Motto: Sunt liber(a), indiferent de ce reguli sunt inconjurat(a). Daca le consider tolerabile, le tolerez; daca le gasesc revoltatoare, le incalc. Sunt liber(a) pentru ca stiu ca numai eu singur(a) sunt responsabil(a) din punct de vedere moral pentru tot ceea ce fac.Robert A. Heinlein
Daca ne indreptam catre Dex, aflam ca decizia este o hotarare (oarecum circulara definita asta, nu?...) luata in urma examinarii unei probleme, a unei situatii etc., respectiv adoptarea unei solutii dintre mai multe posibile.
Inainte sa ma lansez in propria interpretare, am sa va trimit catre una din scrierile mele mai vechi, intrucat mottoul de atunci este de asemenea foarte relevant pentru tema de astazi (faptul ca libertatea este acel moment dinaintea deciziei, doar o clipa intre provocarea-declansator si solutie).
http://georginapp.blogspot.com/2011/01/despre-libertate.html
De ce este atat de important sa luam decizii? In primul rand pentru ca reprezinta felul in care progresam in viata. Drumul nostru catre moarte (ca doar asta este de fapt viata, nu?) este mai scurt sau mai lung, mai vesel sau mai trist, mai plin de satisfactii sau de frustrari. Totul in jurul nostru evolueaza in functie de asteptari, de perceptii si... de propria noastra capacitate de a lua decizii. Cu fiecare decizie facem un pas inainte (sau inapoi, sau lateral...), ne asumam consecinte (sau nu... insa ele se produc oricum) si influentam in acest fel calea pe care o vom urma de la acel moment inainte.
Cred ca astazi este ziua amintirilor din scrieri mai vechi, pentru ca am sa va mai trimit la doua tematici:
http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html
si
http://egooutpeters.blogspot.com/2011/05/ant-paths.html
Ce sugereaza acest scrieri? Ca o decizie are trei componente de baza: trecutul (resursele si alternativele), prezentul (libertatea de a alege) si viitorul (consecintele); ultimul se transforma apoi in trecut (noi resurse, noi alternative), reluand astfel ciclul pe principiul recunoscut ‚astazi este mainele de care ne temeam ieri’.
Fiecare clipa din viata noastra reprezinta o decizie. Ciocolata, vanilie, fistic sau fructe de padure; tramvai, metrou sau mersul pe jos (face piciorul frumos...); Logan, Skoda sau Opel (Mercedes, Audi sau BMW pentru altii...); blonda, satena, bruneta sau roscata; mare, munte sau la tara la bunici; demisie sau lupta; toleranta sau revolta si asa mai departe.
Marvin Kitman spunea ca lasul este un erou cu nevasta, copii si ipoteca. In traducere libera, deciziile noastre depind de o multitudine de factori si acestea se schimba de-a lungul vietii in sensul limitarii gradului de libertate din ce in ce mai mult, atat pe motive obiective cat si subiective. Nimeni nu poate anticipa cu grad de probabilitate de 100% cum va reactiona in anumite circumstante, pana cand nu este direct si efectiv confruntat cu ele.
In copilarie si adolescenta aproape toata lumea are oaresce probleme in a evalua alternativele si in a anticipa consecintele. Pe de alta parte, deciziile sunt luate de obicei cu mult entuziasm si fara a sta prea mult pe ganduri. In limbaj popular acest model de decizie este descris foarte plastic prin ‚ne aruncam cu capul inainte…’. De multe ori ne lovim, mai tare sau mai usor, insa asa se naste experienta (care dupa anumite definitii este capacitatea de a recunoaste o greseala atunci cand o facem din nou…).
Mai tarziu apare si tendinta de a ne focusa tot mai mult catre consecinte, pe masura ce ne dam din ce in ce mai des (si mai tare) cu capul de praguri imaginare sau faptice. Rasa umana este controlata de instincte (supravietuire, autoconservare, evolutie), deci este firesc sa ne ajustam mecanismele de decizie pe masura ce inaintam in varsta, in ambele directii – evaluarea resurselor si optiunilor, dar si incercarea de a anticipa consecintele.
Ca o paranteza, parerea mea este ca una din radacinile crizei este faptul ca oferta de bunuri si servicii (financiare, insa nu numai) a denaturat sensibil partea de analiza a mecanismului de decizie, atat in ceea ce priveste analiza alternativelor, cat si a consecintelor. Oamenii nu au mai fost limitati de ceea ce detin si pot gestiona in mod liber si independent, ci au introdus in ecuatie resurse care nu le apartin (inca – resurse viitoare, sau chiar deloc – resurse imprumutate). S-au bazat deci fie pe evolutii viitoare care nu depindeau exclusiv de ei, fie pe disponibilitatea nelimitata in conditii avantajoase a acelor resurse pe care le foloseau numai temporar. Consecinta a capatat prin urmare o componenta eminamente speculativa, care nu a urmat directia pe care si-a dorit-o decidentul. Ecuatia e simpla si se poate aplica in lumea financiara la toate nivelurile de creditare – indivizi, companii, state.
Revenind insa la principiile generale ale deciziilor, cred ca daca toata lumea ar putea anticipa cu exactitate consecintele deciziilor sale, viata ar fi foarte plictisitoare. Nu avem de ce sa ne ingrijoram totusi, pentru ca asa ceva nu se va intampla niciodata...
Se spune ca o dorinta nu schimba nimic, insa o decizie schimba totul. Intr-adevar, de multe ori suntem tentati sa visam cu ochii deschisi, sa facem mii si mii de planuri, pe care insa le plasam mereu in viitor. Practic ne amanam viata zi de zi, hranindu-ne cu iluzii despre viitor si cu insatisfactii legate de prezent. Uneori chiar ajungem sa ii judecam pe cei din jur pentru ceea ce fac, desi pasivitatea noastra nu este de natura sa ne dea dreptul sa o facem.
Poate ca ne e teama, poate ca ni se pare comod si sigur sa stam deoparte, sa ii privim si judecam pe altii. Teama este un sentiment firesc, de fapt curajul pare a fi pur si simplu un rezultat al analizei alternativelor si consecintelor. Daca teama de posibilele consecinte ale inactiunii o depaseste pe cea de consecintele actiunii, devenim curajosi si luam o decizie de care devenim mandri ulterior. Atunci cand analiza include comparatii conflictuale (de exemplu consecinte materiale favorabile vs. consecinte morale nefavorabile), iar componenta morala este cea care inclina balanta discutam despre integritate si curaj.
In orice caz, faptul ca in ziua de astazi beneficiem din ce in ce mai mult de ‚spectacol’, care ne da impresia ca traim de la distanta de eveniment, este o alta radacina de baza a crizei prin care trecem. Cateodata ma gandesc ca pana si simpla interpretare a actualelor evenimente ca si ‚criza’ este o dovada a pasivitatii noastre. Ceea ce traim de fapt sunt vremuri istorice, care marcheaza o schimbare de paradigma - ordine mondiala, principii de baza in economie, politica, morala si cultura. In loc sa fim entuziasmati si sa ne implicam in a inclina balanta catre componenta morala a procesului de decizie (intrebarea fiind incotro evoluam?), suntem nemultumiti ca ceva atat de meschin precum criza ne perturba echilibrul confortabil in care ne-am obisnuit sa ne traim pasivitatea zilnica.
Lumea se intreaba daca schimbarile la care asistam marcheaza o cale catre mai bine sau catre mai rau/ Problema este ca nu as sti sa va raspund acum, insa ceea ce pot sa va spun este ca nu vom avea dreptul sa judecam, atata timp cat le vom privim distanti si reci, din fotoliile noastre. Si le vom comenta cu pasiune, ne vom da cu parerea ce decizii am lua NOI in locul LOR, DACA am fi ACOLO...
Personal nu am de gand sa ma duc nici la Bucuresti, nici la Timisoara, nici la Paris, nici la Londra si nici la Bruxelles sa manifest violent ca sa influentez ceva (oare ce?...). Am luat deja o decizie care va schimba lumea: aceea de a lua cu consecventa o serie de decizii pe care simt ca mi le datorez si le datorez celor din jurul meu, la nivel individual. Poate ca deja ma repet de la o postare la alta, insa aceasta e convingerea mea personala de ceva vreme. Fiecare din noi avem un microunivers pe care avem puterea, dreptul si datoria sa il influentam. In bine. In familia si in comunitatea restransa in care traim (casa, strada, serviciu) ne putem manifesta zi de zi, ne putem impartasi valorile, asteptarile. Viitorul copiilor nostri este modelat de noi. Cu cat influentele negative externe sunt mai puternice, cu atat trebuie sa fim si noi mai puternici in familie pentru a le contracara cu influente pozitive. Nu avem nevoie de sange, de razboi, de revolutii, de huligani si de hoti ca sa lupte ‚pentru noi’. Avem propriile instrumente de lupta si e timpul sa le folosim. Cu siguranta nu vor produce efecte in cateva zile sau luni. Insa peste ani o sa ne regasim in copiii nostri si atunci o sa stim ca am luat decizia corecta.
Alternativa este de a ne complace in a fi spectatori la deciziile si faptele altora. De a ne transforma gradual din decidenti in sclavi sociali, de a ne trai viata ca o insiruire de evenimente controlate de altii.
Saptamana asta am sa pun in miscare deciziile pe care le-am luat peste week-end. Apoi am sa merg mai departe, transformand consecintele in noi oportunitati si asa mai departe. E timpul sa decidem si sa traim consecintele - zi de zi!
Va doresc deci sanatate, intelepciune si succes!
Georgina Popescu
Sunday, January 22, 2012
Friday, December 30, 2011
PUNCT. SI DE LA CAPAT…
Motto: numai astazi nu e maine si doar maine nu-i poimaine! (din intelepciunea populara romaneasca, categoria “iarna nu-i ca vara”)
Astazi am baut patru tipuri de sampanie. Cate un pahar din fiecare, cu masura adica. Bune toate.
Astazi este 30 decembrie. Maine va fi 31, deci ultima zi din an. S-a terminat si cu 2011. De poimaine vom intra in prima zi a ultimului an din scurta viata a omenirii. Asta daca e sa ne luam dupa mayasi. Adica putem spune ca poimaine va fi inceputul sfarsitului.
Ceea ce probabil e un rau necesar. Pentru ca orice sfarsit reprezinta un nou inceput.
Sa luam de exemplu cele patru pahare de sampanie. Primul a marcat plecarea sefului meu. Care a fost un sef exceptional (si va mai fi – insa pentru altii....). Ce o sa faca in continuare? Se va indrepta catre un nou inceput. O noua etapa de cariera, o noua etapa de viata personala (ca deh, oricat am incerca noi sa ne mintim ca nu e asa, se influenteaza fantastic una pe cealalta!). O noua etapa de vacanta, de exercitiu intelectual, fizic si asa mai departe.
Al doilea si al treilea pahar (la distante relativ scurte) au fost inchinate in cinstea unor sfarsituri oarecum mai banale – unul de an calendaristic, altul de training. Paharele au fost ridicate in semn de tranzitie catre ce va urma. Ce va urma? Pai ... urmarea. Urmatorul an, urmatorul cursant, urmatorul rege... Regele a murit, traiasca regele! Spirala (... - sfarsit - inceput – sfarsit - inceput - ...) este atat de veche precum eterna dilema cu oul si cu gaina.
Al patrulea? Cred ca pur si simplu a venit firesc, oarecum legat de celelalte trei. A fost o zi de sampanie, o zi de sarbatoare, nu stiu sigur de ce sarbatoresc, insa spiritul conteaza! Si spiritul de azi a fost de anticipatie, de sarbatoare, de bucurie, de zambete si de stare „am sa trec si peste asta, ce va fi, va fi: am sa cant iar asta’i viata, e si maine o zi!” (complimente celor de la Voltaj, bineinteles...)
Pai atunci de ce oare ne stresam si ne agitam atat cand se sfarseste ceva? Poate pentru ca este dificil sa ne despartim de orice este familiar, sa parasim cercul nostru de confort. Atunci cand decizia de schimbare sta in mainile noastre, cand trebuie sa alegem ceva de bunavoie, avem tendinta sa ne stresam, sa ne codim, sa ne intrebam de mii si mii de ori „dar daca?...” Ne e teama ca vom alege ceva gresit, ca o sa regretam ulterior, ca o sa ne dorim sa fi apucat pe cealalta cale. Ce e greu de inteles este ca indiferent ce cale alegem, mereu o vom regreta pe „cealalta”. De ce? Pentru ca viata nu e dreapta, lina, plina de parfum de trandafiri fara spini. Pe orice cale purcedem, la un moment dat vom fi loviti, vom fi raniti, ne vom dori sa ne intoarcem din drum. Si vom compara mereu cu ‚celalalt drum’, cel din imaginatia noastra, care insa nu avea spini (pentru ca asa e in imaginatie – roz si senin). Ce uitam insa sa ne amintim este ca la momentul alegerii, calea pe care am apucat deja chiar a parut mai buna decat ‚cealalta’. Asa ca nu vom sti niciodata daca ‚cealalta’ nu ar fi fost chiar mai rea. Comparam mereu realitatea cu imaginatia si trebuie sa recunoastem ca prima pierde aproape mereu. Pe nedrept cel mai probabil...
Alta poveste este insa cand schimbarea este externa si inevitabila, deci nu este ceva ce putem alege. De multe ori genul asta de schimbari le imbratisam cu o combinatie de teama si speranta, insa aproape niciodata nu avem regrete ulterioare. Cel mai probabil pentru ca nu ne putem auto-invinovati pentru consecinte. Cand dam vina pe altii nu e chiar asa grav si complicat. Ciudat? Poate... insa straniu de adevarat. Asta ar putea fi chiar o explicatie pentru dictaturile care au succes in tari cu populatie numeroasa – este mai simplu sa controlezi masele daca le dai o directie, fara sa lasi loc la prea mult cuget si prea multe procese de constiinta. Nu zic ca e bine, ci doar ca nu e foarte greu. Oamenii isi accepta destul de usor ‚soarta’ atunci cand exista o explicatie rationala si un tert vinovat pentru tot ce nu merge bine.
Iata ca ma apropii de sfarsit si nu as putea spune ca am avut un subiect. Ce exista cu siguranta este: un nou an inainte - 2012. Ce ne va aduce? V-am spus deja: sfarsitul lumii! O multime de crize paralele, concomitente si perpendiculare, cu si pe fel de fel de domenii – financiar, industrial, comercial, social, politic, bugetar, cultural, religios, moral si asa mai departe.
Unde e inceputul? Tot acolo. Nu de alta, insa nu am pomenit inca sfarsit independent si irevocabil. Trebuie sa nasca ceva din fiecare final. Oare ce?... Aveti putintica rabdare, pentru ca cel mai probabil vom fi aflat deja la anul pe vremea asta, cand vom inchide 2012. Privind cu speranta spre 2013.
Pana atunci eu zic sa facem curatenie, sa punem mancarea si bautura pe masa, sa ne imbratisam familia si prietenii, sa aprindem ceva artificii, sa mai turnam un pahar de sampanie si sa ne bucuram. Sa ii uram bun venit micutului 2012, asa pesimist plin de speranta cum pare sa fie.
LA MULTI ANI!
Georgina
Astazi am baut patru tipuri de sampanie. Cate un pahar din fiecare, cu masura adica. Bune toate.
Astazi este 30 decembrie. Maine va fi 31, deci ultima zi din an. S-a terminat si cu 2011. De poimaine vom intra in prima zi a ultimului an din scurta viata a omenirii. Asta daca e sa ne luam dupa mayasi. Adica putem spune ca poimaine va fi inceputul sfarsitului.
Ceea ce probabil e un rau necesar. Pentru ca orice sfarsit reprezinta un nou inceput.
Sa luam de exemplu cele patru pahare de sampanie. Primul a marcat plecarea sefului meu. Care a fost un sef exceptional (si va mai fi – insa pentru altii....). Ce o sa faca in continuare? Se va indrepta catre un nou inceput. O noua etapa de cariera, o noua etapa de viata personala (ca deh, oricat am incerca noi sa ne mintim ca nu e asa, se influenteaza fantastic una pe cealalta!). O noua etapa de vacanta, de exercitiu intelectual, fizic si asa mai departe.
Al doilea si al treilea pahar (la distante relativ scurte) au fost inchinate in cinstea unor sfarsituri oarecum mai banale – unul de an calendaristic, altul de training. Paharele au fost ridicate in semn de tranzitie catre ce va urma. Ce va urma? Pai ... urmarea. Urmatorul an, urmatorul cursant, urmatorul rege... Regele a murit, traiasca regele! Spirala (... - sfarsit - inceput – sfarsit - inceput - ...) este atat de veche precum eterna dilema cu oul si cu gaina.
Al patrulea? Cred ca pur si simplu a venit firesc, oarecum legat de celelalte trei. A fost o zi de sampanie, o zi de sarbatoare, nu stiu sigur de ce sarbatoresc, insa spiritul conteaza! Si spiritul de azi a fost de anticipatie, de sarbatoare, de bucurie, de zambete si de stare „am sa trec si peste asta, ce va fi, va fi: am sa cant iar asta’i viata, e si maine o zi!” (complimente celor de la Voltaj, bineinteles...)
Pai atunci de ce oare ne stresam si ne agitam atat cand se sfarseste ceva? Poate pentru ca este dificil sa ne despartim de orice este familiar, sa parasim cercul nostru de confort. Atunci cand decizia de schimbare sta in mainile noastre, cand trebuie sa alegem ceva de bunavoie, avem tendinta sa ne stresam, sa ne codim, sa ne intrebam de mii si mii de ori „dar daca?...” Ne e teama ca vom alege ceva gresit, ca o sa regretam ulterior, ca o sa ne dorim sa fi apucat pe cealalta cale. Ce e greu de inteles este ca indiferent ce cale alegem, mereu o vom regreta pe „cealalta”. De ce? Pentru ca viata nu e dreapta, lina, plina de parfum de trandafiri fara spini. Pe orice cale purcedem, la un moment dat vom fi loviti, vom fi raniti, ne vom dori sa ne intoarcem din drum. Si vom compara mereu cu ‚celalalt drum’, cel din imaginatia noastra, care insa nu avea spini (pentru ca asa e in imaginatie – roz si senin). Ce uitam insa sa ne amintim este ca la momentul alegerii, calea pe care am apucat deja chiar a parut mai buna decat ‚cealalta’. Asa ca nu vom sti niciodata daca ‚cealalta’ nu ar fi fost chiar mai rea. Comparam mereu realitatea cu imaginatia si trebuie sa recunoastem ca prima pierde aproape mereu. Pe nedrept cel mai probabil...
Alta poveste este insa cand schimbarea este externa si inevitabila, deci nu este ceva ce putem alege. De multe ori genul asta de schimbari le imbratisam cu o combinatie de teama si speranta, insa aproape niciodata nu avem regrete ulterioare. Cel mai probabil pentru ca nu ne putem auto-invinovati pentru consecinte. Cand dam vina pe altii nu e chiar asa grav si complicat. Ciudat? Poate... insa straniu de adevarat. Asta ar putea fi chiar o explicatie pentru dictaturile care au succes in tari cu populatie numeroasa – este mai simplu sa controlezi masele daca le dai o directie, fara sa lasi loc la prea mult cuget si prea multe procese de constiinta. Nu zic ca e bine, ci doar ca nu e foarte greu. Oamenii isi accepta destul de usor ‚soarta’ atunci cand exista o explicatie rationala si un tert vinovat pentru tot ce nu merge bine.
Iata ca ma apropii de sfarsit si nu as putea spune ca am avut un subiect. Ce exista cu siguranta este: un nou an inainte - 2012. Ce ne va aduce? V-am spus deja: sfarsitul lumii! O multime de crize paralele, concomitente si perpendiculare, cu si pe fel de fel de domenii – financiar, industrial, comercial, social, politic, bugetar, cultural, religios, moral si asa mai departe.
Unde e inceputul? Tot acolo. Nu de alta, insa nu am pomenit inca sfarsit independent si irevocabil. Trebuie sa nasca ceva din fiecare final. Oare ce?... Aveti putintica rabdare, pentru ca cel mai probabil vom fi aflat deja la anul pe vremea asta, cand vom inchide 2012. Privind cu speranta spre 2013.
Pana atunci eu zic sa facem curatenie, sa punem mancarea si bautura pe masa, sa ne imbratisam familia si prietenii, sa aprindem ceva artificii, sa mai turnam un pahar de sampanie si sa ne bucuram. Sa ii uram bun venit micutului 2012, asa pesimist plin de speranta cum pare sa fie.
LA MULTI ANI!
Georgina
Saturday, September 3, 2011
Dragoste
Motto:
Lectia cel mai greu de invatat este ca oamenii au de daruit felul lor de a iubi, nu felul nostru.
Alegem pe cei care ne plac; insa in alegerea celor pe care ii iubim nu avem nici o contributie.
Mignon McLaughlin, The Neurotic's Notebook, 1960
Am ales doua motto-uri pentru ca nu am reusit sa ma hotarasc la unul singur. Ambele provin din aceeasi sursa, insa va sfatuiesc sa intrati si pe http://www.quotegarden.org/love.html - veti gasi acolo citate exceptionale pe tema asta.
Saptamana trecuta am avut in vizita niste tineri deosebiti, care m-au provocat sa sap in amintiri. Ceea ce veti regasi mai jos a fost scris in toamna lui 2003. Am pastrat scrierea la fel ca atunci, pentru ca nu as putea sa o schimb esential - inca sunt in rezonanta cu ce simteam atunci.
Despre dragoste
15 septembrie 2003
Nu cred ca putem sa ne punem niciodata cu adevarat in locul celor de langa noi. Putem numai sa ne imaginam ca ne punem in locul lor si sa credem ca simtim la fel ca ei, atunci cand de fapt simtim tot ca noi, in situatii oarecum asemanatoare celor in care se afla ei.
Mult timp nu am inteles – si nici nu mi-am pus problema sa inteleg – ce simte acel barbat care ma iubeste si caruia nu i-am raspuns cu aceleasi sentimente. Pana cand am simtit dragoste fata de un alt barbat, care nu mi-a putut raspunde la randul sau la fel. Din acel moment, de cate ori eram langa cel care ma iubea, aveam senzatia ca pot sa-i simt durerea. Si simteam in acelasi timp o tandrete nemasurata fata de el. Sau poate fata de mine insami, asa cum ma vedeam in ochii lui si cum ma simteam instalata comod in sufletul sau. O tandrete care, la un moment dat, am crezut ca ar putea da nastere la ceva mai profund, la un sentiment de liniste, relaxare si siguranta ca langa el pot sa fiu tot cu mine. Ca ne putem contopi intr-o fiinta atat de draga si egoista, care in mod esential sunt eu!
N-a fost sa fie asa, probabil pentru a mi se demonstra ca ar fi fost o greseala. La urma urmei… se poate gasi o scuza, foarte des folosita de cei care fug de relatiile de genul asta: nu era vorba de dragoste, nu-i asa?! Si totusi… cine sunt eu sa stiu care din sentimentele pe care le gazduiesc in inima este dragostea?! De fapt, mai exact spus, sentimentele pe care le resimt cu tot corpul, pentru ca nu stiu exact cand si de ce a fost desemnata inima ca fiind singura care simte. Ea este cea care doare atunci cand ceva nu merge bine, cea care cedeaza atunci cand este prea mult, dar de simtit practic simtim cu tot corpul. Din punct de vedere fizic, inima pare uneori un mecanism pur colector, care, odata cu sangele, centralizeaza tot ceea ce transmite fiecare particica a corpului nostru, cu care simtim non-stop, poate doar la intensitati diferite. Din punct de vedere al lumii senzatiilor, cred ca unii mai intelepti ca noi au considerat util sa simplifice putin ceea ce nimeni nu poate sa inteleaga, asa ca au hotarat ca motorul sentimentelor noastre sa poarte un singur nume. Si atunci, fie pentru ca ea pompeaza sangele, fie din pura conventie, a fost desemnata inima.
Revenind la intrebarea pe care mi-am pus-o si la care nu cred ca imi voi dori sa raspund definitiv vreodata: cine sunt eu sa hotarasc care din sentimentele cu care convietuiesc zilnic, cu care ma trezesc dimineata si langa care adorm noaptea, e dragostea? Iata ca eu am numit dragoste senzatia aceea de lovitura in stomac si gheara in piept, de greutate in respiratie si alte reactii fiziologice complet neplacute luate individual, dar atat de imbatatoare cand se asociaza intr-un scop comun! Poate tu numesti dragoste senzatia de bine pe care o ai langa cineva care te completeaza, care te accepta si isi doreste sa fie mereu langa tine asa cum esti tu - sentiment pe care eu l-am numit mai sus tandrete. Poate el numeste dragoste acea senzatie de posesiune si putere, control total pe care il are asupra persoanei care face obiectul pasiunii lui. Poate ea numeste dragoste senzatia de siguranta si apartenenta pe care o are langa un astfel de om. Si cate si mai cate cuvinte care pentru cineva reprezinta ceva si pentru altcineva, in context diferit, pot deveni “DRAGOSTE” (respect, admiratie, veneratie, potrivire, nevoie, datorie, onoare, etc., etc. )
Si atunci ma opresc asupra singurei solutii pe care o vad acum: nu cred ca are vreun sens sa astept sa se succeada prin “inima” mea varii sentimente alternative, succesive sau concomitente, din care sa incerc sa discern care e dragostea. Ci pur si simplu sa le traiesc, cu bucuria sau tristetea specifica fiecaruia, sa ma bucur ca locul respectiv nu este gol. Sa le multumesc in felul meu ca exista, raspunzandu-le cu o promisiune, poate chiar cu o certitudine: ca cele mai importante din ele vor ramane mereu langa mine si se vor bucura de un nume perfect neutru: VIATA MEA.
Lectia cel mai greu de invatat este ca oamenii au de daruit felul lor de a iubi, nu felul nostru.
Alegem pe cei care ne plac; insa in alegerea celor pe care ii iubim nu avem nici o contributie.
Mignon McLaughlin, The Neurotic's Notebook, 1960
Am ales doua motto-uri pentru ca nu am reusit sa ma hotarasc la unul singur. Ambele provin din aceeasi sursa, insa va sfatuiesc sa intrati si pe http://www.quotegarden.org/love.html - veti gasi acolo citate exceptionale pe tema asta.
Saptamana trecuta am avut in vizita niste tineri deosebiti, care m-au provocat sa sap in amintiri. Ceea ce veti regasi mai jos a fost scris in toamna lui 2003. Am pastrat scrierea la fel ca atunci, pentru ca nu as putea sa o schimb esential - inca sunt in rezonanta cu ce simteam atunci.
Despre dragoste
15 septembrie 2003
Nu cred ca putem sa ne punem niciodata cu adevarat in locul celor de langa noi. Putem numai sa ne imaginam ca ne punem in locul lor si sa credem ca simtim la fel ca ei, atunci cand de fapt simtim tot ca noi, in situatii oarecum asemanatoare celor in care se afla ei.
Mult timp nu am inteles – si nici nu mi-am pus problema sa inteleg – ce simte acel barbat care ma iubeste si caruia nu i-am raspuns cu aceleasi sentimente. Pana cand am simtit dragoste fata de un alt barbat, care nu mi-a putut raspunde la randul sau la fel. Din acel moment, de cate ori eram langa cel care ma iubea, aveam senzatia ca pot sa-i simt durerea. Si simteam in acelasi timp o tandrete nemasurata fata de el. Sau poate fata de mine insami, asa cum ma vedeam in ochii lui si cum ma simteam instalata comod in sufletul sau. O tandrete care, la un moment dat, am crezut ca ar putea da nastere la ceva mai profund, la un sentiment de liniste, relaxare si siguranta ca langa el pot sa fiu tot cu mine. Ca ne putem contopi intr-o fiinta atat de draga si egoista, care in mod esential sunt eu!
N-a fost sa fie asa, probabil pentru a mi se demonstra ca ar fi fost o greseala. La urma urmei… se poate gasi o scuza, foarte des folosita de cei care fug de relatiile de genul asta: nu era vorba de dragoste, nu-i asa?! Si totusi… cine sunt eu sa stiu care din sentimentele pe care le gazduiesc in inima este dragostea?! De fapt, mai exact spus, sentimentele pe care le resimt cu tot corpul, pentru ca nu stiu exact cand si de ce a fost desemnata inima ca fiind singura care simte. Ea este cea care doare atunci cand ceva nu merge bine, cea care cedeaza atunci cand este prea mult, dar de simtit practic simtim cu tot corpul. Din punct de vedere fizic, inima pare uneori un mecanism pur colector, care, odata cu sangele, centralizeaza tot ceea ce transmite fiecare particica a corpului nostru, cu care simtim non-stop, poate doar la intensitati diferite. Din punct de vedere al lumii senzatiilor, cred ca unii mai intelepti ca noi au considerat util sa simplifice putin ceea ce nimeni nu poate sa inteleaga, asa ca au hotarat ca motorul sentimentelor noastre sa poarte un singur nume. Si atunci, fie pentru ca ea pompeaza sangele, fie din pura conventie, a fost desemnata inima.
Revenind la intrebarea pe care mi-am pus-o si la care nu cred ca imi voi dori sa raspund definitiv vreodata: cine sunt eu sa hotarasc care din sentimentele cu care convietuiesc zilnic, cu care ma trezesc dimineata si langa care adorm noaptea, e dragostea? Iata ca eu am numit dragoste senzatia aceea de lovitura in stomac si gheara in piept, de greutate in respiratie si alte reactii fiziologice complet neplacute luate individual, dar atat de imbatatoare cand se asociaza intr-un scop comun! Poate tu numesti dragoste senzatia de bine pe care o ai langa cineva care te completeaza, care te accepta si isi doreste sa fie mereu langa tine asa cum esti tu - sentiment pe care eu l-am numit mai sus tandrete. Poate el numeste dragoste acea senzatie de posesiune si putere, control total pe care il are asupra persoanei care face obiectul pasiunii lui. Poate ea numeste dragoste senzatia de siguranta si apartenenta pe care o are langa un astfel de om. Si cate si mai cate cuvinte care pentru cineva reprezinta ceva si pentru altcineva, in context diferit, pot deveni “DRAGOSTE” (respect, admiratie, veneratie, potrivire, nevoie, datorie, onoare, etc., etc. )
Si atunci ma opresc asupra singurei solutii pe care o vad acum: nu cred ca are vreun sens sa astept sa se succeada prin “inima” mea varii sentimente alternative, succesive sau concomitente, din care sa incerc sa discern care e dragostea. Ci pur si simplu sa le traiesc, cu bucuria sau tristetea specifica fiecaruia, sa ma bucur ca locul respectiv nu este gol. Sa le multumesc in felul meu ca exista, raspunzandu-le cu o promisiune, poate chiar cu o certitudine: ca cele mai importante din ele vor ramane mereu langa mine si se vor bucura de un nume perfect neutru: VIATA MEA.
Subscribe to:
Posts (Atom)