Benjamin Franklin
In ultima vreme spun foarte frecvent‚la revedere’, desi am in acelasi timp o senzatie de incertitudine legata de posibilitatea revederii cu cei carora le spun asta. Pentru ca drumurile ma poarta catre diverse destinatii, unde e posibil sa revin insa e la fel de posibil sa nu mai revin. Sau sa nu o fac suficient de curand incat sa pot spera ca voi regasi aceiasi oameni in acelasi loc.
Imi amintesc multe spuse intelepte despre oameni care vin si pleaca in jurul nostru, care ne marcheaza mai mult sau putin destinul, ne modeleaza in anumite directii personalitatea, chiar daca uneori petrecem foarte putin timp in compania lor. Deseori resimtim simpatii sau antipatii cu destul de multa intensitate, care nu depind in mod necesar de durata expunerii fata de persoanele respective.
Unele despartiri ni le dorim si le asteptam ca pe o eliberare, altele ne sperie si ne dor, ajungand sa ne dorim revederea inca inainte de a apuca sa spunem cele doua cuvinte magice – ‚la revedere’. Indiferent ca e vorba de parteneri, de prieteni sau de familie, departarea fizica pur si simplu doare. Si pentru ca sunt o fiinta foarte vizuala, ma gandesc ca exista explicatii pitoresti pentru asta.
As putea spune ca e dovedit empiric ca omul e compus din doua elemente de baza - materie si spirit. Nu am de gand sa explorez posibilitate ca cele doua parti componente sa existe pentru o vreme in stare separata si independent una de cealalta. De asemenea sper ca abordarea mea simplista sa nu genereze polemici cu privire la terminologie printre specialisti (de genul nuantelor intre spirit, suflet, aura, etc –banuiesc ca sunt notiuni foarte diferite, insa recunosc ca nu am investigat chestiunea, asa ca voi folosi o reprezentare la fel de banala ca tabloul pictat de un elev de scoala primara).
Unde vreau sa ajung? La o paralela relativ simpla. Atunci cand se rupe ceva din partea materiala a fiintei noastre, reactia normala si imediata este durerea fizica. Daca cineva ne scoate o masea, ne smulge o unghie, ne da o gaura in ureche sau ne taie un deget - ne cam doare!... Operatiile se fac sub anestezie, insa cand se duce efectul anesteziei, incepem sa resimtim si efectele. Pentru cata vreme? De obicei cam pana ne trece.
Pe de alta parte, cand vorbim de partea spirituala a fiintei noastre, ea pluteste bine-mersi in jurul nostru, se dezvolta atat independent cat si in functie de celelalte fiinte din jur (poate ca e de folos sa recititi si http://georginapp.blogspot.co.at/2011/02/valoarea-sufletului.html ).
Aud deseori despre vampiri energetici, despre compatibilitate si incompatibilitate, despre chimie, atractie si asa mai departe. Pot sa imi imaginez cu usurinta asta si in culori – fel de fel de aure care interactioneaza, se amesteca, sa imbratiseaza sau se iau la pumni. Daca interactiunea e de scurta durata, banuiesc ca se pipaie sau se miros, se ocolesc frumos sau trec una prin alta cu brutalitate sau cu eleganta, se trateaza cu o maiestuoasa indiferenta sau se iau la o copilareasca inghionteala. Daca insa petrec mai mult timp impreuna, e posibil sa inceapa sa se amestece (ca deh, aerul ala colorat din care sunt compuse nu prea are contur, limite, garduri, ziduri de aparare...). In cazul in care ajungem sa iubim alte fiinte, componentele noastre imateriale se amesteca atat de bine incat incep sa se confunde. Iar cand ne indepartam fizic unii de altii, trebuie sa se decida care cu ce culoare se desprinde si se intampla sa isi mai uite parte din pigmentul bunei dispozitii pe la cealalta. Oricum, ca sa scurtez exercitiul de imaginatie, ruperea asta pur si simplu doare. Pana cand? De obicei tot pana se vindeca.
Parerea mea e ca prietenia genereaza legaturi asemanatoare cu cele care apropie membrii unei familii. Nu pun semnul egal intre prieten si amic, pentru ca amicitia o leg mai mult de simpatie, de respect, de simpla placere a companiei cuiva atat la nivel individual, cat si cu o componenta de socializare.
Cand cred ca e cazul sa vorbim atunci de prietenie? Atunci cand nu urmarim nici un scop sau nu gasim nici o ratiune intr-o relatie, alta decat starea de bine pe care o avem langa acea persoana. Atunci cand ajungem sa simtim bucuria, durerea, reprosul sau rugamintea, disperarea sau speranta din sufletul celui (celei) de langa noi fara sa spunem nimic. Atunci cand apropierea fizica nu implica pasiune, precum in cazul iubirii fizice dintre doi parteneri; dar si cand o imbratisare tine loc unei avalanse de ’ce dor mi-a fost de tine! cum iti merge?’. Atunci cand un zambet sau o privire spun mai mult decat o suta de vorbe; dar si cand vorbele curg libere fara cenzura, fara teama de a spune prostii. Atunci cand putem asculta fara sa judecam (prea mult...); dar si cand ne putem spune deschis parerea, fara teama ca vom ramane singuri dupa asta. Atunci cand asteptam cu rabdare revederea cu certitudinea ca, in pofida distantei sau timpului care inca ne desparte, vom regasi aceeasi stare de liniste si confort, indiferent daca impartasim bucurie sau durere.
Cat de usor se gaseste prietenia in stare libera? Nu as sti sa va spun, pentru ca nu stiu sa existe vreun sistem universal de masura care sa ne ajute sa intelegem asta. Stiu insa ca umbla mana in mana cu alte stari sufletesti care leaga partile aparent invizibile ale fiintelor noastre – cum ar fi increderea, confortul, dragostea. Mai stiu ca se poate imbina frumos cu varii forme materiale ale fiintelor din jurul nostru (plante, animale). In cele mai fericite cazuri se gaseste confortabil instalata in relatiile complexe si de durata din viata noastra, pe care reuseste sa le transforme astfel in legaturi cvasi-indestructibile (cu partenerul de viata si cu familia). Poate sa apara brusc sau sa creasca in timp, poate sa se rupa dar uneori poate sa se si refaca - dupa o perioada de convalescenta.
In incheiere, am sa va marturisesc ca de data asta nu am ales un motto inainte de a incepe sa scriu, pentru ca riscam sa ma pierd in clisee; am ales unul abia la final. De asemenea nu am vrut sa caut in dex definitia prieteniei, pentru ca nu am avut chef deloc de abordari stiintifice. Pur si simplu am simtit nevoia sa redau in scris o perceptie personala, vizuala si copilareasca, asa cum o resimt de cate ori strang in brate un prieten drag. Nu stiu cat am reusit, insa am sa inchei cu o certitudine: prietenia este pentru mine una din cele mai importante dovezi ca exista ceva mai presus decat noi toti, ceva care face ca viata sa merite traita.
Si iata ca viata a fost generoasa cu mine – membrii familiei imi sunt prieteni adevarati, iar prietenii adevarati ca si membri de familie.
Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!
Georgina
Aud deseori despre vampiri energetici, despre compatibilitate si incompatibilitate, despre chimie, atractie si asa mai departe. Pot sa imi imaginez cu usurinta asta si in culori – fel de fel de aure care interactioneaza, se amesteca, sa imbratiseaza sau se iau la pumni. Daca interactiunea e de scurta durata, banuiesc ca se pipaie sau se miros, se ocolesc frumos sau trec una prin alta cu brutalitate sau cu eleganta, se trateaza cu o maiestuoasa indiferenta sau se iau la o copilareasca inghionteala. Daca insa petrec mai mult timp impreuna, e posibil sa inceapa sa se amestece (ca deh, aerul ala colorat din care sunt compuse nu prea are contur, limite, garduri, ziduri de aparare...). In cazul in care ajungem sa iubim alte fiinte, componentele noastre imateriale se amesteca atat de bine incat incep sa se confunde. Iar cand ne indepartam fizic unii de altii, trebuie sa se decida care cu ce culoare se desprinde si se intampla sa isi mai uite parte din pigmentul bunei dispozitii pe la cealalta. Oricum, ca sa scurtez exercitiul de imaginatie, ruperea asta pur si simplu doare. Pana cand? De obicei tot pana se vindeca.
Parerea mea e ca prietenia genereaza legaturi asemanatoare cu cele care apropie membrii unei familii. Nu pun semnul egal intre prieten si amic, pentru ca amicitia o leg mai mult de simpatie, de respect, de simpla placere a companiei cuiva atat la nivel individual, cat si cu o componenta de socializare.
Cand cred ca e cazul sa vorbim atunci de prietenie? Atunci cand nu urmarim nici un scop sau nu gasim nici o ratiune intr-o relatie, alta decat starea de bine pe care o avem langa acea persoana. Atunci cand ajungem sa simtim bucuria, durerea, reprosul sau rugamintea, disperarea sau speranta din sufletul celui (celei) de langa noi fara sa spunem nimic. Atunci cand apropierea fizica nu implica pasiune, precum in cazul iubirii fizice dintre doi parteneri; dar si cand o imbratisare tine loc unei avalanse de ’ce dor mi-a fost de tine! cum iti merge?’. Atunci cand un zambet sau o privire spun mai mult decat o suta de vorbe; dar si cand vorbele curg libere fara cenzura, fara teama de a spune prostii. Atunci cand putem asculta fara sa judecam (prea mult...); dar si cand ne putem spune deschis parerea, fara teama ca vom ramane singuri dupa asta. Atunci cand asteptam cu rabdare revederea cu certitudinea ca, in pofida distantei sau timpului care inca ne desparte, vom regasi aceeasi stare de liniste si confort, indiferent daca impartasim bucurie sau durere.
Cat de usor se gaseste prietenia in stare libera? Nu as sti sa va spun, pentru ca nu stiu sa existe vreun sistem universal de masura care sa ne ajute sa intelegem asta. Stiu insa ca umbla mana in mana cu alte stari sufletesti care leaga partile aparent invizibile ale fiintelor noastre – cum ar fi increderea, confortul, dragostea. Mai stiu ca se poate imbina frumos cu varii forme materiale ale fiintelor din jurul nostru (plante, animale). In cele mai fericite cazuri se gaseste confortabil instalata in relatiile complexe si de durata din viata noastra, pe care reuseste sa le transforme astfel in legaturi cvasi-indestructibile (cu partenerul de viata si cu familia). Poate sa apara brusc sau sa creasca in timp, poate sa se rupa dar uneori poate sa se si refaca - dupa o perioada de convalescenta.
In incheiere, am sa va marturisesc ca de data asta nu am ales un motto inainte de a incepe sa scriu, pentru ca riscam sa ma pierd in clisee; am ales unul abia la final. De asemenea nu am vrut sa caut in dex definitia prieteniei, pentru ca nu am avut chef deloc de abordari stiintifice. Pur si simplu am simtit nevoia sa redau in scris o perceptie personala, vizuala si copilareasca, asa cum o resimt de cate ori strang in brate un prieten drag. Nu stiu cat am reusit, insa am sa inchei cu o certitudine: prietenia este pentru mine una din cele mai importante dovezi ca exista ceva mai presus decat noi toti, ceva care face ca viata sa merite traita.
Si iata ca viata a fost generoasa cu mine – membrii familiei imi sunt prieteni adevarati, iar prietenii adevarati ca si membri de familie.
Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!
Georgina
Frumos spus, draga Gina!
ReplyDeleteCapacitatea de a-ti face prieteni e o masura a valorii umane.
Muzica este aia care canta, prieten e ala fata de care nu trebuie sa te cenzurezi ci poti sa spui exact ce si cum gandesti. Chiar, si mai ales daca ganditi diferit.
Peter
Plang si zambesc! Prietenia este o stare divina pe care numai oamenii cu adevarat oameni o pot trai. Sa stii sa oferi, dar sa stii sa si primesti nu este la indemana oricui. In ceea ce priveste motto-ul mi se pare o definitie fidela a prieteniei. Eu :)
ReplyDelete