!
Paradoxal, nu cred ca putem invinui pe cineva pentru asta. Nivelul meu individual de existenta este solidar cu cei plecati. Nu stiu cum as reactiona daca mi s-ar oferi ceva care sa corespunda exigentelor mele (personale, profesionale si financiare - in ordinea asta!). Poate ca as incerca ceva nou, poate nu. La urma urmei la asta se reduce mecanismul deciziei pe ramura "unde"? Intr-un plan tridimensional definit de oferta alternativa vs. situatie existenta vs. asteptari personale. Ba mai mult, rezistenta omului la schimbare inclina din start balanta in favoarea tarii unde s-a nascut, a crescut, are familie si prieteni.
Prin urmare, oferta externa trebuie sa fie semnificativ mai buna decat cea interna ca sa genereze relocare. Ce inseamna asta? Inseamna ca pe masura ce inaintezi in varsta / cariera (v. si editorialul meu despre libertate - ma gandesc la cea profesionala), vei fi din ce in ce mai greu de convins. Si va fi din ce in ce mai scump pentru "ei" sa te convinga. Tocmai de aceea cei mai multi "alesi" care aleg sa plece sunt tineri - studenti sau absolventi la inceput de cariera, de cele mai multe ori platiti.... cum sunt platiti. Si care reunesc (de obicei cumulativ) cateva criterii de baza: inteligenti, dinamici si dornici de afirmare, de preferinta necasatoriti, dispusi sa munceasca pe bani destul de putini, pana la ore tarzii si cu randament mai bun decat cei de pe piata locala. Si... din cat cunosc eu romanul, un procent ingrijorator de mare pana in 25 ani se califica pe criteriile astea.
Concluzia: suntem pe cale sa pierdem o generatie, poate chiar vreo doua, anume tocmai acea generatie care ne-ar putea ajuta sa depasim cativa iepuri. Ce e de facut? Ca si in medicina... prevenirea este mai sigura si mai ieftina decat tratamentul. Citeam cu bucurie ca se modifica salariul minim pentru cei cu studii superioare - e bine, laudabil dar... oare efortul este bine documentat, noul salariu confera un argument credibil in relatia cu "oferta externa"? Ramane de vazut. Oricum este un semn ca se incearca ceva. Cred insa ca am ajuns in stadiul alcoolicului care trebuie sa recunoasca cum ca are deja o problema, deci prevenirea este putin tardiva si rezolva doar o parte din ea.
E timpul sa ne gandim la un tratament - cum sa ii aducem inapoi (din nou constat cu bucurie ca intre ziua cand am inceput sa scriu pe tema asta si ziua cand am incheiat editorialul incepe sa se miste ceva si pe partea asta - se pune problema instituirii unor "prime de revenire in tara" - deocamdata pentru constructori, e un pas inainte, asteptam rezultatele!). In orice caz, o intoarcere la vatra cu standarde de viata si cunostinte "occidentalizate" ma duce cu gandul la pasoptisti ("studiati prin strainatate", veniti inapoi si, cu spiritul lor progresist, tragand un sut in MS-Dos vremurilor de-atunci, de au aruncat tarisoara romaneasca putintel inainte... suficient cat sa depaseasca vreo 3-4 iepuri in secolul al XIX-lea).
Poate o sa imi spuneti ca nu e singura solutie, mie insa mi se pare cea mai generatoare de valoare adaugata pentru societatea si cultura romaneasca. Nu contest ca putem importa si noi forta de munca din alte tari, mai mult sau mai putin pe modelul "noi muncim nu gandim" (chiar asa, oare de ce nu avem si o "forta de gandire"?... ar trebui sa propunem). Deci o varianta ar fi repopularea tarisoarei cu imigranti (success story in alte culturi, nu spui care!), din cei mai disperati, mai saraci si mai prost platiti decat cei autohtoni. Daca se va putea si mai capabili! Chiar super-dotati daca nu cerem prea mult... iluzie?... posibila realitate?... progres sau compromis?... numai timpul va putea raspunde la intrebarea asta!
Personal... nu imi place sa pariez mereu pe aceeasi latura a monezii. Nici nu vreau (si nici nu cred ca as putea!) sa impun cuiva o opinie. E si bine, e si rau ca ne pleaca tinerii. Albul foarte alb si negrul foarte negru nu au provocat niciodata o dezbatere (nu au generat progres) si de altfel nici nu cred ca se gasesc in natura in stare pura. Deci: chiar daca devin predictibila, ma gandesc din nou ca cea mai buna ar fi calea de mijloc. Sa ne salvam si societatea si o buna parte din tineri (in ce ordine vreti voi). Sa incetam sa mai cautam vinovati (chiar daca am gasi - la ce ne-ar ajuta?), si sa incercam in schimb sa intelegem si sa vedem ce si cum putem schimba. Poate reusim sa aducem si sa lipim la loc macar... vreo doua picioare din broasca!
Hai sa ne intoarcem putin in timp, pe bancile scolii: in Romania de odinioara eram invatati ca familia e celula societatii. In ziua de azi familia a devenit un termen relativ (nu vreau sa polemizez aici desi sunt tentata - dar nu e tema noastra de azi!). Locul "celulei" societatii a fost luat la nivel declarativ de individ (daca o luam ad-literam ar insemna ca in viitorul apropiat va trebui sa invatam sa ne inmultim prin diviziune!). Ma rog, indiferent pana la ce nivel celular analizam societatea, cert este ca celulele sale trebuie sa fie sanatoase si functionale, dar si mecanismele sociale de asemenea! Ca altfel ajungem sa transplantam un ficat sanatos in locul unei inimi bolnave, ne asteptam sa functioneze si suntem de-a dreptul surprinsi cand crapa toata sandramaua, corect?...
Prin urmare si in concluzie: vreau sa adresez in acest editorial o invitatie tineretului pe care suntem pe cale sa il pierdem. Mi-as dori sa aleaga cineva o lucrare de diploma si/sau doctorat cu tema: ‚pretul unei generatii pierdute’. Care sa ne ajute sa ii intelegem, sa ii pastram si/sau aducem inapoi. Poate se regaseste printre cititorii info-kappa un student sau doctorand (din tara sau din strainatate!) care imi accepta provocarea. Mi-ar placea sa ne cunoastem, sa stam de vorba si poate intr-un an-doi sa ajung sa citesc o astfel de lucrare. Miza ar fi sa ajunga si pe masa unui Minister (al Muncii, al Educatiei, al Integrarii - care vreti voi) sau al unui Institut, care sa genereze o strategie reala si impreuna sa ii dam de cap.
Rezultatul asteptat? Peste inca vreo 10 ani sa regasim generatia pierduta pe plaiurile astea ciudate, care sper sa coexiste in buna pace deopotriva integrate si mioritice.
VALORI PERENE IN MANAGEMENT
Motto-ul sectiunii: "Un sistem educational nu valoreaza mare lucru daca ne invata tinerii sa isi castige traiul, dar nu ii invata cum sa isi traiasca viata!" (Autor necunoscut)
Astazi recunosc ca am o problema - de concentrare sau cel putin de delimitare. Imi este greu sa ma hotarasc ce anume sa va spun la management si ce sa pastrez pentru indemn la actiune, unde se termina una si incepe cealalta. Pentru simplul motiv ca sunt putin 2in1, un fel de cerc vicios pe care il voi "sparge" in doua, din ratiuni de spatiu si... pentru ca trebuie sa poarte fiecare un nume.
Despre ce vorbim astazi? De ce ne pleaca?...
... tinerii absolventi? Nu cred sa ne fie atat de greu sa intelegem. Intotdeauna tineretea s-a asociat cu ideea de aventura, dorinta de explorare, sete de invatare (poate privesc la latura idealista a tineretului, dar... asta se vede de la fereastra mea). Cine a urmat un liceu, apoi o facultate (daca nu a plecat deja de la stadiul de facultate), simte nevoia sa cunoasca mai mult, sa vada locuri noi, sa interactioneze cu alte culturi. Nu pot invinuiti de ceva nelalocul lui numai pentru ca simt nevoia de dezvoltare individuala mai profunda decat ar putea sa dobandeasca acasa. Trist, dar realist si in nici un caz specific Romaniei - in toate tarile (incepand cu SUA) exista elite, grupuri privilegiate care studiaza in strainatate. Numai ca ei de obicei se intorc de unde au plecat si transmit mai departe de au invatat.
... agricultorii, constructorii, muncitorii, asistentele (care nu mai sunt neaparat tineri, nu sunt neaparat dar din pacate deseori calificati)? Am vazut in ianuarie un reportaj despre polonezi. Si lor le-au plecat instalatorii, constructorii etc. Nu suntem nici primii si nici ultimii cu problema asta. De obicei categoria asta nu pleaca pentru dezvoltarea individuala, ci pentru familiile lor. Traiesc "afara" cu atat de putin incat ma intreb daca reusesc sa se bucure de binefacerile Occidentului, trimit cat pot de multi bani acasa, stimuleaza consumul celor de aici, cumpara terenuri si case. Pentru cine? Pentru familia pe care (atentie!) daca ar putea ar lua-o cu ei in strainatate ca sa isi ostoiasca dorul si sa isi intregeasca familia.
... programatorii, cercetatorii, micile si marile genii in cele mai progresiste domenii? Aici problema este si mai complexa, pentru ca implica exercitarea profesiei pentru care sunt pregatiti, cu acces la resurse si cunostinte la care la noi inca nu pot aspira, cu un nivel de recunoastere ridicat si pe o remuneratie care sa le permita un trai comfortabil.
Latura cea mai grava a problemei este: de ce nu mai vin inapoi?... Pentru asta insa am sa va trimit la indemnul la actiune..
Buun... care este problema de management aici?
Pai e simplu a-b=c... cine ramane in tara? Daca angajatorul e norocos, poate sa gaseasca oameni foarte capabili care au ales sa nu plece. Daca e mai putin norocos, are de ales intre dintr-o multime insuficient de performanta ca sa obtina o slujba "afara". Ideea imi aminteste de o categorie aparte de bunuri de pe vremuri (haine, pantofi etc. la mare cautare din motive de calitate in anii comunismului), la care avea acces o anume "elita" si care era de fapt "marfa refuzata la export". Nu este nici o indoiala ca poti sa iti faci aceeasi treaba cu 15 muncitori in loc de 10, dar... calitatea si costurile nu vor fi la nivelul scontat. Si uite asa ajungem cu o lovitura bine tintita de cutit drept in inima economiei romanesti: calitate si eficienta. Dupa cum va spuneam, un cerc vicios: daca nu performam nu putem creste salariile si beneficiile, daca nu le crestem nu vom reusi sa imbunatatim performanta.
Ca o paranteza: am intalnit angajatori dispusi sa racoleze tineri absolventi, pe care sa ii plateasca in functie de performanta. In urma cu cativa ani, o prietena si-a propus sa construiasca o forta de vanzari din tineri ambitiosi si capabili, la debut profesional, fiind constienta ca dupa o un timp i-ar fi pierdut in favoarea unei multinationale. "Pachetul" cuprindea un salariu de baza de cca. 200 EUR, masina de serviciu si bonus din vanzari (cred ca undeva pe la 10%). A cautat luni de zile si imi marturisea ca nu i-a venit sa creada cati tineri fara experienta veneau cu "temele facute" pe partea de cerinte (salarii ametitoare neconditionate de rezultate, telefon, masina), numai pentru ca ... asa au fost invatati (de parinti, de prieteni). Chiar in aceste conditii, a avut o viteza de rotatie a personalului neobisnuit de mare si nu pentru ca erau racolati repede, ci pentru ca nu performau!
S-a ajuns la o "canibalizare" (seful meu cred ca se recunoaste in sintagma asta) a pietei muncii, in special in anumite domenii care necesita o specializare ridicata si in care performanta este cheia succesului. Citeam deunazi de o tanara foarte capabila pe care toata lumea o vroia in colectivul propriu si care schimbase 3 locuri de munca intr-un an, de fiecare data pe o treapta superioara si la salariu mai bun. Aici va las pe voi sa evaluati daca ati angaja (sau daca v-ati deranja sa vanati) o astfel de persoana.
Concluzia: nivelul asteptarilor personale la debutul profesional se seteaza din ce in ce mai sus, fara ca tinerii sa fie constienti ca trebuie mai intai sa dovedeasca ceva, fara sa aiba rabdare sa castige recunoastere. Incerc sa imi aduc aminte cum era cu 10 ani in urma, pentru ca nu imi dau seama cand s-a nascut aceasta problema. Genereaza societatea asteptari mult prea mari in randul tinerilor? Este un cerc vicios - pe masura ce pleaca mai multi, cu atat mai putini raman, cu atat mai pretentiosi sunt cei care raman. Cererea de pe piata locala a muncii s-a rafinat la un nivel care depaseste capacitatile de raspuns ale ofertei.
Sau poate este un deficit al sistemului eductional care stimuleaza inteligenta in dauna celorlalte calitati care sa iti asigure o viata (special nu spun cariera!) plina de succes? Inteligenta este un lucru extraordinar si oarecum cuantificabil (mai ales in faza de educatie / teorie), insa nu inlocuieste nici experienta, nici compasiunea, nici creativitatea, nici bunul simt, nici intelepciunea si nici rabdarea.
Ne-am invatat sa ne dorim mereu mai mult (la intrebarea "Ce inseamna suficient?" raspundem din ce in ce mai des "Putin mai mult..."), incat sarim cate 2-3 pasi deodata numai ca sa ajungem acolo unde credem ca ni se cuvine sa stam. Gasim fel de fel de scurtaturi si devenim din ce in ce mai satisfacuti de propria persoana, numai pentru ca le-am descoperit inaintea altora. Cum ramane cu "drumul conteaza si nu destinatia"? Cum ramane cu tineretea noastra care se scurge minut cu minut si ora cu ora, umfland buzunarele unor natiuni deja bogate, care nici macar nu mai au atata nevoie de valoarea aceea adaugata! Nu cum ar avea nevoie bunica pe care am lasat-o acasa sa mai puna un lemn pe foc... si sa stearga cu ochii in lacrimi praful de pe fotografia copiilor si nepotilor pe care nu i-a mai vazut de cateva luni sau chiar ani; si se intreaba daca Doamna cu Coasa o sa-i permita sa-i mai vada macar inca o data.
Poate ca gresesc eu generalizand pe baza unor cazuri izolate. Poate problemele pe care le-am explorat azi nu sunt inca sistemice. Mi-ar placea sa fie asa, desi tot ce citesc in ultima vreme inclina sa-mi dea dreptate. In orice caz trebuie sa percepem problema cel putin ca pe un semnal de alarma. Al indoctrinarii tinerilor cu tipare si "povesti de succes" (chiar, oare de ce li se spune "povesti" - v-ati intrebat vreodata?...) prin care se trece rapid peste faza muncii asidue, construirii succesului si se ajunge la happy ending. Pentru ca traim in secolul vitezei si cititorul s-ar plictisi sa citeasca despre toata perioada aceea insipida in care eroul isi traieste FERICIT viata de zi cu zi.
In sfarsit... individul a fost, este si va fi mereu centrul Universului (Universul este "tot ceea ce ne inconjoara", iar daca il vedem sub forma de sfera... centrul sferei din jurul nostru este in noi!). Ca sa nuantez putin, Centrul Universului Personal este in fiecare din noi. Faptul ca piramida prioritatilor individuale incepe cu propria persoana nu implica neaparat egoism! Pentru ca daca punem nevoile celorlalti mereu inaintea nevoilor noastre, va veni si timpul cand propria persoana, neglijata si minimalizata, se va defecta (fizic, psihic sau sufleteste) si din acel moment nu mai putem avea grija de cei din jur, ba am putea deveni chiar povara pentru ei. Prin urmare, avand grija de noi ne mentinem in forma si pentru a avea grija de ceilalti, atunci cand si cum au nevoie de noi!
Ideea de baza insa in aceasta forma de altruism care incepe cu grija fata de noi sunt "ceilalti"!... Ei sunt legatura cu viitorul nostru, pentru ca existenta noastra e legata de societate, iar existenta (si mai ales forma de existenta a) societatii depinde de noi!
Si cu asta ma opresc acum. Ne vedem in ultima statie - indemn la actiune.
INDEMN LA ACTIUNE
Pentru sectiunea aceasta nu am reusit sa ma hotarasc si am pastrat 2 motto-uri:
"Cred ca Dumnezeu o sa coboare sa traga civilizatia pe dreapta pentru depasirea vitezei regulamentare.” Steven Wright
"Viata inseamna mai mult decat sa stai cu piciorul pe pedala de acceleratie." Mohandas K. Gandhi
Vorbeam in editorial de pretul unei generatii pierdute. Recunosc ca e o notiune oarecum abstracta, dificil de cuantificat insa suntem de acord cu totii ca este deja foarte mare. Ma intreb acum cat vom permite sa mai creasca. Lasati-ma sa fiu suficient de naiva sa cred ca depinde cate putin de fiecare din noi. Voi incerca sa argumentez (nu e nevoie sa fiti de acord cu mine, dar suportati-ma putin).
Pe ramura "preventiva": decizia de acceptare sau respingere a ofertei externe intervine pe doua niveluri distincte: individual si relational (in speta familie si prieteni). Atunci cand la nivel individual decizia este luata (pe cele 3 dimensiuni mentionate in editorial – oferta vs. status vs. asteptari personale), nivelul relational intervine numai pentru "linistea sufleteasca" a decidentului (de maniera "eu stiu ce am de facut, insa sunt curios/asa cati sunt de acord cu mine si cati considera ca gresesc"). Cand la nivel individual intervine nehotararea, nivelul relational este decisiv. Ambele insa sunt determinate de educatie, societate, valori. Atata timp cat parintii considera ca "afara" este mai bine pentru copiii lor si sunt dispusi sa se "sacrifice" pentru asta, atata timp cat prietenii isi doresc sa plece la randul lor si considera ca este cel mai bun lucru care ti se poate intampla (e un indicator de statut social faptul ca ai primit o oferta externa), inseamna ca societatea practic te "arunca" afara. Poate simplific la maxim, insa cred ca in general la asta se reduce decizia.
Ma intorc la tinerii debutanti si incerc sa astern pe ecran (era sa spun hartie... ce prostie! ) din sfaturile pe care le-am primit la randul meu cand eram de varsta lor. Poate ca sunt redundante fata de ce stiu ei deja (m-ar bucura), cu siguranta nu sunt exhaustive si tot cu siguranta nu sunt intotdeauna integral aplicabile (poate ca unii nici nu sunt de acord cu ele), dar... la urma urmei nu reprezinta nici mai mult nici mai putin decat o specie de folclor - invatamintele adaptate ale sefilor si colegilor mei catre subalternii si colegii lor.
... invatati sa faceti compromisuri fara sa va compromiteti personal, profesional si social
... amintiti-va ca omul nu este o masina, piesele de schimb nu sunt nici ieftine si nici "de serie"; daca performati non-stop la 110% din capacitate, mai devreme sau mai tarziu circuitele voastre vor ceda; nu intotdeauna perceptibil, de obicei (ca in bancul cu impotenta) va lasa sa va faceti de ras de cateva ori; intrecerea este constructiva, insa nu trebuie sa devina un mod de lucru si/sau de viata.
... inainte sa pretindeti apreciere de la ceilalti, invatati sa va apreciati la justa voastra valoare
... nu considerati niciodata ca stiti suficient, nu dispretuiti niciodata pe cel aparent mai putin performant decat voi – e posibil sa invatati multe de la el; chiar si cum nu este bine sa fiti.
... nu lasati esecurile sa treaca pe langa voi fara sa invatati nimic din ele.
... nu lasati succesul sa va perverteasca in a-toate-stiutori.
... tineti minte ca increderea se castiga si nu se acorda, se pierde foarte usor si se recupereaza greu.
... lauda se uita repede, jignirea se tine minte o vreme, o mana intinsa cand esti cazut nu se uita niciodata.
... nu loviti in cel cazut pentru ca viata are suisuri si coborasuri.
... nu ardeti podurile in urma voastra, uneori ca sa puteti merge inainte veti avea nevoie de cativa pasi inapoi.
... nu va indragostiti de compania pentru care lucrati, o astfel de dragoste nu va fi niciodata impartasita; dar in acelasi timp nu uitati ca loialitatea, cinstea, responsabilitatea, rabdarea, intelegerea si compasiunea sunt virtuti si nu slabiciuni.
Am putea continua tot asa, dar cred ca ajunge pentru o zi de lucru.
Bun, sa lasam putin deoparte tineretul aspirant si sa revenim la marea masa a celor plecati: muncitorii fara de care suntem o broscuta intr-un picior pe pista de 100m garduri. Ce facem pe ramura "curativa"?
Cred ca majoritatea romanilor plecati s-au gandit cel putin o data cum ar fi sa se intoarca acasa. Fie ca decizia initiala s-a luat in necunostinta de cauza (nu umbla cainii cu covrigi in coada nici pe-acolo), fie ca socoteala de-acasa difera de cea din targ (viata e mai scumpa, asigurarile medicale si sociale nu fac intodeauna parte din pachet, mai ales daca esti tanar nu te gandesti din vreme la toate...), fie ca avantajele materiale si aprecierea profesionala (in cazurile fericite in care aceasta exista) nu reusesc sa compenseze lipsa familiei, sentimentul de excludere sociala (cel putin pana la urmatoarea generatie esti considerat un outsider), fie ca, fie ca... ideea de baza este ca romanul plecat cocheteaza mereu cu intoarcerea acasa.
Sa o luam putin invers: ce ii opreste totusi pe cei mai multi sa se intoarca? Haideti sa ne uitam putin in ograda noastra: ce vad, ce simt cand se intorc? Am auzit fel de fel de "senzatii" (nu e o enumerare exhaustiva si nici nu are vreo logica), sa ne imaginam urmatoarele, dupa o vreme petrecuta in strainatate:
... contactul cu strada: mizerie (nu saracie, ci pur si simplu murdarie!), masina zgariata cu cuiul in parcare, traficul infernal (si "afara" sunt blocaje, dar in 2 luni si ceva intr-o oarecare capitala europeana nu stiu daca am auzit de 3 ori claxon la stop!), vorbele "de duh" care iti agreseaza urechile la tot pasul (chiar daca nu ne sunt adresate, nu inseamna ca ne lumineaza ziua!).
... "doamna de la ghiseu" (generalizam... orice tip de servicii); incercati de exemplu sa obtineti sau sa reinnoiti un act; sau si mai frumos: platiti-va impozitele!
... "noutatile" din mass-media... sunt zile in care imi face rau sa ma uit la stiri. Kilograme de "noutati" despre trei criminali si doi retardati si eventual o bucatica de stire pozitiva strecurata undeva la "pe scurt", inainte de publicitate sau la final (daca mai rezista cineva pana la final!)
... consideratia pentru cel de langa tine (mai exact lipsa de...) - nu o pot ilustra mai relevant decat Mircea Cartarescu si al sau "sentiment al isteriei"
As putea continua si aici, dar ma opresc... incep sa ma simt ca un jurnal de stiri contemporane.
In concluzie: este dificil de incadrat in tipare ceva atat de individual, determinat de mecanismele intime ale fiecaruia din noi. Am prieteni care au plecat, prieteni carora le-au plecat copiii, prieteni care au refuzat oferte, prieteni care au fost plecati si s-au intors deja. Povestea vietii fiecaruia din noi difera si tocmai de asta ne este atat de greu sa identificam o cauza si sa dam o solutie. Un lucru insa trebuie sa retinem din toate aceste povesti: acolo unde este o problema exista mereu mai multe solutii! Ceea ce pot sa afirm cu certitudine este ca tratarea societatii nu ne poate dauna. La fel de sigur e ca nepasarea si/sau fuga de greutati nu a fost si nu va fi niciodata o solutie reala!
Mi se pare egal de important sa incepem sa actionam in oricare din domeniile pe care le-am "zgariat la suprafata" in numarul de astazi: societate, educatie, relationare, sanatate. Indemnul la actiune e simplu si modest: incepeti cu voi, cu familia voastra, cu cercul vostru de prieteni. Cu spatiul din fata casei sau blocului, cu atitudinea in trafic, la serviciu si in timpul liber, cu reactia fata de mass-media (aud ca se difuzeaza ceea ce "are priza la public" - oameni buni, veniti-va in fire si scoateti degetele din priza! Nu va mai uitati la televizor cu unicul scop de a va mai "scandaliza" putin. Ca indicatorul de audienta inregistreaza si considera ca asta va place! Si asta primiti!)
Sa lasam putin deoparte ideea "cu o floare nu se face primavara", ca la nivel social a generat o buna parte din nepasarea crasa care ne inconjoara. Daca sadim fiecare cate una, o sa se faca si primavara pana la urma. Si daca mai punem si cate un fulg de Craciun, poate ne vine si iarna inapoi. Totul e sa incepem!
Completare / aprilie 2009:
Nu s-a miscat nimic in directia unor politici de repatriere. Cu toate acestea, multi au inceput sa se intoarca. Pentru ca si ‚acolo’ este criza. Din pacate nu am multe de adaugat pentru simplul motiv ca problema ramane inca la fel de acuta in ceea ce priveste calitatea celor plecati. Se intorc cei care sunt scosi pe margine de societatile occidentale, in timp ce pentru cei valorosi nu numai ca se gasesc locuri in vremuri de criza, dar mai mult – se gasesc cai de a ii motiva sa ramana acolo si sa faca si mai bine ceea ce oricum faceau foarte bine. Si probabil tocmai de asta ‚la ei’ pana si criza se traieste si depaseste altfel.
Completare / FEBRUARIE 2011:
Am plecat din tara in iulie 2010, de pe o pozitie de mid-management "acasa" pe una oarecum mai buna, "afara". Sporul salarial a fost nesemnificativ (in sensul ca acopera pur chiria si cheltuielile de intretinere lunara „dincolo”), insa pasul inainte din punct de vedere profesional, corelat cu avantajele unui sistem de protectie sociala sanatos, au inclinat balanta in noua directie.
Pana in 2010 m-am incapatanat sa raman in tara pentru ca imi doream sa contribui la nivelul meu individual, prin profesionalism si seriozitate, la "curatenia casei" - din interior. Am alocat 12 ani din viata profesionala tarii mele. Ce s-a intamplat in 2010? Unii au presupus ca s-a umplut paharul sau ca am pierdut speranta. Nu este asa. Pur si simplu am pus interesul individual inaintea celui de grup - pentru o vreme! Si consider ca efectul poate sa fie pozitiv pe termen lung, pentru ca invat lucruri noi.
Deja vad cu alti ochi "perfectiunea" sistemului de aici. Este departe de perceptia exterioara, are plusuri insa si multe minusuri, iar asta ma face si mai optimista in ce ne priveste - este in aceeasi masura o problema de perceptie, insa mai ales de vointa. Se pot face lucruri mari la noi acasa, insa ceea ce lipseste este vointa, integritatea si bunul simt.
Nu am renuntat inca la lupta pentru tara mea. Ceea ce imi doresc in urmatorii ani este sa asimilez noile invataturi aici, dupa care sa primesc provocari pe masura, sa ma intorc si sa ajut 'acasa'. Ne putem auto-convinge cand plecam de acasa ca o facem pentru a asigura viitorul copiilor si nepotilor nostri intr-un cadru mai bun. Insa si ei vor fi perceputi mai putin favorabil decat nativii tarilor adoptive, nu isi vor atinge adevaratul potential (sau il vor atinge cu eforturi mult mai mari), departe de vatra lor de origine.
Sacrificand o generatie sau trimitand bani familiilor ramase in urma, nu vom ajuta in nici un fel Romania si nu vom reusi sa schimbam nimic. Adevarata provocare pentru noi este schimbarea sistemului, astfel incat pentru copiii nostri sa asiguram avantajele si cadrul propice dezvoltarii in tara lor. Libera circulatie, posibilitatea de a studia si de a munci in tari straine trebuie sa fie o cale de a le largi orizontul si de a le deschide mintea si sufletul, si nu un refugiu pentru nefericirea lor. Cetatenia universala prespune si libertatea absoluta, inclusiv aceea de a te intoarce in locul in care te simti "acasa", fara a fi nevoie sa sacrifici ceva pentru asta. Insa nu putem face primavara cu o floare. Ne trebuie cel putin un colt de gradina ca sa incepem de undeva sa contaminam pozitiv intregul.
De la nivelul insignifiant, individual, la care ma gasesc, ma voi stradui sa contribui in felul meu. Sper sa molipsesc si pe altii si sa ne crestem copiii mandri ca sunt romani in tara lor.
Completare / noiembrie 2015:
Se implinesc doi ani de cand m-am intors si m-am apucat sa pun umarul din nou 'aici'. Nu prea am mai scris de atunci... insa asta se va schimba in curand. Am sa va tin la curent.
Saturday, February 5, 2011
Friday, February 4, 2011
JoHari bancar
Editorial aparut in Info Kappa Nr. 193 / 10 Aprilie 2006
MOTTO: Cum se face ca stim atat de putin, desi avem la dispozitie atat de multa informatie? Noam Chomsky
Gazda noastra cea de fiecare saptamana (n.a. Peter Gluck) m-a intrebat recent daca as putea sa va povestesc ceva despre finante-banci "in stilul meu". M-am abtinut sa il intreb care ar fi acela, ca banuiesc ca daca zice el asa, probabil deja mi-am format un stil. In ce priveste personalitatea mea "editorialista", Peter pare a sti mai bine decat mine cine sunt, pentru ca vad ca insista sa ma indrepte catre ceva care altfel probabil ar trece pe langa mine. Motiv pentru care ii multumesc, chiar daca a mai incercat sa taie in trecut din elogiile respective. Asta e, de data asta nu va putea sa taie, pentru ca se leaga de subiectul editorialului.
Care este? Ajung treptat si acolo (stiti bancul cu "rabdare, fata mea!"? - din motive de auto-cenzura nu il voi spune aici). Deci, Peter se pare ca stie ceva despre mine despre care eu nu (sunt sigura ca) stiu mai nimic. Si il cred. Nu de alta, dar fiecare avem o anumita structura de in/sub/foarte-constient, pe care o etalam mai mult sau mai putin in relatiile cu cei din jur. Bineinteles ca exista si o teorie pe tema asta, ca de altfel pe orice tema despre care nimeni nu stie nimic cu exactitate, dar toti incearca in permanenta sa defineasca / incadreze / controleze ceea ce le scapa, doar-doar or reusi sa se simta cu un pas mai aproape de intelegerea absoluta.
Subiect: ce stim si ce ne scapa din ce se intampla cu noi si/sau in jurul nostru?! O sa plec de la o matrice foarte simpla si foarte draguta creata prin anii ’50 de doi cercetatori (Joe Luft / Harry Ingham) in domeniul personalitatii umane - Fereastra JoHari. Prima data am intrat in contact cu ea la un curs de comunicare, atunci cand am abordat zona de comportament social. Din ce am gasit pe Internet am constatat (cu unele exceptii) ca aria de aplicabilitate continua sa ramana comunicarea / personalitatea umana.
Ce spune fereastra asta?! Ca fiecare dintre noi prezinta 4 cadrane in relatia cu cei din jur, dinamice in functie de evolutia relatiei noastre cu persoana / grupul in raport cu care construim matricea.
Cele patru cadrane sunt:
Ce stiu eu despre mine si stiu si ceilalti
Ce stiu ceilalti despre mine dar eu nu stiu
Ce stiu eu despre mine dar nu stiu ceilalti
Ce nu stiu nici eu nici ceilalti despre mine (unii il numesc pata oarba / blind spot)
"Eu" / "ceilalti" sunt notiuni generice, care variaza ca numar de la 1 la n.
De la o vreme am senzatia ca potentialul acestei ferestre este mult mai mare decat pare, iar astazi mi-am propus sa incerc sa o aplic la domeniul serviciilor. La modul in care privim, abordam si in final (speram sa) intelegem clientii (potentiali si/sau existenti). Eu ma voi "desfasura" mai jos pe industria bancara (pentru ca asa a sunat invitatia de la gazda mea), insa am sa rog cititorii care activeaza in alte servicii sa incerce sa faca si ei exercitiul de mai jos pe industria lor.
Inainte sa mergem mai departe, trebuie sa aplic o teorie universal valabila: totul este relativ. Prin urmare, voi privi pe fereastra din doua directii: intai "eu" client "tu" banca (sistemul ‚Tarzan / Jane’) si apoi invers.
Situatia A: "eu" client "tu" banca.
Cadranul 1: zona deschisa / transparenta (ce stim si eu si banca): aici regasim mentalitatea de echipa - asta sunt eu, vin la tine sa ma ajuti, pentru ca impreuna sa devenim mai mari / mai buni / mai si mai…
O sa trec apoi direct la Cadranul 3 (vedeti mai jos de ce): zona ascunsa / evitata (ce stiu eu si nu stie banca): aici intervine mentalitatea de "oponenta", banca este privita ca un fel de inamic. Daca ii dau prea multe arme, poate sa imi faca rau si atunci e mai prudent sa ii pun la dispozitie strictul necesar. In zona asta colaborarea devine dificila, clientul trage linia de "atat are nevoie sa stie" (need-to-know basis).
Pot exista doua situatii:
... buna credinta: aspecte carora clientul nu le vede relevanta in raport cu cererea de credit, le considera fara influenta asupra riscurilor asociate. Subliniez… ne uitam dinspre client! Pentru ca ceva considerat irelevant de client poate fi considerat important de catre Banca si invers.
... reaua credinta (la limita fraudei): categoria "daca Banca ar afla asta nu am mai avea nici o sansa sa primim creditul" (englezii denumesc asta foarte plastic deal-breaker), situatie in care Banca are o problema grava de care nu e constienta.
Cadranul 2: zona „oarba" (ce stie banca si nu stiu eu): intalnim aici doua categorii de aspecte:
... informatii la care Banca are acces, dar nu pot fi dezvaluite clientului din motive de confidentialitate (piata, concurenta, analize, previziuni); ele aseaza in contextul economic general afacerea acestuia (o pun in perspectiva); categoria nu este dinamica in relatia directa cu clientul, pentru ca este generata la nivel exterior (variabila independenta):
... deductii (mai mult sau mai putin fundamentate) pe care Banca le trage din informatiile externe de mai sus prin corelare cu afacerea clientului, precum si din informatiile disponibile in cadranul 1. Aici intervine elementul dinamic al relatiei: cu cat cadranul 1 este mai larg, cu atat concluziile din cadranul 3 sunt mai corecte.
Si clientul si Banca se confrunta in acest moment cu o potentiala problema: actionarea in baza unor concluzii gresite. De aceea, in faza de negociere cadranele 1 si 2 (uneori cu invazia cadranului 3 / cel ascuns) sunt cele mai dinamice. Daca nu avem interactiune, riscam sa obtinem interpretari eronate. Este bine ca tot ce obtinem indirect in cadranul 2 sa aruncam pe cat posibil inapoi spre cadranul 1 spre verificare inainte de luarea unei decizii.
O situatie speciala avem cand clientul considera ca anumite aspecte sunt in cadranul in 3 („ascunse") si ele se pot afla deja in 2 sau (mai grav!) pot genera concluzii false din partea bancii in 2. Cu alte cuvinte, disfunctionalitati in comunicare cu efecte asupra deciziei de credit.
In sfarsit, cadranul 4: zona necunoscuta! Twilight Zone... Din ea se ivesc cele mai ciudate, imprevizibile si fulgeratoare riscuri (in mare parte sunt generatoare de dezastre sau scandaluri rasunatoare). Avand in vedere ca niciodata nu stim ce cuprinde pana cand neprevazutul nu se produce, de fapt nu putem fi constienti de dimensiunea reala a cadranului 4. Este bine sa depunem toate eforturile pentru micsorarea sa, dar... va ramane mereu acea zona care scapa controlului nostru, cu care insa chiar nu trebuie sa ne batem foarte tare capul (face parte din categoria drobului de sare). Trebuie doar sa fim constienti in permanenta ca exista, iar din cand in cand sa mai aruncam cate o privire sprea ea, ca sa verificam daca s-a mai schimbat ceva.
Situatia B: "eu" Banca "tu" client.
Interesul ambelor parti consta in intelegerea corecta a serviciilor si regulilor jocului comun (produse, pret, mecanisme de aprobare, documentatie necesara, timp de reactie etc.). Cu cat cadranul 1 este mai mare (transparenta), cu atat relatia este mai buna. Daca zonele „ascunse" sau perceptiile eronate predomina, apare nemultumirea, care poate culmina cu renuntarea la perfectarea unei noi tranzactii sau chiar intreruperea uneia existente.
Deja va vad stand saptamani in sir la ghiseul unei banci pana obtineti un raspuns clar. Carand brate de documentatie (pe care puteati sa le aduceti din prima zi daca vi se spunea ca e nevoie!), primind conditii de aprobare diferite de cele convenite initial etc. In fine, va vad nuantele de rosu - galben - verde de pe chip in timp ce asteptati sa primiti banii in cont dupa ce ati semnat contractele, dupa ce ati fost asigurati a zecea oara ca "totul e in regula, nu e nici o problema, trebuie va primiti banii dintr-o clipa in alta…".
Eh, ar mai fi multe de spus, dar atunci ar insemna sa va monopolizez gandurile si e pacat.. imaginatia trebuie lasata si ea sa mai zburde putin.
Ma mai opresc asupra unei probleme (importanta de altfel) care apare pe masura ce firmele de servicii cresc, isi dezvolta un brand, iar strategiile de vanzare / dezvoltare devin din ce in ce mai pretentioase si cer din ce in ce mai mult de la proprii angajati. Problema este cu atat mai acuta cu cat pentru marea majoritate a clientilor / utilizatorilor, firma (sau „brand"-ul) incepe si se termina la „ghiseu". Fie ca e vorba de domnisoara cu voce suava, de tehnicianul de la technical support, de robotica / robotelul de la linia verde etc. Stiti si voi cum e cand cumperi un serviciu de ultima generatie, insa nimeni nu stie sa-ti explice ce poti sa faci cu el sau macar de unde se porneste. Sau constati ca nu merge si esti pasat de la un telefon / ghiseu / persoana la alta/ul, apesi la nesfarsit pe fel de fel de taste in speranta ca urmatoarea robotica va avea un raspuns la intrebarea ta…
Cu siguranta geniul care a creat serviciul de ultima generatie si armata care a pus in functiune reteaua stiu ce fac. Asta insa nu inseamna automat ca este accesibil celor 2 milioane de consumatori care au fost convinsi de campania (tot geniala!) care l-a vandut! Se intampla si in banci - produse noi, revolutionare care se vand ca painea calda si dupa ce semnezi constati ca, dezbracata (scuzati!) de campania promotionala, ai cumparat „aceeasi Marie cu alta palarie".
In concluzie: decidenti, de cate ori hotarati ceva la nivel inalt, nu lasati in cadranele ascunse sau necunoscute personalul din linia intai (front-office). Strategiile grandioase la nivel de top management vor putea deveni realitate numai daca stiti sa evitati constructiile de tip piramida cu varful in jos!
Daca ati ajuns pana aici si nu v-ati pierdut interesul, este bine sa nu ocoliti indemnul la actiune – am inclus si acolo ceva special pentru voi, aruncati o privire. Dupa care va las sa va ganditi... si sa va faceti temele de mai sus. Mult succes si multumiri pentru timpul vostru!
INDEMN LA ACTIUNE
Intrebare: ce poti sa vezi pe o fereastra?
Raspuns: depinde din ce parte privesti.
Raspuns completat: depinde din ce parte, unghi si de la ce distanta privesti.
Raspuns completat extins: depinde din ce parte, unghi si de la ce distanta privesti, de ce structura are fereastra (grosime, opacitate, culoare, dioptrii ... )
Mai raspund? Eu ma opresc. Voi puteti sa continuati.
Privitul pe fereastra Johari este un sport interesant si va invit mai jos sa aflati mai multe despre el, pana la variante de genul „conceptul Johari ca argument in favoarea pauzelor de fumat si iesirilor la o bauta cu colegii de birou"... nu ma credeti? Incercati ultimul link!
Ce vom regasi azi la aceasta sectiune? Din nou despre relativitatea oricarei teorii. Va indemn sa nu luati nimic de-a gata din cele prezentate in editorial si nici din cele pe care le veti mai citi pe aceasta tema. Va invit sa va construiti propriul model de analiza, sa luati propriile decizii si sa va auto-provocati la propriile schimbari. De ce? Pentru ca numai asa va veti simti bine cu concluziile / rezultatele. Si pentru asta mai jos o sa va spun o scurta povestioara (tot de la cursul de comunicare care m-a pus in fata ferestrei). Si o gluma, ca sa incheiem cu bine ziua de azi.
Imi amintesc cu placere de acest alt exemplu … o sala intreaga de studenti a fost asezata in amfiteatru, dispusa in mod egal spre margini – dreapta/stanga. Dupa care s-a dezvelit un mare desen pe tabla si toti au fost rugati sa noteze pe o hartie ce vad. Rezultatele au fost relativ unitare pe zonele dreapta/stanga, insa total incompatibile intre ele (cu alte cuvinte partea dreapta a vazut cu totul altceva decat partea stanga).
Dupa asta desenul a fost acoperit la loc, li s-a cerut sa schimbe partile, s-a descoperit din nou tabla si au fost invitati sa se uite si sa noteze din nou. Rezultatul?! Nimeni nu a schimbat nimic la interpretarea sa initiala. Ce au vazut prima data s-a pastrat, desi au schimbat unghiul din care priveau (fenomen cunoscut ca si impactul primei impresii).
Este greu, probabil tine de natura umana, dar trebuie sa trecem peste aparente / obisnuinta si sa incercam sa vedem ceva nou de cate ori schimbam unghiul. Sau momentul, sau… orice altceva! Teoria relativitatii ne aminteste mereu cat de putine stim si cat de putin trebuie sa ne bazam pe ceea ce stim. Sau credem ca stim.
Ca in bancul cu contabilul (pe asta vi-l spun, ca e decent):
Ion se intalneste cu un matematician, un economist si un contabil si-i intreaba:
-Cat fac unu si cu unu?
Matematicianul ii raspunde:
-Exact doi.
Economistul raspunde:
-Poate doi.
Contabilul se uita in stanga si in dreapta si spune in soapta:
-Cat vrei sa faca?
Inchei deci incursiunea in lumea Johari adaptata la finante-banci inceputa in editorial: atentie maxima decidenti (fie ca sunteti clienti sau bancheri). De obicei voi nu stati in linia 1! Aminiti-va mereu ca priviti printr-o fereastra pictata de altii, de la oarecare distanta si de cele mai multe ori in conditii de ceata. Cadranul 1 (transparenta) asa cum il vedeti voi arata precum imaginea printr-o luneta tinuta invers (adica "micsorat" fata de datele initiale). Asigurati-va cel putin ca cine tine luneta pastreaza in focus aspectele esentiale si ca aveti incredere in judecata lui in ce priveste selectia si veti putea dormi ceva mai linistititi.
CITATE TEMATICE
Asculta inainte sa vorbesti. Gandeste inainte sa scrii. Castiga inainte sa cheltuiesti. Investigheaza inainte sa investesti. Asteapta inainte sa critici. Iarta inainte sa te rogi. Incearca inainte sa renunti. Economiseste inainte sa iesi la pensie. Daruieste inainte sa mori. (William A. Ward)
Banca este locul de unde poti imprumuta bani daca dovedesti ca nu ai nevoie de ei. (Bob Hope)
Banca este locul unde ti se imprumuta o umbrela pe vreme buna si ti se cere inapoi cand incepe sa ploua. (Robert Frost)
Buzunarele goale nu au tras pe nimeni in jos. Numai creierele si inimile fara continut pot face asa ceva. (Norman Vincent Peale)
Atunci cand o persoana cu bani intalneste o persoana cu experienta, cel cu experienta ramane cu banii si cel cu banii se alege cu experienta. (Harvey MacKay)
Este greu sa determini ce aduce fericirea; cert este ca nici saracia nici bogatia nu au reusit. (Kin Hubbard)
Daca imprumuti cuiva $20 si nu mai vezi niciodata persoana respectiva, probabil a meritat! (Autor necunoscut)
Daca toti economistii ar fi pusi cap la cap, probabil nu ar ajunge la nici o concluzie. (George Bernard Shaw)
Exista oameni cu bani si oameni bogati. (Coco Chanel)
Banii si femeile. Sunt cele mai puternice doua lucruri din lume. Lucrurile pe care le faci pentru o femeie nu le-ai face pentru nimic altceva in lume. La fel si in cazul banilor. (Satchel Paige)
Nimeni nu si-ar aduce aminte de Bunul Samaritean daca ar fi avut numai intentii bune. A avut insa si bani. (Margaret Thatcher)
Economiseste putini bani in fiecare luna si la sfarsitul anului vei fi surprins cat de putini ai. (Ernest Haskins)
MOTTO: Cum se face ca stim atat de putin, desi avem la dispozitie atat de multa informatie? Noam Chomsky
Gazda noastra cea de fiecare saptamana (n.a. Peter Gluck) m-a intrebat recent daca as putea sa va povestesc ceva despre finante-banci "in stilul meu". M-am abtinut sa il intreb care ar fi acela, ca banuiesc ca daca zice el asa, probabil deja mi-am format un stil. In ce priveste personalitatea mea "editorialista", Peter pare a sti mai bine decat mine cine sunt, pentru ca vad ca insista sa ma indrepte catre ceva care altfel probabil ar trece pe langa mine. Motiv pentru care ii multumesc, chiar daca a mai incercat sa taie in trecut din elogiile respective. Asta e, de data asta nu va putea sa taie, pentru ca se leaga de subiectul editorialului.
Care este? Ajung treptat si acolo (stiti bancul cu "rabdare, fata mea!"? - din motive de auto-cenzura nu il voi spune aici). Deci, Peter se pare ca stie ceva despre mine despre care eu nu (sunt sigura ca) stiu mai nimic. Si il cred. Nu de alta, dar fiecare avem o anumita structura de in/sub/foarte-constient, pe care o etalam mai mult sau mai putin in relatiile cu cei din jur. Bineinteles ca exista si o teorie pe tema asta, ca de altfel pe orice tema despre care nimeni nu stie nimic cu exactitate, dar toti incearca in permanenta sa defineasca / incadreze / controleze ceea ce le scapa, doar-doar or reusi sa se simta cu un pas mai aproape de intelegerea absoluta.
Subiect: ce stim si ce ne scapa din ce se intampla cu noi si/sau in jurul nostru?! O sa plec de la o matrice foarte simpla si foarte draguta creata prin anii ’50 de doi cercetatori (Joe Luft / Harry Ingham) in domeniul personalitatii umane - Fereastra JoHari. Prima data am intrat in contact cu ea la un curs de comunicare, atunci cand am abordat zona de comportament social. Din ce am gasit pe Internet am constatat (cu unele exceptii) ca aria de aplicabilitate continua sa ramana comunicarea / personalitatea umana.
Ce spune fereastra asta?! Ca fiecare dintre noi prezinta 4 cadrane in relatia cu cei din jur, dinamice in functie de evolutia relatiei noastre cu persoana / grupul in raport cu care construim matricea.
Cele patru cadrane sunt:
Ce stiu eu despre mine si stiu si ceilalti
Ce stiu ceilalti despre mine dar eu nu stiu
Ce stiu eu despre mine dar nu stiu ceilalti
Ce nu stiu nici eu nici ceilalti despre mine (unii il numesc pata oarba / blind spot)
"Eu" / "ceilalti" sunt notiuni generice, care variaza ca numar de la 1 la n.
De la o vreme am senzatia ca potentialul acestei ferestre este mult mai mare decat pare, iar astazi mi-am propus sa incerc sa o aplic la domeniul serviciilor. La modul in care privim, abordam si in final (speram sa) intelegem clientii (potentiali si/sau existenti). Eu ma voi "desfasura" mai jos pe industria bancara (pentru ca asa a sunat invitatia de la gazda mea), insa am sa rog cititorii care activeaza in alte servicii sa incerce sa faca si ei exercitiul de mai jos pe industria lor.
Inainte sa mergem mai departe, trebuie sa aplic o teorie universal valabila: totul este relativ. Prin urmare, voi privi pe fereastra din doua directii: intai "eu" client "tu" banca (sistemul ‚Tarzan / Jane’) si apoi invers.
Situatia A: "eu" client "tu" banca.
Cadranul 1: zona deschisa / transparenta (ce stim si eu si banca): aici regasim mentalitatea de echipa - asta sunt eu, vin la tine sa ma ajuti, pentru ca impreuna sa devenim mai mari / mai buni / mai si mai…
O sa trec apoi direct la Cadranul 3 (vedeti mai jos de ce): zona ascunsa / evitata (ce stiu eu si nu stie banca): aici intervine mentalitatea de "oponenta", banca este privita ca un fel de inamic. Daca ii dau prea multe arme, poate sa imi faca rau si atunci e mai prudent sa ii pun la dispozitie strictul necesar. In zona asta colaborarea devine dificila, clientul trage linia de "atat are nevoie sa stie" (need-to-know basis).
Pot exista doua situatii:
... buna credinta: aspecte carora clientul nu le vede relevanta in raport cu cererea de credit, le considera fara influenta asupra riscurilor asociate. Subliniez… ne uitam dinspre client! Pentru ca ceva considerat irelevant de client poate fi considerat important de catre Banca si invers.
... reaua credinta (la limita fraudei): categoria "daca Banca ar afla asta nu am mai avea nici o sansa sa primim creditul" (englezii denumesc asta foarte plastic deal-breaker), situatie in care Banca are o problema grava de care nu e constienta.
Cadranul 2: zona „oarba" (ce stie banca si nu stiu eu): intalnim aici doua categorii de aspecte:
... informatii la care Banca are acces, dar nu pot fi dezvaluite clientului din motive de confidentialitate (piata, concurenta, analize, previziuni); ele aseaza in contextul economic general afacerea acestuia (o pun in perspectiva); categoria nu este dinamica in relatia directa cu clientul, pentru ca este generata la nivel exterior (variabila independenta):
... deductii (mai mult sau mai putin fundamentate) pe care Banca le trage din informatiile externe de mai sus prin corelare cu afacerea clientului, precum si din informatiile disponibile in cadranul 1. Aici intervine elementul dinamic al relatiei: cu cat cadranul 1 este mai larg, cu atat concluziile din cadranul 3 sunt mai corecte.
Si clientul si Banca se confrunta in acest moment cu o potentiala problema: actionarea in baza unor concluzii gresite. De aceea, in faza de negociere cadranele 1 si 2 (uneori cu invazia cadranului 3 / cel ascuns) sunt cele mai dinamice. Daca nu avem interactiune, riscam sa obtinem interpretari eronate. Este bine ca tot ce obtinem indirect in cadranul 2 sa aruncam pe cat posibil inapoi spre cadranul 1 spre verificare inainte de luarea unei decizii.
O situatie speciala avem cand clientul considera ca anumite aspecte sunt in cadranul in 3 („ascunse") si ele se pot afla deja in 2 sau (mai grav!) pot genera concluzii false din partea bancii in 2. Cu alte cuvinte, disfunctionalitati in comunicare cu efecte asupra deciziei de credit.
In sfarsit, cadranul 4: zona necunoscuta! Twilight Zone... Din ea se ivesc cele mai ciudate, imprevizibile si fulgeratoare riscuri (in mare parte sunt generatoare de dezastre sau scandaluri rasunatoare). Avand in vedere ca niciodata nu stim ce cuprinde pana cand neprevazutul nu se produce, de fapt nu putem fi constienti de dimensiunea reala a cadranului 4. Este bine sa depunem toate eforturile pentru micsorarea sa, dar... va ramane mereu acea zona care scapa controlului nostru, cu care insa chiar nu trebuie sa ne batem foarte tare capul (face parte din categoria drobului de sare). Trebuie doar sa fim constienti in permanenta ca exista, iar din cand in cand sa mai aruncam cate o privire sprea ea, ca sa verificam daca s-a mai schimbat ceva.
Situatia B: "eu" Banca "tu" client.
Interesul ambelor parti consta in intelegerea corecta a serviciilor si regulilor jocului comun (produse, pret, mecanisme de aprobare, documentatie necesara, timp de reactie etc.). Cu cat cadranul 1 este mai mare (transparenta), cu atat relatia este mai buna. Daca zonele „ascunse" sau perceptiile eronate predomina, apare nemultumirea, care poate culmina cu renuntarea la perfectarea unei noi tranzactii sau chiar intreruperea uneia existente.
Deja va vad stand saptamani in sir la ghiseul unei banci pana obtineti un raspuns clar. Carand brate de documentatie (pe care puteati sa le aduceti din prima zi daca vi se spunea ca e nevoie!), primind conditii de aprobare diferite de cele convenite initial etc. In fine, va vad nuantele de rosu - galben - verde de pe chip in timp ce asteptati sa primiti banii in cont dupa ce ati semnat contractele, dupa ce ati fost asigurati a zecea oara ca "totul e in regula, nu e nici o problema, trebuie va primiti banii dintr-o clipa in alta…".
Eh, ar mai fi multe de spus, dar atunci ar insemna sa va monopolizez gandurile si e pacat.. imaginatia trebuie lasata si ea sa mai zburde putin.
Ma mai opresc asupra unei probleme (importanta de altfel) care apare pe masura ce firmele de servicii cresc, isi dezvolta un brand, iar strategiile de vanzare / dezvoltare devin din ce in ce mai pretentioase si cer din ce in ce mai mult de la proprii angajati. Problema este cu atat mai acuta cu cat pentru marea majoritate a clientilor / utilizatorilor, firma (sau „brand"-ul) incepe si se termina la „ghiseu". Fie ca e vorba de domnisoara cu voce suava, de tehnicianul de la technical support, de robotica / robotelul de la linia verde etc. Stiti si voi cum e cand cumperi un serviciu de ultima generatie, insa nimeni nu stie sa-ti explice ce poti sa faci cu el sau macar de unde se porneste. Sau constati ca nu merge si esti pasat de la un telefon / ghiseu / persoana la alta/ul, apesi la nesfarsit pe fel de fel de taste in speranta ca urmatoarea robotica va avea un raspuns la intrebarea ta…
Cu siguranta geniul care a creat serviciul de ultima generatie si armata care a pus in functiune reteaua stiu ce fac. Asta insa nu inseamna automat ca este accesibil celor 2 milioane de consumatori care au fost convinsi de campania (tot geniala!) care l-a vandut! Se intampla si in banci - produse noi, revolutionare care se vand ca painea calda si dupa ce semnezi constati ca, dezbracata (scuzati!) de campania promotionala, ai cumparat „aceeasi Marie cu alta palarie".
In concluzie: decidenti, de cate ori hotarati ceva la nivel inalt, nu lasati in cadranele ascunse sau necunoscute personalul din linia intai (front-office). Strategiile grandioase la nivel de top management vor putea deveni realitate numai daca stiti sa evitati constructiile de tip piramida cu varful in jos!
Daca ati ajuns pana aici si nu v-ati pierdut interesul, este bine sa nu ocoliti indemnul la actiune – am inclus si acolo ceva special pentru voi, aruncati o privire. Dupa care va las sa va ganditi... si sa va faceti temele de mai sus. Mult succes si multumiri pentru timpul vostru!
INDEMN LA ACTIUNE
Intrebare: ce poti sa vezi pe o fereastra?
Raspuns: depinde din ce parte privesti.
Raspuns completat: depinde din ce parte, unghi si de la ce distanta privesti.
Raspuns completat extins: depinde din ce parte, unghi si de la ce distanta privesti, de ce structura are fereastra (grosime, opacitate, culoare, dioptrii ... )
Mai raspund? Eu ma opresc. Voi puteti sa continuati.
Privitul pe fereastra Johari este un sport interesant si va invit mai jos sa aflati mai multe despre el, pana la variante de genul „conceptul Johari ca argument in favoarea pauzelor de fumat si iesirilor la o bauta cu colegii de birou"... nu ma credeti? Incercati ultimul link!
Ce vom regasi azi la aceasta sectiune? Din nou despre relativitatea oricarei teorii. Va indemn sa nu luati nimic de-a gata din cele prezentate in editorial si nici din cele pe care le veti mai citi pe aceasta tema. Va invit sa va construiti propriul model de analiza, sa luati propriile decizii si sa va auto-provocati la propriile schimbari. De ce? Pentru ca numai asa va veti simti bine cu concluziile / rezultatele. Si pentru asta mai jos o sa va spun o scurta povestioara (tot de la cursul de comunicare care m-a pus in fata ferestrei). Si o gluma, ca sa incheiem cu bine ziua de azi.
Imi amintesc cu placere de acest alt exemplu … o sala intreaga de studenti a fost asezata in amfiteatru, dispusa in mod egal spre margini – dreapta/stanga. Dupa care s-a dezvelit un mare desen pe tabla si toti au fost rugati sa noteze pe o hartie ce vad. Rezultatele au fost relativ unitare pe zonele dreapta/stanga, insa total incompatibile intre ele (cu alte cuvinte partea dreapta a vazut cu totul altceva decat partea stanga).
Dupa asta desenul a fost acoperit la loc, li s-a cerut sa schimbe partile, s-a descoperit din nou tabla si au fost invitati sa se uite si sa noteze din nou. Rezultatul?! Nimeni nu a schimbat nimic la interpretarea sa initiala. Ce au vazut prima data s-a pastrat, desi au schimbat unghiul din care priveau (fenomen cunoscut ca si impactul primei impresii).
Este greu, probabil tine de natura umana, dar trebuie sa trecem peste aparente / obisnuinta si sa incercam sa vedem ceva nou de cate ori schimbam unghiul. Sau momentul, sau… orice altceva! Teoria relativitatii ne aminteste mereu cat de putine stim si cat de putin trebuie sa ne bazam pe ceea ce stim. Sau credem ca stim.
Ca in bancul cu contabilul (pe asta vi-l spun, ca e decent):
Ion se intalneste cu un matematician, un economist si un contabil si-i intreaba:
-Cat fac unu si cu unu?
Matematicianul ii raspunde:
-Exact doi.
Economistul raspunde:
-Poate doi.
Contabilul se uita in stanga si in dreapta si spune in soapta:
-Cat vrei sa faca?
Inchei deci incursiunea in lumea Johari adaptata la finante-banci inceputa in editorial: atentie maxima decidenti (fie ca sunteti clienti sau bancheri). De obicei voi nu stati in linia 1! Aminiti-va mereu ca priviti printr-o fereastra pictata de altii, de la oarecare distanta si de cele mai multe ori in conditii de ceata. Cadranul 1 (transparenta) asa cum il vedeti voi arata precum imaginea printr-o luneta tinuta invers (adica "micsorat" fata de datele initiale). Asigurati-va cel putin ca cine tine luneta pastreaza in focus aspectele esentiale si ca aveti incredere in judecata lui in ce priveste selectia si veti putea dormi ceva mai linistititi.
CITATE TEMATICE
Asculta inainte sa vorbesti. Gandeste inainte sa scrii. Castiga inainte sa cheltuiesti. Investigheaza inainte sa investesti. Asteapta inainte sa critici. Iarta inainte sa te rogi. Incearca inainte sa renunti. Economiseste inainte sa iesi la pensie. Daruieste inainte sa mori. (William A. Ward)
Banca este locul de unde poti imprumuta bani daca dovedesti ca nu ai nevoie de ei. (Bob Hope)
Banca este locul unde ti se imprumuta o umbrela pe vreme buna si ti se cere inapoi cand incepe sa ploua. (Robert Frost)
Buzunarele goale nu au tras pe nimeni in jos. Numai creierele si inimile fara continut pot face asa ceva. (Norman Vincent Peale)
Atunci cand o persoana cu bani intalneste o persoana cu experienta, cel cu experienta ramane cu banii si cel cu banii se alege cu experienta. (Harvey MacKay)
Este greu sa determini ce aduce fericirea; cert este ca nici saracia nici bogatia nu au reusit. (Kin Hubbard)
Daca imprumuti cuiva $20 si nu mai vezi niciodata persoana respectiva, probabil a meritat! (Autor necunoscut)
Daca toti economistii ar fi pusi cap la cap, probabil nu ar ajunge la nici o concluzie. (George Bernard Shaw)
Exista oameni cu bani si oameni bogati. (Coco Chanel)
Banii si femeile. Sunt cele mai puternice doua lucruri din lume. Lucrurile pe care le faci pentru o femeie nu le-ai face pentru nimic altceva in lume. La fel si in cazul banilor. (Satchel Paige)
Nimeni nu si-ar aduce aminte de Bunul Samaritean daca ar fi avut numai intentii bune. A avut insa si bani. (Margaret Thatcher)
Economiseste putini bani in fiecare luna si la sfarsitul anului vei fi surprins cat de putini ai. (Ernest Haskins)
Thursday, February 3, 2011
Teama
Editorial aparut in Info Kappa Nr. 160 / 15 August 2005
MOTTO: Pisica ce s-a asezat o data pe o soba fierbinte... nu se va mai aseza niciodata pe o soba fierbinte – si asta e bine; dar in acelasi timp, ea nu se va mai aseza vreodata nici pe o soba rece... Mark Twain
Astazi m-am gandit sa vorbim despre teama noastra cea de toate zilele. Poate o sa ma intrebati de ce. De ce am vrea sa vorbim despre ceva care nu ne place, de care nu stim cum sa ne ferim, sa ne ascundem sau sa disimulam, despre ceva de care... ne e teama?
Pentru ca teama exista in tot ce ne inconjoara. Oricat ne-am feri sa o recunoastem, nu putem sa ne ferim sa o simtim. Am vazut intr-un film (parca Braveheart) pe cineva spunand ca eroii nu sunt neinfricati. Lor le este frica, foarte frica, dar merg inainte tocmai ca sa invinga teama! Curajul lor uneori nebunesc este felul de a reactiona in fata fricii, este temperament, instinct, inteligenta, toate valorificate la maxim, ascutite de teama! Ei au un mod aparte de a isi gestiona teama – o infrunta, o privesc in fata, o iau la intrebari si in final (poate fara sa isi dea seama) o inving – adica o demonteaza, o vad in toata vulnerabilitatea ei si atunci o fac sa dispara.
Cum? Pare simplu: dupa ce o deslusesti, nu mai este o necunoscuta. La urma urmei, cea mai mare teama este cea de necunoscut - ce poate sa ti se intample, nu ce ti s-a intamplat. Nimanui nu ii este teama de ceva ce i s-a intamplat deja. Teama este un sentiment care implica viitorul, incertitudinea, posibilitatea de producere a raului. Cand „viitorul" s-a produs, teama se transforma in altceva – durere, regret, bucurie (da, daca se intampla ca raul asteptat sa nu se mai intample). In momentul in care stii, totul are sau i se poate gasi o explicatie sau cel putin rezolvare. Sau poate nu insa macar stii.
Si totusi.. de ce ne e teama?
Examen, intalnire romantica, despartire, sedinta, sef, dentist, control financiar, control medical, zbor, atentat, nesiguranta, vacanta, prieteni, dusmani, cutremur, inundatie, seceta, tornada, tsunami, arsuri solare, razboi religios, teorie neconventionala (vezi Codul lui Da Vinci, cea mai bine vanduta carte a primului deceniu din noul mileniu).
Mai departe: toleranta, intoleranta, dezbinare, reunire, moarte, viata, nunta, divort, casatorie, inmormantare, botez, dragoste, dispret, ura, judecata, abandon, cearta, E-uri, boli, maladia ‚secolului’; apropos, stie cineva care e maladia secolului? Poate sunteti tentati sa imi spuneti SIDA. Ei bine, eu indraznesc sa afirm ca este cancerul, din cauza incidentei in crestere (se poate spune incontrolabila pe care a capatat-o. Probabil ca cine are sau a avut in familie pe cineva bolnav de cancer imi va da dreptate. Statisticile ne ingrozesc, se aude de niste ani buni de „epidemie de cancer", boala civilizatiei. Multa lume priveste acest diagnostic ca pe o condamnare. Oare este intotdeauna cazul? Sau este doar o predare in fata unor temeri, resemnare fara provocare la lupta? Sectiunea de „literatura motivationala" incearca sa va puna la dispozitie niste arme. O dedic tuturor bolnavilor de cancer, prietenilor si famiilor lor care s-au hotarat sa lupte, sa spere si sa invinga!
Revenind: ce avem mai sus? Surse inepuizabile de teama. Evenimente care genereaza in acelasi timp inceput si sfarsit. De toate ne e teama - de cele pozitive in egala masura ca si de cele negative. Sa luam un exemplu simplu: nasterea e un lucru bun, mi-o doresc, o astept cu nerabdare, anticipez fericirea de a da viata, de a iubi, proteja si creste aceasta fiinta unica ce va reprezenta in acelasi timp o parte din mine si o parte din fiinta pe care o iubesc. Dar in acelasi timp ma umple de teama. Daca o sa fie complicatii la sarcina / nastere? Daca imi da alt copil la maternitate (nu radeti, nu v-ati temut niciodata de asa ceva?..) Daca nu voi sti sa il/o cresc asa cum trebuie? Daca nu voi putea sa il/o feresc de rele? Si cate si mai cate!
Cert este ca sfaturile de evitare sau de disimulare a temerilor noastre nu sunt intotdeauna constructive. Desi stim cu totii ca gandurile negative inseamna sa mori putin cate putin inca inainte sa se produca evenimentul, se intampla ca subconstientul / inconstientul lucreaza fara sa tina seama de tentativele noastre de autocontrol. Teama ascunsa se poate dovedi chiar mai rea decat cea recunoscuta, asumata.
Bun, si atunci? Ce vreau de fapt sa incerc sa va transmit astazi? Cum facem sa traim cu teama zi de zi? Aceasta teama care creste pe zi ce trece, se autoalimenteaza, devine aproape sistemica in lumea care ne inconjoara, pana cand declanseaza accidente cum a fost cel cu uciderea unui brazilian nevinovat la Londra.
As indrazni sa va propun o maniera armonioasa de a ne intelege teama si de a convietui cu ea. Mi-am dat seama recent ca am invatat sa traiesc cu teama... cam la fel cum traiesc cu speranta! Mi se par cele mai apropiate sentimente. In sufletul meu ele nu exista de sine statator, ele se succed si chiar se imbina, de parca nu stiu, nu pot sau nu vor sa supravietuiasca unul fara de cealalt. Probabil sunt un cuplu de mult casatorit, care se cearta si se impaca de cateva ori pe zi. Atunci cand unul din ele va disparea probabil ca celalalt se va duce dupa el si... eu voi inceta sa mai simt ceva, deci sa mai exist.
Oare din punctul asta trebuie sa va explic mai departe? Nu cred. Va las sa inchideti ochii si sa va uitati in spatele celor mai mari temeri ale voastre, pana cand o sa vedeti speranta. Incercati sa ii zambiti si atunci cand pasiti afara, faceti-o intotdeauna tinandu-le de mana pe amandoua! Daca va e teama ca metroul in care urmeaza sa va urcati urmeaza sa sara in aer nu iesiti din casa fara sa priviti si spre coltul sfioasei sperante, oricat ar fi ea de nebuneasca! Zambiti-i. Se spune ca un zambet deschide sufletul unui copil. Cine stie, poate tot asa se alimenteaza si speranta (care are suflet si imaginatie de copil...). Poate asa va prinde putere sa treaca in fata, sa convinga teama sa se refugieze ea undeva in spate, in umbra.
Si daca nu veti vedea speranta imediat, nu va fie teama! Ea exista oricum, atata timp cat mai respirati si mai simtiti.
Sper sa ne recitim cu bine cat mai curand!
VALORI PERENE IN MANAGEMENT
Astazi este ziua de maine de care ne TEMEAM ieri – Anonim
Imi amintesc ce frumos am invatat in scoala sa facem „clasificari de multimi". Aveam o multime mare pe care trebuia sa o „bucatim" astfel incat sa ne „jucam" cu multimi mai mici, chipurile „controlabile"... Primul lucru la care trebuia sa ne gandim inainte sa ne apucam sa desenam sub-multimile (parca asa le zicea, nu?) era... criteriul!
Privind retrospectiv, mi se pare una din cele mai bune sau macar interesante lectii pe care o poate primi un copil, care sa ii si foloseasca in viata pe care o are in fata. Multe lucruri inutile le-am uitat aproape instantaneu dupa iesirea din sala de clasa. Asta insa, desi n-am remarcat-o in mod deosebit la momentul la care mi-a trecut pe langa ureche, s-a dovedit a fi una din cele mai utilizate ulterior. De ce? Pentru simplul motiv ca de cate ori aud despre o „clasificare" incep sa tes fel de fel de alternative ca sa inteleg fenomenul. De cele mai multe ori incerc sa nu iau clasificarile „de bune", fara sa evaluez mai intai criteriul care le-a stat la baza. Daca e posibil, atat prin prisma logicii / ratiunii (obiectiv) cat si prin cea a intuitiei (subiectiv!).
Si uite asa am ajuns acolo unde vroiam: la criteriile subiective de clasificare. Si ca sa nu ma distantez iar de subiect am sa-l trasez scurt si la obiect: tema noastra de azi (teama) si titlul rubricii (management).
Daca luam „teama" ca si valoare foarte perena in orice tip de management, ce fel de clasificare obtinem? Nu e chiar asa simplu cum pare. Si asta pentru ca omul, animal prin excelenta subiectiv (ca doar e atat inteligent cat si sensibil) se poate teme de foarte multe lucruri pe lumea asta. Dupa cum spune proverbul „fuga nu-i frumoasa, da’ e sanatoasa!". Sau putem rastalmaci o alta vorba din batrani astfel incat sa ne folosim de ea astazi: „spune-mi de ce te temi ca sa iti spun ce fel de manager esti".
Glumesc si nu prea. Culmea este ca astazi nu voi face eu clasificarile, pentru ca nu-mi propun acest lucru. Doar invit managerii care ne citesc (si nu numai pe ei, ci si pe subalterni sau pe cei care cred ca le-ar sta bine ca manageri, sau pe cei de la resurse umane care au pe agenda „recrutarea de manageri"), invit deci o mare parte a cititorilor nostri sa faca un exercitiu de evaluare / autoevaluare / clasificare pe multimea managerilor in care se scalda direct sau de la o oarecare distanta - zi de zi.
Am sa ii rog sa dea curs acestei invitatii prin selectarea criteriilor. Pentru ca managerii nostri sunt si ei elemente ale unor submultimi, in functie de unghiul din care sunt priviti. Si intr-o zi suntem binevoitori si ii judecam dupa criterii blande, in altele ne calca pe cate-o batatura pe care nici noi nu stiam ca o avem si ... sa se tina bine - ce criterii le mai aplicam atunci!
Eu o sa incep cu teama. Voi puteti continua apoi cu ce va vine la indemana . Ca sa pastram spiritul yin-yang din editorial, incercati in exercitiul vostru de judecare (sau auto-...) sa alternati criteriile bun / rau; obiectiv / subiectiv; dulce / amar... ca doar asa e’n tenis!
Managerul meu poate sa se teama de:
... Schimbare: s-ar putea scrie un roman pe tema asta asa ca eu nu mai scriu nimic, va las pe voi sa ganditi mai departe aici
... Concurenta / mediu extern (piata): poate fi un lucru bun sau rau, depinde de intensitatea temerilor sale, de cat de bine incearca sa-si cunoasca sau defineasca teama si de ce face ca sa o gestioneze. Personal consider ca seful care nu se teme de piata poate intra cu brio in categoria inconstient, exagerat de increzator sau pur si simplu ne/dezinformat
... Concurenta / mediu intern (alte departamente): de obicei nu e de bine. Desi tot mai multe manuale incearca sa ne convinga de contrariu. Din nou, efectul benefic / malefic depinde, ca si mai sus, de intensitate (cateodata putina concurenta interna poate fi benefica), dar si de profilul firmei sau al departamentelor implicate. Un nivel exagerat de concurenta interna poate genera sabotaj, iar atunci interesele organizatiei sunt prejudiciate.
... Concurenta / subalterni: stiti si voi ca nu vorbesc povesti; cazul in care sefului i se pare ca Xescu vrea sa ii ia locul, ca Yescu il sapa pe la spate; poate fi adevarat sau nu, teama insa exista. Ea depinde foarte mult in primul rand de cultura organizationala, dar si de nivelul de dezvoltare profesionala si personala a celor implicati.
... Control / putere / statut (mai exact de pierderea...): la fel ca mai sus, insa in ordine inversa – dezvoltarea personala vine pe primul plan in acuitatea si modul de gestionare a acestui tip de temeri, cea profesionala foarte a doua la mica distanta, iar cultura organizationala e cadrul general.
... Eroare: proprie (a managerului) sau asumata prin functie (a subalternilor). Orice ati spune, nu vreau sa aud pe nimeni care nu a fost niciodata sef cu fraze de genul „ce as face eu daca as fi sef"! Este o responsabilitate asumata care vine cu o teama inerenta de eroare pe care o capeti, inveti sa traiesti cu ea si ar fi bine sa fii platit corespunzator pentru ea (altfel nu merita). In functie de modul in care alegi sa o gestionezi poti sa fii un sef autoritar sau unul popular, ambele variante avand ca scop determinarea subalternilor sa faca lucrurile cat crezi tu ca pot ei de bine. Diferenta de nuanta vine din faptul ca managerul niciodata nu stie daca subalternii ar putea face ceva mai bine daca el/ea si-ar schimba atitudinea. Si de cele mai multe ori nu este dispus/a sa riste. Autoritarul nu are incredere in capacitatea celor de „sub" el, in vreme ce popularul din contra, se bazeaza in asa masura pe ei incat ii este teama sa nu-i deranjeze astfel incat sa-i piarda. Probabil ca tot asa, varianta optima ar trebui sa se gaseasca undeva la mijloc. „Speranta" aici va insemna selectie, pregatire si motivare, atat a managerului cat si a celor din subordine.
... Raspundere: daca teama de raspundere te ingrozeste nu trebuie sa accepti o pozitie de conducere, chiar daca excelezi profesional si ti s-a propus acest lucru. Daca esti deja intr-o astfel de pozitie si te recunosti, sfatul meu ar fi sa incepi sa delegi cat mai mult! Lasand gluma la o parte, auto-evaluarea este imperativa. E bine sa te intrebi: cat de teama imi este de raspunderea pe care mi-am asumat-o? O teama moderata tradusa in atentie sporita si intelegerea consecintelor pentru pasii pe care ii faci, deciziile pe care le iei intra obligatoriu la categoria „speranta". Lipsa oricarei temeri e ingrijoratoare... cel mai probabil nu iti dai seama in ce te-ai bagat sau speri ca orice se va intampla rau, vei putea sa dai vina pe altul.
Mai exista foarte multe criterii. Cred ca este mai bine sa ma opresc si sa va las pe voi sa va jucati mai departe. Chiar mi-ar placea sa imi spuneti daca ati castigat ceva in relatia cu sefii / subalternii dupa un astfel de exercitiu. Care va doresc sa fie cat mai frecvent. Si sa exersati si „privitul in oglinda" – ajuta de cele mai multe ori. Anume daca sunteti tentati sa faceti o clasificare negativa, ganditi-va si la cealalta fata a monedei. Sunt convinsa ca veti fi surprinsi de ceea ce veti vedea acolo.
INDEMN LA ACTIUNE
„Imi doresc sa mor in somn, asa cum a murit bunicul meu"... Eventual continuata cu favorita lui Peter... „nu tipand de groaza ca pasagerii sai..."
Vi s-a intamplat sa auziti asa ceva de la cineva apropiat (prima parte adica...)? Dar „decat sa ajung neputincios/oasa mai bine ma duc, ca sa nu va / ma chinui asa tare"... Asta pana sa ajungeti la maturitatea „spirituala" care sa va permita sa elaborati propriile „preferinte" in ale „trecerii in alta dimensiune". Hai ca incepe sa sune dramatic si cred ca e timpul sa ajung la subiect.
Toate aceste „scenarii" dovedesc in principal un lucru: nu ne e teama de ce urmeaza dupa ce noi nu vom mai fi. Nici macar daca va fi ceva ‚dupa’. Nici ce se va intampla cu ceilalti. Poate ne e teama si de toate astea cate putin, in subsidiar, esential este ca teama cea mai mare si mai adevarata este de ‚cum’ se va intampla trecerea pentru noi. Daca nu ne doare, nu ne chinuim si (chiar mai bine!) nu stim cand / cum / ce ni se intampla de natura a conduce la disparitia noastra de pe lumea aceasta (asa cum o stim...), ne este relativ usor sa acceptam ca suntem muritori.
Cu totul altfel este insa atunci cand primim o sentinta, cu termen si eventual o descriere mai mult sau mai putin detaliata (dar cu certitudine sumbra!) a celor ce ne asteapta inainte sa ne desprindem de cei dragi definitiv si ireversibil (oare?...). Toti cei care s-au confruntat cu aflarea unui diagnostic „terminal" sau au avut in familie / prieteni pe cineva in aceasta situatie cred ca vor intelege ce vreau sa spun.
Sper insa in acelasi timp ca foarte multi din acestia imi vor da dreptate si in continuare. Imi doresc ca din ce in ce mai multi cititori sa o faca, avand in vedere evolutia medicinei (nu cititi „exclusivist" acest cuvant, ma refer in acelasi timp la cea alopata si alternativa, de orice natura ar fi ea – naturista, nutritionista, traditionalista, masaj, acupunctura, meditatie, autosugestie, imagistica, si orice alte variante mai mult sau mai putin „oculte", mai mult sau mai putin stiintifice).
Nu trebuie sa permitem altor muritori sa ne condamne la moarte. O sentinta de asa natura nu ne-o putem da decat singuri. Asa cum viata nu ne-a fost data de medicul care ne diagnosticheaza in prezent, nici nu ne va putea fi luata de el! Nu trebuie sa il lasam sa faca acest lucru. El poate cel mult sa ne aseze in mijlocul unei intersectii cu multiple directii de mers si sa ne spuna: „avand in vedere ca vii din partea aia, de unde stau eu imi pare ca vrei sa o iei in directia aia"... Asta nu inseamna neaparat ca o sa o luam intr’acolo fara sa ne uitam inainte cu atentie in toate directiile. Nu inseamna ca nu ne vom hotari subit sa NU o luam pe unde arata el. Putem la fel de bine sa ne intoarcem si sa apucam pe alta cale, poate mai lunga (cu siguranta va fi mai lunga daca alegem o cale noua, frumoasa, interesanta, care ne va deturna ulterior succesiv pe alte cai frumoase si interesante... si tot asa!)
Bun! In aceasta saptamana mi-am propus ca pentru cei care au fost lasati intr-o astfel de intersectie, cu un diagnostic de cancer ca si harta disponibila, sa incerc sa plasez cateva indicatoare pentru drumuri alternative celui care le-a fost deja trasat. Mai jos se regaseste un set de linkuri catre site-uri specializate care prezinta cele mai recente evolutii in diagnostic, tratament si consiliere (din medicina traditionala), dar si unele „variante alternative". Nu e nevoie sa acceptati sau sa va apucati sa achizitionati tot ce gasiti pe acolo. Dar este bine sa stiti ca exista aceste posibilitati si sa ca puteti sa luati decizii cat mai informate in legatura cu ce este mai bine pentru voi.
In plus, va recomand si doua carti: „Vremea Vindecarii” (Beatta Bishop) si „Spune NU cancerului” (Patrick Holford). Sfatul celor doi este comun: orice tratament al cancerului da rezultate optime daca este demarat in deplina cunostinta a cat mai multor factori care pot conduce la succes – nutritie, suplimente (antioxidanti, vitamine esentiale, agenti antitumorali), regim de viata, chirugie (numai dupa evaluare atenta, in unele cazuri este inutila si slabeste suplimentar organismul), chimio- si radio-terapie. Patrick Holford este in plus de parere ca este bine ca metodele cele mai agresive (ultimele din enumerare) sa fie adoptate dupa intarirea prealabila a sistemului imunitar.
Prin urmare, iata mai jos o selectie care acopera cateva „alternative". Este doar un punct de plecare. Voi puteti sa mergeti mai departe, in functie de interesul punctual pe care il aveti. Va doresc succes, multa sanatate si putere de lupta!
In limba romana:
http://www.postamedicala.ro/
http://hospicepm.org/despre_noi.html
In limba engleza:
http://nccam.nih.gov/
http://www.cancerhelp.org.uk/
http://www.treatment-cancer.com/
http://www.blochcancer.org/fighting/chap1.html
http://www.medical-library.net/sites/framer.html?/sites/_herbal_treatment_of_cancer.html
(contine si alte link-uri valoroase)
http://www.cancerlinksusa.com/top10.htm
http://www.cancercare.org/
http://www.cancerconsultants.com/index.php
http://www.healingwell.com/
http://www.cancer.gov/
MOTTO: Pisica ce s-a asezat o data pe o soba fierbinte... nu se va mai aseza niciodata pe o soba fierbinte – si asta e bine; dar in acelasi timp, ea nu se va mai aseza vreodata nici pe o soba rece... Mark Twain
Astazi m-am gandit sa vorbim despre teama noastra cea de toate zilele. Poate o sa ma intrebati de ce. De ce am vrea sa vorbim despre ceva care nu ne place, de care nu stim cum sa ne ferim, sa ne ascundem sau sa disimulam, despre ceva de care... ne e teama?
Pentru ca teama exista in tot ce ne inconjoara. Oricat ne-am feri sa o recunoastem, nu putem sa ne ferim sa o simtim. Am vazut intr-un film (parca Braveheart) pe cineva spunand ca eroii nu sunt neinfricati. Lor le este frica, foarte frica, dar merg inainte tocmai ca sa invinga teama! Curajul lor uneori nebunesc este felul de a reactiona in fata fricii, este temperament, instinct, inteligenta, toate valorificate la maxim, ascutite de teama! Ei au un mod aparte de a isi gestiona teama – o infrunta, o privesc in fata, o iau la intrebari si in final (poate fara sa isi dea seama) o inving – adica o demonteaza, o vad in toata vulnerabilitatea ei si atunci o fac sa dispara.
Cum? Pare simplu: dupa ce o deslusesti, nu mai este o necunoscuta. La urma urmei, cea mai mare teama este cea de necunoscut - ce poate sa ti se intample, nu ce ti s-a intamplat. Nimanui nu ii este teama de ceva ce i s-a intamplat deja. Teama este un sentiment care implica viitorul, incertitudinea, posibilitatea de producere a raului. Cand „viitorul" s-a produs, teama se transforma in altceva – durere, regret, bucurie (da, daca se intampla ca raul asteptat sa nu se mai intample). In momentul in care stii, totul are sau i se poate gasi o explicatie sau cel putin rezolvare. Sau poate nu insa macar stii.
Si totusi.. de ce ne e teama?
Examen, intalnire romantica, despartire, sedinta, sef, dentist, control financiar, control medical, zbor, atentat, nesiguranta, vacanta, prieteni, dusmani, cutremur, inundatie, seceta, tornada, tsunami, arsuri solare, razboi religios, teorie neconventionala (vezi Codul lui Da Vinci, cea mai bine vanduta carte a primului deceniu din noul mileniu).
Mai departe: toleranta, intoleranta, dezbinare, reunire, moarte, viata, nunta, divort, casatorie, inmormantare, botez, dragoste, dispret, ura, judecata, abandon, cearta, E-uri, boli, maladia ‚secolului’; apropos, stie cineva care e maladia secolului? Poate sunteti tentati sa imi spuneti SIDA. Ei bine, eu indraznesc sa afirm ca este cancerul, din cauza incidentei in crestere (se poate spune incontrolabila pe care a capatat-o. Probabil ca cine are sau a avut in familie pe cineva bolnav de cancer imi va da dreptate. Statisticile ne ingrozesc, se aude de niste ani buni de „epidemie de cancer", boala civilizatiei. Multa lume priveste acest diagnostic ca pe o condamnare. Oare este intotdeauna cazul? Sau este doar o predare in fata unor temeri, resemnare fara provocare la lupta? Sectiunea de „literatura motivationala" incearca sa va puna la dispozitie niste arme. O dedic tuturor bolnavilor de cancer, prietenilor si famiilor lor care s-au hotarat sa lupte, sa spere si sa invinga!
Revenind: ce avem mai sus? Surse inepuizabile de teama. Evenimente care genereaza in acelasi timp inceput si sfarsit. De toate ne e teama - de cele pozitive in egala masura ca si de cele negative. Sa luam un exemplu simplu: nasterea e un lucru bun, mi-o doresc, o astept cu nerabdare, anticipez fericirea de a da viata, de a iubi, proteja si creste aceasta fiinta unica ce va reprezenta in acelasi timp o parte din mine si o parte din fiinta pe care o iubesc. Dar in acelasi timp ma umple de teama. Daca o sa fie complicatii la sarcina / nastere? Daca imi da alt copil la maternitate (nu radeti, nu v-ati temut niciodata de asa ceva?..) Daca nu voi sti sa il/o cresc asa cum trebuie? Daca nu voi putea sa il/o feresc de rele? Si cate si mai cate!
Cert este ca sfaturile de evitare sau de disimulare a temerilor noastre nu sunt intotdeauna constructive. Desi stim cu totii ca gandurile negative inseamna sa mori putin cate putin inca inainte sa se produca evenimentul, se intampla ca subconstientul / inconstientul lucreaza fara sa tina seama de tentativele noastre de autocontrol. Teama ascunsa se poate dovedi chiar mai rea decat cea recunoscuta, asumata.
Bun, si atunci? Ce vreau de fapt sa incerc sa va transmit astazi? Cum facem sa traim cu teama zi de zi? Aceasta teama care creste pe zi ce trece, se autoalimenteaza, devine aproape sistemica in lumea care ne inconjoara, pana cand declanseaza accidente cum a fost cel cu uciderea unui brazilian nevinovat la Londra.
As indrazni sa va propun o maniera armonioasa de a ne intelege teama si de a convietui cu ea. Mi-am dat seama recent ca am invatat sa traiesc cu teama... cam la fel cum traiesc cu speranta! Mi se par cele mai apropiate sentimente. In sufletul meu ele nu exista de sine statator, ele se succed si chiar se imbina, de parca nu stiu, nu pot sau nu vor sa supravietuiasca unul fara de cealalt. Probabil sunt un cuplu de mult casatorit, care se cearta si se impaca de cateva ori pe zi. Atunci cand unul din ele va disparea probabil ca celalalt se va duce dupa el si... eu voi inceta sa mai simt ceva, deci sa mai exist.
Oare din punctul asta trebuie sa va explic mai departe? Nu cred. Va las sa inchideti ochii si sa va uitati in spatele celor mai mari temeri ale voastre, pana cand o sa vedeti speranta. Incercati sa ii zambiti si atunci cand pasiti afara, faceti-o intotdeauna tinandu-le de mana pe amandoua! Daca va e teama ca metroul in care urmeaza sa va urcati urmeaza sa sara in aer nu iesiti din casa fara sa priviti si spre coltul sfioasei sperante, oricat ar fi ea de nebuneasca! Zambiti-i. Se spune ca un zambet deschide sufletul unui copil. Cine stie, poate tot asa se alimenteaza si speranta (care are suflet si imaginatie de copil...). Poate asa va prinde putere sa treaca in fata, sa convinga teama sa se refugieze ea undeva in spate, in umbra.
Si daca nu veti vedea speranta imediat, nu va fie teama! Ea exista oricum, atata timp cat mai respirati si mai simtiti.
Sper sa ne recitim cu bine cat mai curand!
VALORI PERENE IN MANAGEMENT
Astazi este ziua de maine de care ne TEMEAM ieri – Anonim
Imi amintesc ce frumos am invatat in scoala sa facem „clasificari de multimi". Aveam o multime mare pe care trebuia sa o „bucatim" astfel incat sa ne „jucam" cu multimi mai mici, chipurile „controlabile"... Primul lucru la care trebuia sa ne gandim inainte sa ne apucam sa desenam sub-multimile (parca asa le zicea, nu?) era... criteriul!
Privind retrospectiv, mi se pare una din cele mai bune sau macar interesante lectii pe care o poate primi un copil, care sa ii si foloseasca in viata pe care o are in fata. Multe lucruri inutile le-am uitat aproape instantaneu dupa iesirea din sala de clasa. Asta insa, desi n-am remarcat-o in mod deosebit la momentul la care mi-a trecut pe langa ureche, s-a dovedit a fi una din cele mai utilizate ulterior. De ce? Pentru simplul motiv ca de cate ori aud despre o „clasificare" incep sa tes fel de fel de alternative ca sa inteleg fenomenul. De cele mai multe ori incerc sa nu iau clasificarile „de bune", fara sa evaluez mai intai criteriul care le-a stat la baza. Daca e posibil, atat prin prisma logicii / ratiunii (obiectiv) cat si prin cea a intuitiei (subiectiv!).
Si uite asa am ajuns acolo unde vroiam: la criteriile subiective de clasificare. Si ca sa nu ma distantez iar de subiect am sa-l trasez scurt si la obiect: tema noastra de azi (teama) si titlul rubricii (management).
Daca luam „teama" ca si valoare foarte perena in orice tip de management, ce fel de clasificare obtinem? Nu e chiar asa simplu cum pare. Si asta pentru ca omul, animal prin excelenta subiectiv (ca doar e atat inteligent cat si sensibil) se poate teme de foarte multe lucruri pe lumea asta. Dupa cum spune proverbul „fuga nu-i frumoasa, da’ e sanatoasa!". Sau putem rastalmaci o alta vorba din batrani astfel incat sa ne folosim de ea astazi: „spune-mi de ce te temi ca sa iti spun ce fel de manager esti".
Glumesc si nu prea. Culmea este ca astazi nu voi face eu clasificarile, pentru ca nu-mi propun acest lucru. Doar invit managerii care ne citesc (si nu numai pe ei, ci si pe subalterni sau pe cei care cred ca le-ar sta bine ca manageri, sau pe cei de la resurse umane care au pe agenda „recrutarea de manageri"), invit deci o mare parte a cititorilor nostri sa faca un exercitiu de evaluare / autoevaluare / clasificare pe multimea managerilor in care se scalda direct sau de la o oarecare distanta - zi de zi.
Am sa ii rog sa dea curs acestei invitatii prin selectarea criteriilor. Pentru ca managerii nostri sunt si ei elemente ale unor submultimi, in functie de unghiul din care sunt priviti. Si intr-o zi suntem binevoitori si ii judecam dupa criterii blande, in altele ne calca pe cate-o batatura pe care nici noi nu stiam ca o avem si ... sa se tina bine - ce criterii le mai aplicam atunci!
Eu o sa incep cu teama. Voi puteti continua apoi cu ce va vine la indemana . Ca sa pastram spiritul yin-yang din editorial, incercati in exercitiul vostru de judecare (sau auto-...) sa alternati criteriile bun / rau; obiectiv / subiectiv; dulce / amar... ca doar asa e’n tenis!
Managerul meu poate sa se teama de:
... Schimbare: s-ar putea scrie un roman pe tema asta asa ca eu nu mai scriu nimic, va las pe voi sa ganditi mai departe aici
... Concurenta / mediu extern (piata): poate fi un lucru bun sau rau, depinde de intensitatea temerilor sale, de cat de bine incearca sa-si cunoasca sau defineasca teama si de ce face ca sa o gestioneze. Personal consider ca seful care nu se teme de piata poate intra cu brio in categoria inconstient, exagerat de increzator sau pur si simplu ne/dezinformat
... Concurenta / mediu intern (alte departamente): de obicei nu e de bine. Desi tot mai multe manuale incearca sa ne convinga de contrariu. Din nou, efectul benefic / malefic depinde, ca si mai sus, de intensitate (cateodata putina concurenta interna poate fi benefica), dar si de profilul firmei sau al departamentelor implicate. Un nivel exagerat de concurenta interna poate genera sabotaj, iar atunci interesele organizatiei sunt prejudiciate.
... Concurenta / subalterni: stiti si voi ca nu vorbesc povesti; cazul in care sefului i se pare ca Xescu vrea sa ii ia locul, ca Yescu il sapa pe la spate; poate fi adevarat sau nu, teama insa exista. Ea depinde foarte mult in primul rand de cultura organizationala, dar si de nivelul de dezvoltare profesionala si personala a celor implicati.
... Control / putere / statut (mai exact de pierderea...): la fel ca mai sus, insa in ordine inversa – dezvoltarea personala vine pe primul plan in acuitatea si modul de gestionare a acestui tip de temeri, cea profesionala foarte a doua la mica distanta, iar cultura organizationala e cadrul general.
... Eroare: proprie (a managerului) sau asumata prin functie (a subalternilor). Orice ati spune, nu vreau sa aud pe nimeni care nu a fost niciodata sef cu fraze de genul „ce as face eu daca as fi sef"! Este o responsabilitate asumata care vine cu o teama inerenta de eroare pe care o capeti, inveti sa traiesti cu ea si ar fi bine sa fii platit corespunzator pentru ea (altfel nu merita). In functie de modul in care alegi sa o gestionezi poti sa fii un sef autoritar sau unul popular, ambele variante avand ca scop determinarea subalternilor sa faca lucrurile cat crezi tu ca pot ei de bine. Diferenta de nuanta vine din faptul ca managerul niciodata nu stie daca subalternii ar putea face ceva mai bine daca el/ea si-ar schimba atitudinea. Si de cele mai multe ori nu este dispus/a sa riste. Autoritarul nu are incredere in capacitatea celor de „sub" el, in vreme ce popularul din contra, se bazeaza in asa masura pe ei incat ii este teama sa nu-i deranjeze astfel incat sa-i piarda. Probabil ca tot asa, varianta optima ar trebui sa se gaseasca undeva la mijloc. „Speranta" aici va insemna selectie, pregatire si motivare, atat a managerului cat si a celor din subordine.
... Raspundere: daca teama de raspundere te ingrozeste nu trebuie sa accepti o pozitie de conducere, chiar daca excelezi profesional si ti s-a propus acest lucru. Daca esti deja intr-o astfel de pozitie si te recunosti, sfatul meu ar fi sa incepi sa delegi cat mai mult! Lasand gluma la o parte, auto-evaluarea este imperativa. E bine sa te intrebi: cat de teama imi este de raspunderea pe care mi-am asumat-o? O teama moderata tradusa in atentie sporita si intelegerea consecintelor pentru pasii pe care ii faci, deciziile pe care le iei intra obligatoriu la categoria „speranta". Lipsa oricarei temeri e ingrijoratoare... cel mai probabil nu iti dai seama in ce te-ai bagat sau speri ca orice se va intampla rau, vei putea sa dai vina pe altul.
Mai exista foarte multe criterii. Cred ca este mai bine sa ma opresc si sa va las pe voi sa va jucati mai departe. Chiar mi-ar placea sa imi spuneti daca ati castigat ceva in relatia cu sefii / subalternii dupa un astfel de exercitiu. Care va doresc sa fie cat mai frecvent. Si sa exersati si „privitul in oglinda" – ajuta de cele mai multe ori. Anume daca sunteti tentati sa faceti o clasificare negativa, ganditi-va si la cealalta fata a monedei. Sunt convinsa ca veti fi surprinsi de ceea ce veti vedea acolo.
INDEMN LA ACTIUNE
„Imi doresc sa mor in somn, asa cum a murit bunicul meu"... Eventual continuata cu favorita lui Peter... „nu tipand de groaza ca pasagerii sai..."
Vi s-a intamplat sa auziti asa ceva de la cineva apropiat (prima parte adica...)? Dar „decat sa ajung neputincios/oasa mai bine ma duc, ca sa nu va / ma chinui asa tare"... Asta pana sa ajungeti la maturitatea „spirituala" care sa va permita sa elaborati propriile „preferinte" in ale „trecerii in alta dimensiune". Hai ca incepe sa sune dramatic si cred ca e timpul sa ajung la subiect.
Toate aceste „scenarii" dovedesc in principal un lucru: nu ne e teama de ce urmeaza dupa ce noi nu vom mai fi. Nici macar daca va fi ceva ‚dupa’. Nici ce se va intampla cu ceilalti. Poate ne e teama si de toate astea cate putin, in subsidiar, esential este ca teama cea mai mare si mai adevarata este de ‚cum’ se va intampla trecerea pentru noi. Daca nu ne doare, nu ne chinuim si (chiar mai bine!) nu stim cand / cum / ce ni se intampla de natura a conduce la disparitia noastra de pe lumea aceasta (asa cum o stim...), ne este relativ usor sa acceptam ca suntem muritori.
Cu totul altfel este insa atunci cand primim o sentinta, cu termen si eventual o descriere mai mult sau mai putin detaliata (dar cu certitudine sumbra!) a celor ce ne asteapta inainte sa ne desprindem de cei dragi definitiv si ireversibil (oare?...). Toti cei care s-au confruntat cu aflarea unui diagnostic „terminal" sau au avut in familie / prieteni pe cineva in aceasta situatie cred ca vor intelege ce vreau sa spun.
Sper insa in acelasi timp ca foarte multi din acestia imi vor da dreptate si in continuare. Imi doresc ca din ce in ce mai multi cititori sa o faca, avand in vedere evolutia medicinei (nu cititi „exclusivist" acest cuvant, ma refer in acelasi timp la cea alopata si alternativa, de orice natura ar fi ea – naturista, nutritionista, traditionalista, masaj, acupunctura, meditatie, autosugestie, imagistica, si orice alte variante mai mult sau mai putin „oculte", mai mult sau mai putin stiintifice).
Nu trebuie sa permitem altor muritori sa ne condamne la moarte. O sentinta de asa natura nu ne-o putem da decat singuri. Asa cum viata nu ne-a fost data de medicul care ne diagnosticheaza in prezent, nici nu ne va putea fi luata de el! Nu trebuie sa il lasam sa faca acest lucru. El poate cel mult sa ne aseze in mijlocul unei intersectii cu multiple directii de mers si sa ne spuna: „avand in vedere ca vii din partea aia, de unde stau eu imi pare ca vrei sa o iei in directia aia"... Asta nu inseamna neaparat ca o sa o luam intr’acolo fara sa ne uitam inainte cu atentie in toate directiile. Nu inseamna ca nu ne vom hotari subit sa NU o luam pe unde arata el. Putem la fel de bine sa ne intoarcem si sa apucam pe alta cale, poate mai lunga (cu siguranta va fi mai lunga daca alegem o cale noua, frumoasa, interesanta, care ne va deturna ulterior succesiv pe alte cai frumoase si interesante... si tot asa!)
Bun! In aceasta saptamana mi-am propus ca pentru cei care au fost lasati intr-o astfel de intersectie, cu un diagnostic de cancer ca si harta disponibila, sa incerc sa plasez cateva indicatoare pentru drumuri alternative celui care le-a fost deja trasat. Mai jos se regaseste un set de linkuri catre site-uri specializate care prezinta cele mai recente evolutii in diagnostic, tratament si consiliere (din medicina traditionala), dar si unele „variante alternative". Nu e nevoie sa acceptati sau sa va apucati sa achizitionati tot ce gasiti pe acolo. Dar este bine sa stiti ca exista aceste posibilitati si sa ca puteti sa luati decizii cat mai informate in legatura cu ce este mai bine pentru voi.
In plus, va recomand si doua carti: „Vremea Vindecarii” (Beatta Bishop) si „Spune NU cancerului” (Patrick Holford). Sfatul celor doi este comun: orice tratament al cancerului da rezultate optime daca este demarat in deplina cunostinta a cat mai multor factori care pot conduce la succes – nutritie, suplimente (antioxidanti, vitamine esentiale, agenti antitumorali), regim de viata, chirugie (numai dupa evaluare atenta, in unele cazuri este inutila si slabeste suplimentar organismul), chimio- si radio-terapie. Patrick Holford este in plus de parere ca este bine ca metodele cele mai agresive (ultimele din enumerare) sa fie adoptate dupa intarirea prealabila a sistemului imunitar.
Prin urmare, iata mai jos o selectie care acopera cateva „alternative". Este doar un punct de plecare. Voi puteti sa mergeti mai departe, in functie de interesul punctual pe care il aveti. Va doresc succes, multa sanatate si putere de lupta!
In limba romana:
http://www.postamedicala.ro/
http://hospicepm.org/despre_noi.html
In limba engleza:
http://nccam.nih.gov/
http://www.cancerhelp.org.uk/
http://www.treatment-cancer.com/
http://www.blochcancer.org/fighting/chap1.html
http://www.medical-library.net/sites/framer.html?/sites/_herbal_treatment_of_cancer.html
(contine si alte link-uri valoroase)
http://www.cancerlinksusa.com/top10.htm
http://www.cancercare.org/
http://www.cancerconsultants.com/index.php
http://www.healingwell.com/
http://www.cancer.gov/
Subscribe to:
Posts (Atom)