Dupa un an

Motto: Imi place noul meu telefon, calculatorul imi functioneaza perfect; insa Doamne, ce tare imi lipseste mintea mea! (Autor necunoscut)

Saptamana trecuta m-am numarat printre gazdele (si implicit organizatorii) unei conferinte anuale din cadrul organizatiei pentru care lucrez. Este un eveniment care aduce impreuna, pentru doua zile, oameni din saisprezece tari diferite, in care organizatia are sucursale.

Cu un an in urma, la acelasi eveniment, ma aflam in sala in calitate de participant, trimisa de una din cele 16 tari in cauza. Stateam aparent linistita pe scaun, insa ma confruntam cu unul din cele mai dificile momente din viata – acela al deciziei cu privire la viitorul meu profesional. Mi se oferise un post „in prezidiul” conferintei, respectiv coordonarea activitatii cu pricina din Centrala organizatiei, in Viena.

Nu am sa revin acum asupra momentului respectiv, atat decizia cat si argumentele le-am prezentat deja anul trecut, in editorialul „La revedere, Romania!”. Ma voi concentra astazi asupra prezentului, deci va voi scrie despre Viena, asa cum o vad dupa un an de la momentul deciziei.

Ieri si azi m-am plimbat pe strazile orasului, impreuna cu buna mea prietena care m-a insotit cu un an in urma, pe parcursul mutarii. Ne-am amintit cu nostalgie locurile de referinta de la „sosire” – unde am stat pe iarba pentru ca aterizasem prea devreme si nu era nici o cafenea deschisa, unde am baut o bere fara nici o alta grija decat sa ne racorim dupa o zi de munca fizica intensa, unde am adormit obosite in timp ce asteptam sa vina mobila (in caz ca va intrebati - pe parchetul gol bineinteles!).

Ne-am bucurat din nou, ca doua turiste fara griji, de un carnat cu mustar si cu bere pe o banca in parc, de inghetata mancata din cornet pe strada, de o cafea buna si de un pahar de sampanie. Ne-am povestit ultimele noutati (ea de acasa, eu de aici), ne-am impartasit grijile (injumatatindu-le deci imediat...). Ieri seara am iesit in oras la restaurant cu un grup care se afla in aceeasi situatie ca mine –expat pentru o vreme. Vremelnicia sederii fiecaruia variaza - de la cateva luni la cativa ani. Am observat din nou cum cei comisi pe perioade scurte iubesc Viena neconditionat, insa pe masura ce orizontul de timp pe care esti comis creste, devine din ce in ce mai clar dragoste cu nabadai. Cred ca e la fel ca diferenta dintre indragosteala adolescentina (cand vezi numai partile bune ale lui/ei) si casnicie (cand trebuie sa traiesti zi de zi alaturi de cel drag si inevitabil descoperi momente in care te plictiseste, momente in care te enerveaza si unele in care iti aduci totusi aminte de ce va iubiti...).

Incerc sa inteleg de ce si de unde atatea nabadai intr-un oras atat de frumos. Ca sa pun putin lucrurile in context, am sa incep prin a va introduce in atmosfera vieneza. Nu cred ca e nevoie sa mentionez, insa o fac: aproape tot ce voi expune mai jos constituie tot atatea puncte de decalaj intre Viena si Bucuresti, intre Austria si Romania.

Arhitectura vieneza pare a fascina orice specialist in domeniu si lasa sigur cu gura cascata orice ingenuu vizitator. Cultura este de asemenea de invidiat (si nu ma refer numai la muzica) si relativ accesibila, desi nu foarte ieftina (deh, dupa calitate). Viata de zi si de noapte – pe alese pentru toate gusturile. In fiecare zi exista evenimente din cele mai diverse prin varii locatii, totul este sa ai timpul si dispozitia necesare. Curatenia in oras e impecabila, transportul in comun exceptional, disciplina in trafic este o regula de baza. Respectul pentru cel de langa tine primeaza, oricat de nebun ar parea el/ea. Unii interpreteaza atitudinea asta ca indiferenta si intr-adevar e o chestiune de perceptie, insa personal cred ca poate fi vorba chiar de un mecanism de auto-aparare. Nu am observat inca direct vreo manifestare in ceea ce priveste ajutorarea aproapelui, insa din cate am vazut pana acum nu cred ca sunt indiferenti – parerea mea e ca spiritul civic si/sau de asistenta fata de cel aflat in nevoie se regaseste in codul lor genetic.

Si iata ca am ajuns, aproape imperceptibil, la locuitori. Am colectat pareri foarte diferite in ce ii priveste pe vienezi, insa perceptia generala este ca sunt foarte relaxati, cum spunem noi romanii „se respecta”. Calmi si maiestuosi, instariti insa prietenosi, mai ales in comparatie cu alte popoare germanice. Sunt toleranti cu multimea zgomotoasa de turisti asa cum suntem noi cu maimutele de la gradina zoologica. Adevarul este ca turismul este infloritor si e una din sursele lor de bogatie. In centrul orasului, acolo unde e cea mai mare concentrare de magazine, biserici, castele, restaurante, cafenele si obiective turistice, este tot timpul aglomeratie, se amesteca aproape toate limbile pamantului si respira o atmosfera de vacanta.

Cam asa ara arata perceptia asupra „vienezului obisnuit de seara sau de week-end”. Exista insa si o alta specie urbana, respectiv „vienezul obisnuit de birou”. Si aici cred ca isi are originea socul cultural pe care il traiesc acei romani care au flirtat cu Viena in calitate de turisti, inainte sa se hotarasca sa o ceara de nevasta (sau barbat...) si apoi sa decida sa se mute la ea (sau el) in apartament.

(Aici fac o paranteza: cele ce urmeaza nu sunt colectate numai de la colegii romani, ci in general de la colegii cu profil international, din tari Central-, Est- si Sud-Europene).

Tinerii relocati pasesc cu entuziasm in interiorul organizatiilor autohtone din Viena. Relativ rapid afla ca mai toti colegii lor autohtoni presteaza foarte relaxati dupa un orar prestabilit (7-16 / cu pauza de masa, sau poate 8-17). Nu numai ca nu prea au treaba cu orele suplimentare insa cred ca ar avea probleme daca s-ar apuca sa devina super-entuziasti (sindicatele au grija ca fiecare sa stea la locul si mai ales „la timpul” sau). Si orarul strict al magazinelor (pe care nu reusesc sa le prind aproape niciodata deschise seara) e legat de puterea sindicatelor.

Nu isi pun problema de a imbunatati (sau macar intelege) supra-procesele din organizatie, se multumesc cu a intelege si presta strict ceea ce intra in sarcinile lor directe de serviciu, conform fisei postului si listei de obiective. Principii de tipul „think out of the box”, creativitate, flexibilitate in aplicarea regulilor – toate lipsesc cu desavarsire la nivel de individ. Organizatia functioneaza mai mult sau mai putin cu o precizie asemanatoare transportului in comun, pe care va spuneam mai sus ca il apreciem atat de tare cu totii - in zilele de munca sau de vacanta.

Bineinteles ca mai sus avem o situatie generalizata si oarecum exagerata. In realitate exista si printre colegii autohtoni o mare diversitate de atitudini fata de munca, persoane exceptionale care livreaza mai mult decat se asteapta de la ele si lupta sa schimbe ceva de cate ori considera ca se poate face mai bine. Insa principiile de baza la munca sunt destul de aliniate cu cele relatate.

Cu toate acestea, ca natiune, ei sunt cei in mod evident cu ceva ani buni inaintea noastra, a celor din zonele net exportatoare de forta de munca. Iar masuratoarea se face simplu – la nivel de conditii de viata si munca, de respect pentru om in general.

Cum ne putem explica deci aceasta superioritate a lor ca societate, in conditiile in care cei care vin sa munceasca din strainatate isi percep calitati superioare fata de ei ca indivizi? (Inca o paranteza: reflexivul este intentionat si foarte important in cazul de fata; nu este neaparat necesar ca anumite calitati care asigura succesul intr-o anumita organizatie si/sau societate sa functioneze in orice organizatie si/sau societate...).

La nivel pur superficial, as putea sa va ofer doua explicatii posibile: prima ar fi ca cei care pleaca din tarile lor de origine ca sa munceasca in organizatii multinationale sunt varfuri ale societatilor care i-au educat si le-au asigurat dezvoltarea pana la acest punct. In plus, sunt oameni care pun la indoiala sistemele din tarile de origine si au curaj sa isi schimbe radical viata si sa o ia de la inceput – sunt eminamente luptatori. Iar atunci cand compari cateva varfuri cu o medie generala e evident cine va iesi in evidenta.

A doua explicatie ar fi faptul ca vienezii au construit cu spor timp de zeci si sute de ani, ca sa ajunga sa isi permita astazi relaxarea la care au ajuns. Ceea ce au creat sunt reguli si procese atat de bine puse la punct, incat astazi nimeni nu mai simte nevoia sa le perfectioneze. Principalul lor scop ca indivizi este sa isi indeplineasca sarguincios rolurile atribuite in aceste procese perfecte, pentru a isi proteja locul si rolul in societate, iar apoi sa isi traiasca la maxim viata la care au dreptul. Educatia lor este astfel bazata foarte mult pe disciplina, deci nu le dezvolta aceleasi abilitati creative ca o viata plina de privatiuni si de nevoia de lupta continua pentru afirmare, pe care o experimenteaza ceilalti in procesul lor evolutiv ca indivizi.

Am sa ma intorc la plimbarea de astazi si la o discutie cu privire la maiestuozitatea cladirilor din jur. Prietena mea si-a amintit ca a auzit mai demult niste vorbe intelepte de genul: „pe cand noi ne bateam cu turcii la hotare, ca sa ii oprim sa nu ajunga in inima crestinitatii, ‚ei’ dansau menuet”. As adauga aici si: cand ‚ei’ construiau orase, noi le plateam biruri si ne vedeam mai departe de luptele noastre.

Unde vreau sa ajung? La faptul ca decalaje au existat intodeauna. Mi se pare relativ pueril sa calculam pe hartie in cati ani putem „recupera decalajele” daca avem politici coerente etc. Este ca si cum am presupune ca ‚ei’ vor sta pe loc, asteptandu-ne cuminti pe noi sa ii ajungem din urma. Te duce cu gandul la calculele pe care le fac jurnalistii sportivi cu privire la sanse teoretice de calificare la fel de fel de campionate, cand e evident ca noi cam mancam bataie pe parcursul calificarilor oricum.

Parerea mea e ca nu o sa ne astepte nimeni. Decalaje au existat si vor exista intotdeauna, de la nivel de razboi versus menuet, diferentele s-au perpetuat pe scara istoriei. In zilele noastre fluxurile comerciale si financiare joaca un rol important in determinarea adancimii decalajelor, insa e posibil ca in viitorul apropiat sa devina desuete in comparatie cu marele comert cu forta de munca. De la constructii la cercetare, de la agricultura la medicina, de la computere si telecomunicatii la proiectare si arhitectura, in toate domeniile, decalajele vor incepe sa se masoare si in donatori vs. primitori de forta de munca, inteligenta si creativitate.

Iar atunci cand vom realiza ca marea lupta intre natiuni se da la nivel de macro-sisteme (in principal de educatie, sanatate, fiscalitate si protectie sociala) s-ar putea sa fie prea tarziu ca sa ne mai recalibram politicile si sa facem fata exodului.

Si pentru ca am capatat un obicei ciudat – sa lansez un indemn la finalul fiecarui editorial, astazi am sa fredonez imnul national: „Desteapta-te Romane!”

Sa auzim de (mai) bine!

Georgina Popescu