Ganduri de noiembrie din Viena

Moto: Dificultatea este scuza pe care istoria nu o accepta niciodata - Edward R. Murrow  (jurnalist american, 1908-1965)

Este noiembrie 2015.

Afara este soare.

Devine insa cam frig dupa caderea intunericului.

Si la Viena si la Bucuresti.

Cam asa era vremea si in decembrie 1989, cand a sunat marele ceas desteptator de romani. Pe 22 ale lunii, dupa pranz, am primit si eu permisiunea sa pornesc catinel catre centrul orasului, imediat ce am auzit la televizor ca ‚am invins’. Mama s-a dat greu convinsa sa ma lase afara din casa; s-a induplecat totusi cand a vazut ca lumea acum doar sarbatoreste. Am pornit, cu promisiunea ca nu ma voi indeparta de insotitoarea alocata, o doamna trecuta de 70 ani, venita de la Breaza in vizita prin vecini.

Aveam 15 ani...

Ajunse in Piata Victoriei, am vazut masini din care fluturau drapeluri cu gaura la mijloc, in timp ce oamenii strigau ‚Armata e cu NOI’. Pe la Piata Romana citeam pe ziduri ‚A cazut Cizmarul’. Am zabovit putin in dreptul Teatrului Notarra, unde actorii aveau spectacolul lor in balcon, apoi ne-am dus mai departe, pana in Piata Palatului (astazi Piata Revolutiei). Acolo am stat cel mai mult, ascultand mesaje de la balcon, absorbind energie pozitiva din multime si rontaind cate ceva dulce, impartit cu generozitate de participantii preocupati de linistea burtilor tinere si flamande…

Cred ca pe la patru dupa-amiaza, adultul responsabil de langa mine a dat semnalul de pornire catre casa. Am luat-o de data asta pe la Gara de Nord, sa verificam si daca merg trenurile. Din cauza ocolului pe la gara si a faptului ca nu ne grabea nimeni, cred ca am ajuns acasa in jur de 7 seara. Cu un zambet euforic pe fata si fara cea mai mica banuiala ca in urma noastra se declansase un cosmar, exact pe unde petrecusem in timpul zilei.

Am simtit ca ceva e in neregula abia cand am vazut chipul mamei la intrarea in casa. Era groaznic de ingrijorata si a inceput sa ne certe ca am stat pana atunci pe strada. La inceput nu am inteles ce se intampla... apoi am privit televizorul si am vazut. Pe la 10 seara, infofolita in pat, cu ferestrele camuflate de pleduri, am intrebat-o somnoroasa pe mama daca n-ar fi bine totusi sa ma duc si eu pana la televiziune, ca e nevoie de ajutor pe acolo... promit sa am grija de mine… efectul miraculos a fost ca a doua zi dis-de-dimineata eram urcata in tren si expediata la Breaza, impreuna cu insotitoarea de 70-si-ceva-de-ani… preventiv, pana dupa Craciun.

Astazi, privind la rece, stiu ca a fost probabil cel mai responsabil lucru pe care putea sa il faca mama pentru a contracara inconstienta moderata a adolescentei revolutionare care eram. Imi amintesc si acum senzatia aceea euforica, de participant la o mare petrecere populara, care incepuse la fel de luminos si senin precum ziua de 22 decembrie 1989. Multi dintre noi nu aveam nici cea mai mica idee cu privire la carnagiul care se petrecuse in noaptea dinainte si nici un fel de presimtire cu privire la ceea ce urma sa se mai intample.

In general, impactul momentului respectiv asupra mea cam la asta s-a rezumat: intai bucurie, urmata de soc, apoi in sfarsit liniste si … viata a mers mai departe. Simteam chiar ca ma nascusem sub o stea norocoasa, Romania deschizandu-se catre prosperitate si informatie exact la momentul la care urma sa imi aleg si eu drumul in viata...

Multi cunoscuti s-au aventurat in anii imediat urmatori spre tari si chiar continente indepartate, optand destul de devreme pentru un viitor departe de casa. Fie pentru ca nu aveau rabdare sa astepte schimbarea, fie pentru ca nu credeau ca tara noastra va atinge prea curand un nivel de civilizatie comparabil cu cele catre care se indreptau ei.

Pret de 20 ani de la momentul revolutionar, am ramas la vatra. Mai apoi am plecat la randul meu, pentru scurta vreme, sa mai invat si ‚altceva’, sa mai vad si ‚altfel’. M-am intors acasa la chemarea sufletelor celor dragi, iar acum pendulez pur si simplu geografic. Partial pentru ca imi da o stare de echilibru, partial pentru ca distanta imi ofera o perspectiva ceva mai obiectiva asupra lucrurilor. Am prieteni dragi si in ‚diaspora’ si acasa. Si ma intristez de cate ori vad pe forumuri ca cele doua parti se incaiera sau se judeca reciproc. Una peste alta, suntem cu totii romani, am facut alegeri si traim cu consecintele. Si cum multi judeca de pe canapea, diferenta este oricum simbolica...

Una peste alta mi se pare pur si simplu ipocrizie sa nu recunostem progresele care s-au facut in acest rastimp. Mai prin santuri, mai printre hartoape… cert este ca am intrat in NATO, asa ca ne permitem sa mai latram uneori catre Est; am intrat in U.E., asa ca avem unde sa ne cerem la judecata atunci cand sistemul romanesc da rateuri. Avem case si scoli, avem teatre si mall-uri, avem parcuri si spatii de joaca, avem mult mai multe decat cubanezii, sirienii sau tarile africane… de fapt… ah, da! Se putea mult mai bine, tocmai pentru ca suntem in Europa!

Este limpede pentru toti ca daca s-ar fi furat mai putin si nu s-ar fi alunecat atat de abrupt pe panta de decadere morala pe care o masuram oficial abia astazi, am fi putut sa fim ceva mai notabili pe scena geo-politica, intr-o liga mai competitiva decat cea africana. Poate ca pozitia noastra s-ar fi facut auzita prin zgomotul furtunii care trece astazi peste Batranul Continent. Deocamdata insa… suntem doar un factor destabilizator suplimentar…

Revenind insa la aceste zile insorite de noiembrie… se implineste un an de cand romanii au fost mandri ca si-au luat tara inapoi. Imi amintesc ca in seara turului doi de anul trecut, refaceam pe jos aproximativ acelasi traseu ca in 22 decembrie, de data asta singura si foarte curioasa cu privire la ce urmeaza sa se intample. Am inceput din Romana, am trecut pe la Universitate si prin Piata Revolutiei, apoi am luat-o inapoi alene, spre Piata Victoriei. Priveam camioanele acelea de metal, mari si albastre, parcate discret pe stradute laterale de pe traseu, inconjurate de fortele de ordine, tacute si disciplinate, insa in mod evident alerte. Mai aveam cateva minute pana sa ajung la Piata Victoriei cand s-au comunicat rezultatele preliminare, la inchiderea urnelor. Multimea a inceput sa sarbatoreasca iar eu m-am indreptat linistita catre casa, convinsa ca de data asta nimic grav nu o sa se mai intample…

Dintre cei care asteptau rezultatele, fie intr-o piata din Bucuresti, fie pe la vreo sectie de votare din strainatate, putini cred ca isi imaginau ca o sa mai dureze un an pana ce candidatul invins isi va pune efectele personale din biroul de premier intr-o cutie de carton.

Marturisesc ca si eu, sub imperiul entuziasmului de moment, am crezut pentru cateva momente ca vor urma schimbari in lant. Cineva mult mai intelept mi-a deschis ochii a doua zi asupra faptului ca nu avea cum sa se intample asta. Majoritatea parlamentara si institutia prezidentiala urma sa gaseasca o solutie de convietuire, pentru ca opozitia era mult prea slaba si dezorganizata. Nu exista cu adevarat nici o alternativa capabila sa declanseze o schimbare mai profunda la acel moment. Nu numai ca omul avea dreptate… dar din pacate si un an mai tarziu lucrurile au ramas neschimbate din punctul acesta de vedere.

Ceva s-a intamplat totusi din noiembrie 2014 si pana acum. Consecintele anilor de diletantism administrativ, mahalagism politic si decadere morala, au fost lasate sa iasa la suprafata. Nu am sa insist acum asupra dezbaterilor din spatiul public, pentru ca fiecare are propriul punct de vedere. Cu siguranta exista si in acest proces o serie de interese sau nedreptati, insa si ele sunt greu de invocat, pentru ca nimeni in jungla asta nu este fara de pata.

Opinia publica arunca pietre in toate directiile, dar uita sa isi asume responsabilitatea colectiva a nasterii acestor monstri in timp ce dormeam cu totii linistiti sau consumam cu polonicul ‚divertisment’, regizat dupa chipul si asemanarea maximei audiente. Prea putini revoltati incearca sa inteleaga ce s-a intamplat de fapt cu acesti oameni pe care ii pun astazi la zid. Oare au pornit de pe bancile acelorasi scoli si au petrecut vacantele in taberele de pe acelasi litoral cu noi, pe vremea cand eram cu totii doar niste adolescenti revolutionari?… E important sa intelegem si asta, daca vrem sa evitam in viitor sa cadem in aceleasi capcane in care i-am pierdut pe ei…

Regret cel mai tare ca au murit iarasi oameni… revolta mocnita nu a ajutat la mare lucru, abia cand a izbucnit flacara am fost din nou bagati in seama…

De data asta, din punct de vedere geografic, am privit de la distanta. Insa durerea este mare. M-a durut inclusiv sa vad (inca o data!) un post international de stiri cum a intrat dimineata la ‚breaking news’ cu mesajul ‚Primul ministru roman a demisionat’, in timp ce in coltul din stanga sus a afisat ‚Live / Budapest’… ma doare si ca reporterul cu pricina a afirmat ca demisia de astazi a fost provocata de incendiul dintr-un club de noapte... cam asta au inteles pana acum ei din zbaterea celor de la noi de acasa.

Oricum, asta conteaza mai putin acum... o sa vina vremea sa le explicam si ce s-a intamplat, insa asta cu conditia… sa se si intample cu adevarat. Inainte trebuie sa ne fie in primul rand noua ceva mai clar ce ne dorim!

Personal imi doresc ca de data asta sa nu mai fie vorba doar de linistea mortilor si de pedepsirea vinovatilor pentru tragediile trecutului. Este si asta important insa nu poate fi tot. Daca ar fi asa, am putea sa ne dam cu totii demisia - din capacitatea noastra de membri ai unei societati in putrefactie. Si sa ne relocam catre alte zari, ca e mai simplu. Sper ca de data asta sa intelegem ca avem nevoie de o schimbare pentru cei vii si, mai mult decat atat, pentru cei inca nenascuti, pentru urmasii urmasilor lui Stefan cel Mare – daca va mai aduceti aminte de el…

Iar pentru asta va fi nevoie de implicare, rabdare si consecventa. De responsabilizare la nivel individual, de renuntarea la raspunsul la moda – nu ma intereseaza sa intru in politica, pentru ca e un joc murdar. Daca vom continua pe drumul si cu atitudinea asta, vom ramane sa amestecam la nesfarsit in acelasi … aluat!

Stiu ca e greu. Orice constructor stie ca e mai simplu si mai ieftin sa dai jos o cladire veche si sa ridici ceva nou, de la zero. Este mult mai dificil sa consolidezi, restaurezi si modernizezi ceva existent. Si costa foarte mult…

Un ungur imi spunea in urma cu vreo trei ani ca tatal sau l-a invatat sa nu scoata iarna porcii din cotetul vechi, daca nu e gata cel nou. Sunt convinsa ca orice porcar roman stie si el asta… In plan politic, economic si social, optiunea constructorului cu demolarea nu exista, decat cand alternativa porcarului e pregatita. Vad si ca exista voci care propun eradicarea cancerului de la radacina, fara sa ne spuna ce au de gand sa puna in loc. Nu cred ca vreunul dintre ei si-a suflecat vreodata manecile sa restructureze vreo organizatie – oricat de mica! Pentru reconstructie este nevoie de competenta, integritate, curaj si de multi, foarte multi OAMENI calificati si de calitate care sa se inhame la asta. Iar toate astea necesita timp, bani si sacrificii personale.

Ne dorim cu totii o schimbare, atat de stafeta cat si de generatie, insa mai inainte trebuie sa intelegem si ca e nevoie de doua pre-selectii umane: una dintre cei aparent compromisi, alta dintre cei aparent neinteresati. Dificil, nu?... si totusi asta nu este o scuza! Mai ales cand speranta este la randul ei mare.

Desi sunt de acord cu multe aspecte punctate de un artist in a sa scrisoare catre liceeni zilele astea, personal nu ma identific cu mesajul general, desi suntem exact de aceeasi varsta: eu nu simt ca ‚noi’, cei de varsta medie, am pierdut! Nu inca, nu razboiul… as zice chiar din contra, ca noi suntem cheia schimbarii, cei care ne amintim suficient de bine trecutul si intelegem suficient de critic prezentul incat sa ii asistam pe cei mai tineri sa slefuiasca abil viitorul - cu bune si cu rele. Liceeni de astazi vor avea cu adevarat o sansa numai daca ne implicam cu totii in urmatorii ani.

Fiecare generatie are rolul si contributia proprie la redefinirea viitorului, chiar daca mai pierde uneori cate o batalie…

Georgina Popescu

Zambetul de Dimineata

Motto: O trista greseala pe care o facem cu totii este sa gandim ca ceva poate dura mai mult daca nu ii permitem sa inceapa niciodata - Robert Brault

Am realizat recent ca obisnuiesc sa ma trezesc dimineata zambind. 

De fapt nu as putea spune nici macar ca e un obicei, ci mai curand un reflex. Asa cum ma trezesc ca respir, (intre)deschid ochii gradual, imi intind rand pe rand madularele si (cum zicea tata) pielea de magar, tot asa ma trezesc si ca... zambesc.

In tinerete, intre mine si mama exista o conventie: eu o pupam de 'noapte buna', ea ma pupa de 'buna dimineata'. Nu stiu daca zambetul de dimineata a devenit reflex in urma acestei conventii sau daca era deja acolo dinainte, insa imi amintesc (cu un zambet!) ca nu deschideam ochii pana nu venea sa 'ma trezeasca'.

Zambetele mele matinale din ziua de astazi difera bineinteles, in functie de ce banuiesc ca ma asteapta in ziua care tocmai incepe. De la zambet lenes pana la zambet energizant, cam toata gama se regaseste, dupa caz: zambet precaut, nervos, larg, bosumflat, relaxat, complicitar, satisfacut, tamp, resemnat, ingrijorat, increzator, de luni si, in sfarsit, de duminica. Asta din urma e cel mai fain, pentru ca este urmat de o intoarcere pe partea cealalta si apoi de inca vreo doua-trei zambete de varii feluri urmate de intoarceri alternative, pana cand in sfarsit ma mobilizez sa ma ridic din pat. In fine, s-ar mai putea distinge intre zambet mai gri sau mai albastru, pentru ca traditional culoarea ochilor doamnelor din familia mea variaza - in principal in functie de vremea de afara. Cu exceptia unei verisoare, la care variatia este verde-albastru.

S-ar putea sa va intrebati daca zambetul de dimineata difera si in functie de ce s-a intamplat in ziua precedenta. As putea raspunde si da si nu. "Da' numai indirect, prin faptul ca ziua dinainte influenteaza dispozitia cu care ma duc la culcare si prin urmare durata si calitatea somnului. 'Nu' pentru ca zambetul de dimineata este intotdeauna adresat zilei care urmeaza. Desi ea (ziua) este cu siguranta influentata de trecut, intre ea si zambetul meu matinal exista o relationare directa si o complicitate exclusiva.

Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Nu am avut o viata roz, care sa garanteze ca ma trezesc fericita in fiecare dimineata. Nu pun semn de egalitate intre zambet si fericire. Nu am fost scutita de necazuri si greutati, din contra, am avut parte de cate putin din tot ceea ce Ursita scoate in cale oamenilor pe care vrea cu tot dinadinsul sa ii puna la incercare. Au fost zile, saptamani si uneori chiar luni la rand cand zambetul meu de dimineata era gri si ingrijorat.

Am invatat si ca nu e bine sa iei hotarari seara tarziu sau noaptea. Nu imi dau seama ce stiau strabunii nostri intuitiv mai bine decat noi, insa ma bucur ca ne-au lasat vorba 'noaptea e un sfetnic bun'. Pe vremea cand invatam pentru examene la facultate, obisnuiam sa imi planific programul de studiu de asa natura inca sa las dupa-amiaza dinainte de examen libera. Ma culcam cat mai devreme si relaxata si astfel obisnuiam sa 'fixez' materia. Nu m-am intrebat niciodata cum functioneaza chestia asta, insa eram un copil ascultator si asa ma sfatuise mama. Imi amintesc ca la primul examen era atat de stresata ca n-am sa dorm, incat mi-a dat un extraveral la culcare si ... n-am dormit toata noaptea. La urmatorul am mers pe principiul 100% natural, adica am pus capul pe perna si am adormit bustean, toata lumea s-a linistit si am lasat noptile sa isi exercite magia.

Douazeci de ani mai tarziu, sunt inca fascinata de efectul extraordinar al noptii asupra fizicului si psihicului uman. Am constatat ca panica si gandurile negre isi fac aparitia preponderent in intuneric. Lumina zilei declanseaza doua efecte magice: primul este ca pisica nu mai pare atat de neagra, al doilea este ca oricat ar fi de neagra pisica, fie gasesti o solutie sa o albesti, fie o convingi sa treaca strada de o maniera diferita astfel incat sa nu-ti mai taie calea... atata timp cat te trezesti sanatos si apt de zambetul de dimineata.

Cat despre faimoasele 'nopti albe', probabil ca au si ele rolul lor, insa eu nu l-am dibuit inca. Ma multumesc cu constatarea ca atunci cand ma paste una, am invatat sa o recunosc destul de repede si nu ma mai stresez 'incercand sa adorm'. Ca stiu ca oricum nu o sa imi iasa. Ma apuc sa fac ceva pana cand ma loveste de tot oboseala, apoi ma simt bine chiar si doar stand cuminte cu ochii in tavan pana suna ceasul. De obicei la momentul ala vine si somnul, asa ca ma trezesc cu un zambet morocanos si cu gandul de a da telefon la serviciu sa le spun ca mi-am luat pat de apa si mi-am bagat unghia in el...

Revenind insa la zambetul cel de fiecare dimineata. Sa nu credeti ca zambesc doar dimineata... Departe de mine asa o exclusivitate. Zambesc ori de cate ori intalnesc pe cineva pentru prima data sau revad pe cineva drag, de cate ori ma duc intr-un loc nou sau revin intr-un loc drag, de cate ori ascult muzica sau de cate ori privesc pur si simplu catre Cer sau catre Pamant, catre locuri si lucruri care nu par sa nu aiba nici inceput si nici sfarsit... Zambesc cand aud lucruri interesante sau prostii (de ce nu? ... chiar si o prostie poate sa fie inceputul a ceva interesant...).

Punand cap la cap toate aceste ocazii in care ma surprind zambind instinctiv, am realizat ca de fapt obisnuiesc sa zambesc oricarui nou inceput. Si iata ca zambetul meu de dimineata a primit brusc o explicatie perfect rationala si imi pare deja cel mai firesc lucru cu putinta, pentru simplul motiv ca... fiecare zi chiar este un inceput. Putem conta pe faptul ca fiecare zi ne va scoate in cale ceva ce inca nu s-a intamplat, ceva ce putem schimba sau macar influenta, asa cum ne pricepem noi mai bine. Cu fiecare zi ne aducem umil contributia la viitorul ce ne va deveni curand trecut. Si prin firele sale nevazute, cu fiecare noua zi, Destinul tese Istoria noastra, a tuturor.

Va invit deci si pe voi sa intampinati fiecare nou inceput cu cate un zambet. Dimineata de maine poate sa fie un inceput la fel de bun ca oricare altul... iar motivele cu siguranta vor urma!

Georgina Popescu

DESTIN

Motto: Soarta este scuza celor slabi şi opera celor tari - Nicolae Titulescu

Dedicatie: Izabelei, o femeie care a stiut sa-si accepte visul si sa isi traiasca destinul. Sau invers?...

Tocmai am venit de la o nunta. Multi dintre prietenii mei cunosc mireasa, v-am mai povestit despre ea intr-o sciere mai veche – despre TALENT. Pe numele ei Izabela Barbu (nume de scena Jezebel), una din cele mai formidabile voci pe care le-am auzit vreodata.

Povestea noastra este destul de scurta. Ne-am cunoscut in 1998, cand am trecut pragul primului loc de munca, plina de inocenta, speranta si inconstienta tineretii. Ea era una din colegele de la ghiseul bancii in care m-am angajat. Un pachet de voie buna, zambet, dans si suflet, totul intr-un ambalaj de romanca get-beget, in spatele caruia am suspectat insa ceva stramosi spanioli (dupa ochii si parul negru rebel, dar si ritmurile pe care le iubea inca de pe atunci...).

In 2002 am plecat de la respectivul loc de munca, iar drumurile noastre s-au despartit pentru o vreme. La ea a urmat o cariera bancara si ceva dificultati in plan personal, de care am aflat abia mai tarziu. In 2009 o prietena comuna mi-a spus ca Izabela s-a apucat de cantat si m-a luat pe sus sa o ascult. Am mers intr-un loc de care nu mai auzisem pana atunci, obosita dupa o zi de munca si manata de o oarecare curiozitate. Oare cum o fi sa te apuci de asa ceva la 40 ani?...

Prima data cand am ascultat-o cantand am avut emotii sa nu cumva sa i se franga vocea, sa nu se emotioneze si sa se piarda in mijlocul melodiilor dificile pe care le aborda. Am iesit de acolo aproape muta (cine ma cunoaste intelege ca e o stare de gratie pentru mine...). 

Apoi a urmat o alta seara. Apoi inca una, si inca una, si tot asa... am ajuns sa ii sorb trilurile cu o frecventa aproape lunara pana in 2010, cand am plecat la Viena. Dupa aceea aterizam deseori vineri seara si ma duceam direct la spectacolele ei. Era legatura mea cu lumea ‚de acasa‘, fie ca imi intra in suflet cu muzica populara romaneasca sau pe ritmuri frantuzesti, spaniole sau braziliene.

Apoi, la sfarsitul lui 2013, m-am intors de-a binelea acasa. Si iata ca ... din pacate nu am mai ajuns sa o ascult. La fel cum nu prea am mai reusit sa scriu. As putea sa dau vina acum pe aproape orice – de la timp la dispozitie, la lipsa de teme sau chiar la teama de a mai asterne lucruri pe ecran, in conditiile in care nu ma simteam confortabil cu ce am de spus. Am simtit in perioada asta ca lipseste ceva fara sa pot spune exact ce - imi parea greu de redat ceea ce simt. Am mai trecut o data printr-o faza similara dupa mutarea la Viena, iar atunci m-am deblocat dupa prima vizita in afara granitelor austriece – la vecinii din Budapesta.

Asta seara am fost la nunta Izabelei si, desi intr-o astfel de zi ar fi trebuit sa ii cante ei altii, totusi nu a rezistat fara o reprezentatie pentru prietenii nuntasi. Era si pacat, pentru ca este evident ca o face cu pasiune. Iubeste deopotriva muzica si publicul si cred ca a parut firesc ca una din cele mai importante zile din viata ei sa fie marcata prin cantec.

La fel ca ultima data cand am ascultat-o, mi-am adus aminte cat de frumos este sa traiesti. Cat de important este sa lasi deopotriva un strop de lumesc si unul de spiritual sa te patrunda in fiecare zi. Sa mentii un echilibru intre arta si munca, dragoste si datorie, relaxare si efort, somn si trezie, noapte si zi, control asupra planurilor si abandon in fata Destinului. Mi-am dat seama in timp ce ascultam cantecul Izabelei ca in noaptea asta voi scrie.

Si m-am gandit sa scriu despre Destin. 

De fiecare data cand ma opresc asupra unui cuvant, o fac pentru ca acel cuvant se incapataneaza sa ma caute pana cand il tratez cu atentia cuvenita si primeste un spatiu pe blog. Si cuvantul asta ma tot cauta cam de o luna.

Povestea Izabelei pare o urzeala a Destinului. L-a cunoscut pe Dan, el a incurajat-o sa cante, ea a avut suficienta incredere in el, in ea si in ei impreuna ca sa lase o meserie sigura si sa se avante in necunoscut. Intr-un domeniu in care tineretea si moda sunt la putere, ea s-a adresat unui anumit segment de audienta, cu o anumita calitate artistica si a fost nevoie de timp si rabdare ca sa obtina rezultate.

Cunosc si alte istorii personale asemanatoare. Persoane care s-au indreptat catre domenii noi, fascinante insa dificil de patruns, cu perioade de teama, sacrificiu si in acelasi timp sustinerea celor dragi. Acum, cand sunt pe culmile succesului, pare ca a fost Mana Destinului. Insa munca si staruinta lor au fost cele care i-au (le-au) adus acolo unde sunt astazi. Iar maine ... cine stie?... sigur este doar ca va fi o alta zi.

Prin urmare, am sa va intreb in noaptea asta: ce inseamna pentru voi Destinul?

Dexul ne spune foarte sintetic si la obiect ca este 1) Forta supranaturala care determina in mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursita; soarta. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de vointa unui om si care compun viata lui. Si inca vreo cateva definitii care in esenta redau aceleasi idei.

Cu prima definitie nu am probleme majore, doar ca e interesant ca supranaturalul este evident... irevocabilitatea banuiesc ca e data de faptul ca evenimentele ‚curg‘ pe linia timpului, deci inapoi nu merg... Insa cu definitia a doua am ceva de furca pe partea de ‚independent de vointa unui om‘. Cum ramane atunci cu libertatea de a alege? Cu deciziile pe care le luam zi de zi? Cu ideea ca in fiecare moment al vietii noastre pasii pe care ii facem ne trimit intr-un scenariu sau altul, care influenteaza tot ceea ce urmeaza dupa asta? Cu ideea ca maine este prima zi a restului vietii noastre? Si ca daca il schimbam pe maine, ne putem schimba viitorul? (atentie mai ales daca obisnuiti sa calatoriti in timp – e bine cunoscut ca nu avem voie sa intervenim asupra trecutului, ca sa nu destabilizam viitorul...).

Prin urmare, dilema cea mai mare este daca Destinul e ceva ce putem controla (sau macar influenta) sau este ceva in fata caruia e mai bine sa ne abandonam? Chiar asa – oare este Ceva?... sau mai curand Cineva, Undeva, Candva, Cumva?... sau toate acestea la un loc? Mana Destinului o suspectam de interventie atunci cand se intampla lucruri exceptionale, deosebite de rutina zilnica. In conditii de normalitate, daca zilele noastre curg monoton si predictibil, obisnuim sa numim asta Viata. Cand ne loveste o nenorocire sau o bucurie neasteptata, incepe speculatia cu privire la ce a cauzat asa ceva – Noroc (bun sau rau...), Soarta, Coincidenta, Destin.

In principiu Destinul se refera la o intersectie aproape imposibil de ‚regizat‘ - intre oameni, locuri, fapte, la timpul (ne)potrivit si de o maniera de cele mai multe ori irepetabila. El insa nu se intampla de capul lui, fara efort si fara recunoastere. Imi amintesc ca in urma cu ceva ani o persoana mi-a spus ca valorific mult mai multe oportunitati decat alti oameni. Cred ca primul pas in a ajuta Destinul sa ti se intample este sa il recunosti – poti sa ii spui oportunitate sau amenintare, posibila sau iminenta, imposibila sau putin probabila. Daca lucrurile se intampla in jurul tau si tu nu le dai atentie, te uiti prin oameni pe strada si butonezi telefoane in loc sa conversezi ochi in ochi, este foarte probabil ca fel de fel de Destine sa topaie inutil in fata ta si sa dispara nebagate in seama. Daca insa iti asculti visele si casti bine ochii si urechile, iti deshizi sufletul si lasi sa te patrunda cele ce te inconjoara, probabilitatea ca Destinul sa ti se intample este mai mare.

Una peste alta, daca ar fi sa sintetizez ce a insemnat pentru mine Destinul pana la aceasta varsta concluzia pare a fi una singura: OAMENII. Faptele, evenimentele si locurile au constituit decoruri, lectii, contexte. Un fel de plasa de pescuit ceea ce a contat cu adevarat, respectiv oamenii pe care i-am cunoscut. Unii dintre ei fizic au venit si au plecat. Amintirea unora s-a estompat chiar si spiritual, desi lectiile pe care le-au avut de transmis au ramas. Cei care conteaza cu adevarat sunt insa in mine si ma insotesc peste tot pe unde merg. Chiar daca pe unii stiu sigur ca nu am sa ii mai vad vreodata, iar la altii ma gandesc cu dor si nostalgie, intrebandu-ma daca o sa ii mai am aproape macar o data in viata asta. Port in mine cate o parte, mai mica sau mai mare, din toti cei cu care mi-am intersectat drumul si sunt recunoscatoare pentru asta.

Sunt convinsa ca fiecare aveti propria perceptie fata de Destin si propriile asteptari fata de El (sau Ea –in terminologia de Soarta). Am sa imi permit insa doua sugestii. Prima este sa nu va sfiiti sa ajutati Destinul sa vi se intample. A doua este sa priviti dincolo de loc, timp si eveniment – sa zaboviti putin asupra oamenilor care va ies in cale. Chiar daca uneori nu e usor sa le intelegeti locul si rolul in diferite etape ale vietii, amintiti-va ca in timp ce restul este perceptie, oamenii sunt suflet. Iar Destinul isi poate tese panza doar prin ei.

Georgina Popescu