Motto: numai astazi nu e maine si doar maine nu-i poimaine! (din intelepciunea populara romaneasca, categoria “iarna nu-i ca vara”)
Astazi am baut patru tipuri de sampanie. Cate un pahar din fiecare, cu masura adica. Bune toate.
Astazi este 30 decembrie. Maine va fi 31, deci ultima zi din an. S-a terminat si cu 2011. De poimaine vom intra in prima zi a ultimului an din scurta viata a omenirii. Asta daca e sa ne luam dupa mayasi. Adica putem spune ca poimaine va fi inceputul sfarsitului.
Ceea ce probabil e un rau necesar. Pentru ca orice sfarsit reprezinta un nou inceput.
Sa luam de exemplu cele patru pahare de sampanie. Primul a marcat plecarea sefului meu. Care a fost un sef exceptional (si va mai fi – insa pentru altii....). Ce o sa faca in continuare? Se va indrepta catre un nou inceput. O noua etapa de cariera, o noua etapa de viata personala (ca deh, oricat am incerca noi sa ne mintim ca nu e asa, se influenteaza fantastic una pe cealalta!). O noua etapa de vacanta, de exercitiu intelectual, fizic si asa mai departe.
Al doilea si al treilea pahar (la distante relativ scurte) au fost inchinate in cinstea unor sfarsituri oarecum mai banale – unul de an calendaristic, altul de training. Paharele au fost ridicate in semn de tranzitie catre ce va urma. Ce va urma? Pai ... urmarea. Urmatorul an, urmatorul cursant, urmatorul rege... Regele a murit, traiasca regele! Spirala (... - sfarsit - inceput – sfarsit - inceput - ...) este atat de veche precum eterna dilema cu oul si cu gaina.
Al patrulea? Cred ca pur si simplu a venit firesc, oarecum legat de celelalte trei. A fost o zi de sampanie, o zi de sarbatoare, nu stiu sigur de ce sarbatoresc, insa spiritul conteaza! Si spiritul de azi a fost de anticipatie, de sarbatoare, de bucurie, de zambete si de stare „am sa trec si peste asta, ce va fi, va fi: am sa cant iar asta’i viata, e si maine o zi!” (complimente celor de la Voltaj, bineinteles...)
Pai atunci de ce oare ne stresam si ne agitam atat cand se sfarseste ceva? Poate pentru ca este dificil sa ne despartim de orice este familiar, sa parasim cercul nostru de confort. Atunci cand decizia de schimbare sta in mainile noastre, cand trebuie sa alegem ceva de bunavoie, avem tendinta sa ne stresam, sa ne codim, sa ne intrebam de mii si mii de ori „dar daca?...” Ne e teama ca vom alege ceva gresit, ca o sa regretam ulterior, ca o sa ne dorim sa fi apucat pe cealalta cale. Ce e greu de inteles este ca indiferent ce cale alegem, mereu o vom regreta pe „cealalta”. De ce? Pentru ca viata nu e dreapta, lina, plina de parfum de trandafiri fara spini. Pe orice cale purcedem, la un moment dat vom fi loviti, vom fi raniti, ne vom dori sa ne intoarcem din drum. Si vom compara mereu cu ‚celalalt drum’, cel din imaginatia noastra, care insa nu avea spini (pentru ca asa e in imaginatie – roz si senin). Ce uitam insa sa ne amintim este ca la momentul alegerii, calea pe care am apucat deja chiar a parut mai buna decat ‚cealalta’. Asa ca nu vom sti niciodata daca ‚cealalta’ nu ar fi fost chiar mai rea. Comparam mereu realitatea cu imaginatia si trebuie sa recunoastem ca prima pierde aproape mereu. Pe nedrept cel mai probabil...
Alta poveste este insa cand schimbarea este externa si inevitabila, deci nu este ceva ce putem alege. De multe ori genul asta de schimbari le imbratisam cu o combinatie de teama si speranta, insa aproape niciodata nu avem regrete ulterioare. Cel mai probabil pentru ca nu ne putem auto-invinovati pentru consecinte. Cand dam vina pe altii nu e chiar asa grav si complicat. Ciudat? Poate... insa straniu de adevarat. Asta ar putea fi chiar o explicatie pentru dictaturile care au succes in tari cu populatie numeroasa – este mai simplu sa controlezi masele daca le dai o directie, fara sa lasi loc la prea mult cuget si prea multe procese de constiinta. Nu zic ca e bine, ci doar ca nu e foarte greu. Oamenii isi accepta destul de usor ‚soarta’ atunci cand exista o explicatie rationala si un tert vinovat pentru tot ce nu merge bine.
Iata ca ma apropii de sfarsit si nu as putea spune ca am avut un subiect. Ce exista cu siguranta este: un nou an inainte - 2012. Ce ne va aduce? V-am spus deja: sfarsitul lumii! O multime de crize paralele, concomitente si perpendiculare, cu si pe fel de fel de domenii – financiar, industrial, comercial, social, politic, bugetar, cultural, religios, moral si asa mai departe.
Unde e inceputul? Tot acolo. Nu de alta, insa nu am pomenit inca sfarsit independent si irevocabil. Trebuie sa nasca ceva din fiecare final. Oare ce?... Aveti putintica rabdare, pentru ca cel mai probabil vom fi aflat deja la anul pe vremea asta, cand vom inchide 2012. Privind cu speranta spre 2013.
Pana atunci eu zic sa facem curatenie, sa punem mancarea si bautura pe masa, sa ne imbratisam familia si prietenii, sa aprindem ceva artificii, sa mai turnam un pahar de sampanie si sa ne bucuram. Sa ii uram bun venit micutului 2012, asa pesimist plin de speranta cum pare sa fie.
LA MULTI ANI!
Georgina
Friday, December 30, 2011
Saturday, September 3, 2011
Dragoste
Motto:
Lectia cel mai greu de invatat este ca oamenii au de daruit felul lor de a iubi, nu felul nostru.
Alegem pe cei care ne plac; insa in alegerea celor pe care ii iubim nu avem nici o contributie.
Mignon McLaughlin, The Neurotic's Notebook, 1960
Am ales doua motto-uri pentru ca nu am reusit sa ma hotarasc la unul singur. Ambele provin din aceeasi sursa, insa va sfatuiesc sa intrati si pe http://www.quotegarden.org/love.html - veti gasi acolo citate exceptionale pe tema asta.
Saptamana trecuta am avut in vizita niste tineri deosebiti, care m-au provocat sa sap in amintiri. Ceea ce veti regasi mai jos a fost scris in toamna lui 2003. Am pastrat scrierea la fel ca atunci, pentru ca nu as putea sa o schimb esential - inca sunt in rezonanta cu ce simteam atunci.
Despre dragoste
15 septembrie 2003
Nu cred ca putem sa ne punem niciodata cu adevarat in locul celor de langa noi. Putem numai sa ne imaginam ca ne punem in locul lor si sa credem ca simtim la fel ca ei, atunci cand de fapt simtim tot ca noi, in situatii oarecum asemanatoare celor in care se afla ei.
Mult timp nu am inteles – si nici nu mi-am pus problema sa inteleg – ce simte acel barbat care ma iubeste si caruia nu i-am raspuns cu aceleasi sentimente. Pana cand am simtit dragoste fata de un alt barbat, care nu mi-a putut raspunde la randul sau la fel. Din acel moment, de cate ori eram langa cel care ma iubea, aveam senzatia ca pot sa-i simt durerea. Si simteam in acelasi timp o tandrete nemasurata fata de el. Sau poate fata de mine insami, asa cum ma vedeam in ochii lui si cum ma simteam instalata comod in sufletul sau. O tandrete care, la un moment dat, am crezut ca ar putea da nastere la ceva mai profund, la un sentiment de liniste, relaxare si siguranta ca langa el pot sa fiu tot cu mine. Ca ne putem contopi intr-o fiinta atat de draga si egoista, care in mod esential sunt eu!
N-a fost sa fie asa, probabil pentru a mi se demonstra ca ar fi fost o greseala. La urma urmei… se poate gasi o scuza, foarte des folosita de cei care fug de relatiile de genul asta: nu era vorba de dragoste, nu-i asa?! Si totusi… cine sunt eu sa stiu care din sentimentele pe care le gazduiesc in inima este dragostea?! De fapt, mai exact spus, sentimentele pe care le resimt cu tot corpul, pentru ca nu stiu exact cand si de ce a fost desemnata inima ca fiind singura care simte. Ea este cea care doare atunci cand ceva nu merge bine, cea care cedeaza atunci cand este prea mult, dar de simtit practic simtim cu tot corpul. Din punct de vedere fizic, inima pare uneori un mecanism pur colector, care, odata cu sangele, centralizeaza tot ceea ce transmite fiecare particica a corpului nostru, cu care simtim non-stop, poate doar la intensitati diferite. Din punct de vedere al lumii senzatiilor, cred ca unii mai intelepti ca noi au considerat util sa simplifice putin ceea ce nimeni nu poate sa inteleaga, asa ca au hotarat ca motorul sentimentelor noastre sa poarte un singur nume. Si atunci, fie pentru ca ea pompeaza sangele, fie din pura conventie, a fost desemnata inima.
Revenind la intrebarea pe care mi-am pus-o si la care nu cred ca imi voi dori sa raspund definitiv vreodata: cine sunt eu sa hotarasc care din sentimentele cu care convietuiesc zilnic, cu care ma trezesc dimineata si langa care adorm noaptea, e dragostea? Iata ca eu am numit dragoste senzatia aceea de lovitura in stomac si gheara in piept, de greutate in respiratie si alte reactii fiziologice complet neplacute luate individual, dar atat de imbatatoare cand se asociaza intr-un scop comun! Poate tu numesti dragoste senzatia de bine pe care o ai langa cineva care te completeaza, care te accepta si isi doreste sa fie mereu langa tine asa cum esti tu - sentiment pe care eu l-am numit mai sus tandrete. Poate el numeste dragoste acea senzatie de posesiune si putere, control total pe care il are asupra persoanei care face obiectul pasiunii lui. Poate ea numeste dragoste senzatia de siguranta si apartenenta pe care o are langa un astfel de om. Si cate si mai cate cuvinte care pentru cineva reprezinta ceva si pentru altcineva, in context diferit, pot deveni “DRAGOSTE” (respect, admiratie, veneratie, potrivire, nevoie, datorie, onoare, etc., etc. )
Si atunci ma opresc asupra singurei solutii pe care o vad acum: nu cred ca are vreun sens sa astept sa se succeada prin “inima” mea varii sentimente alternative, succesive sau concomitente, din care sa incerc sa discern care e dragostea. Ci pur si simplu sa le traiesc, cu bucuria sau tristetea specifica fiecaruia, sa ma bucur ca locul respectiv nu este gol. Sa le multumesc in felul meu ca exista, raspunzandu-le cu o promisiune, poate chiar cu o certitudine: ca cele mai importante din ele vor ramane mereu langa mine si se vor bucura de un nume perfect neutru: VIATA MEA.
Lectia cel mai greu de invatat este ca oamenii au de daruit felul lor de a iubi, nu felul nostru.
Alegem pe cei care ne plac; insa in alegerea celor pe care ii iubim nu avem nici o contributie.
Mignon McLaughlin, The Neurotic's Notebook, 1960
Am ales doua motto-uri pentru ca nu am reusit sa ma hotarasc la unul singur. Ambele provin din aceeasi sursa, insa va sfatuiesc sa intrati si pe http://www.quotegarden.org/love.html - veti gasi acolo citate exceptionale pe tema asta.
Saptamana trecuta am avut in vizita niste tineri deosebiti, care m-au provocat sa sap in amintiri. Ceea ce veti regasi mai jos a fost scris in toamna lui 2003. Am pastrat scrierea la fel ca atunci, pentru ca nu as putea sa o schimb esential - inca sunt in rezonanta cu ce simteam atunci.
Despre dragoste
15 septembrie 2003
Nu cred ca putem sa ne punem niciodata cu adevarat in locul celor de langa noi. Putem numai sa ne imaginam ca ne punem in locul lor si sa credem ca simtim la fel ca ei, atunci cand de fapt simtim tot ca noi, in situatii oarecum asemanatoare celor in care se afla ei.
Mult timp nu am inteles – si nici nu mi-am pus problema sa inteleg – ce simte acel barbat care ma iubeste si caruia nu i-am raspuns cu aceleasi sentimente. Pana cand am simtit dragoste fata de un alt barbat, care nu mi-a putut raspunde la randul sau la fel. Din acel moment, de cate ori eram langa cel care ma iubea, aveam senzatia ca pot sa-i simt durerea. Si simteam in acelasi timp o tandrete nemasurata fata de el. Sau poate fata de mine insami, asa cum ma vedeam in ochii lui si cum ma simteam instalata comod in sufletul sau. O tandrete care, la un moment dat, am crezut ca ar putea da nastere la ceva mai profund, la un sentiment de liniste, relaxare si siguranta ca langa el pot sa fiu tot cu mine. Ca ne putem contopi intr-o fiinta atat de draga si egoista, care in mod esential sunt eu!
N-a fost sa fie asa, probabil pentru a mi se demonstra ca ar fi fost o greseala. La urma urmei… se poate gasi o scuza, foarte des folosita de cei care fug de relatiile de genul asta: nu era vorba de dragoste, nu-i asa?! Si totusi… cine sunt eu sa stiu care din sentimentele pe care le gazduiesc in inima este dragostea?! De fapt, mai exact spus, sentimentele pe care le resimt cu tot corpul, pentru ca nu stiu exact cand si de ce a fost desemnata inima ca fiind singura care simte. Ea este cea care doare atunci cand ceva nu merge bine, cea care cedeaza atunci cand este prea mult, dar de simtit practic simtim cu tot corpul. Din punct de vedere fizic, inima pare uneori un mecanism pur colector, care, odata cu sangele, centralizeaza tot ceea ce transmite fiecare particica a corpului nostru, cu care simtim non-stop, poate doar la intensitati diferite. Din punct de vedere al lumii senzatiilor, cred ca unii mai intelepti ca noi au considerat util sa simplifice putin ceea ce nimeni nu poate sa inteleaga, asa ca au hotarat ca motorul sentimentelor noastre sa poarte un singur nume. Si atunci, fie pentru ca ea pompeaza sangele, fie din pura conventie, a fost desemnata inima.
Revenind la intrebarea pe care mi-am pus-o si la care nu cred ca imi voi dori sa raspund definitiv vreodata: cine sunt eu sa hotarasc care din sentimentele cu care convietuiesc zilnic, cu care ma trezesc dimineata si langa care adorm noaptea, e dragostea? Iata ca eu am numit dragoste senzatia aceea de lovitura in stomac si gheara in piept, de greutate in respiratie si alte reactii fiziologice complet neplacute luate individual, dar atat de imbatatoare cand se asociaza intr-un scop comun! Poate tu numesti dragoste senzatia de bine pe care o ai langa cineva care te completeaza, care te accepta si isi doreste sa fie mereu langa tine asa cum esti tu - sentiment pe care eu l-am numit mai sus tandrete. Poate el numeste dragoste acea senzatie de posesiune si putere, control total pe care il are asupra persoanei care face obiectul pasiunii lui. Poate ea numeste dragoste senzatia de siguranta si apartenenta pe care o are langa un astfel de om. Si cate si mai cate cuvinte care pentru cineva reprezinta ceva si pentru altcineva, in context diferit, pot deveni “DRAGOSTE” (respect, admiratie, veneratie, potrivire, nevoie, datorie, onoare, etc., etc. )
Si atunci ma opresc asupra singurei solutii pe care o vad acum: nu cred ca are vreun sens sa astept sa se succeada prin “inima” mea varii sentimente alternative, succesive sau concomitente, din care sa incerc sa discern care e dragostea. Ci pur si simplu sa le traiesc, cu bucuria sau tristetea specifica fiecaruia, sa ma bucur ca locul respectiv nu este gol. Sa le multumesc in felul meu ca exista, raspunzandu-le cu o promisiune, poate chiar cu o certitudine: ca cele mai importante din ele vor ramane mereu langa mine si se vor bucura de un nume perfect neutru: VIATA MEA.
Monday, August 8, 2011
Rabdare
Motto: indiferent ce spune lumea, pentru mine contează atât drumul, cât și destinația; oarecum pe același principiu după care contează atât oul cât și găina – Georgina Popescu
Astăzi mi-am propus să vă povestesc despre răbdare. Dexul este extrem de generos cu acest cuvânt căruia îi detaliază o multitudine de sensuri, așa că de data asta am să sar peste asta – vă las să explorați singuri (http://dexonline.ro/definitie/rabdare). Am să vă vorbesc despre răbdare în felul meu, adică... am să vă plimb mai întâi prin câteva alte cuvinte, apucând pe un drum ocolit, însă sper plăcut.
Și am să încep de la... adăpost!
În societățile primitive, omul își alegea adăpostul din ceea ce natura punea la dispoziție, în funcție bineînțeles și de rangul pe care îl deținea în societatea primitivă, respectiv ce i se permitea să își aroge – de la cerul liber, la scorburi sau peșteri (pe prag, la răscruce de vânturi sau mai adânc, la adăpost...). Acolo unde nu au existat condiții naturale suficient de generoase, de voie – de nevoie s-a avansat tehnologic către construcții rudimentare (paie, ramuri, lemn, chirpici, gheață – după climă). Mai târziu, construcțiile au devenit din ce în ce mai sofisticate (piatră, cărămidă, ciment, oțel și prefabricate, materiale din ce în ce mai ‚inteligente’).
Funcțiunile adăpostului? Multiple. De la satisfacerea unor nevoi de bază – protecția față de soare, ploaie și vânt, ninsoare și furtuna etc – toate ținând de fapt de nevoia de adaptare artificială a omului față de regimul climatic în care trăiește. Urmează funcțiunea de protecție a individului (și a cercului său apropiat - familie, prieteni) față de alte tipuri de intervenții externe (nu le-aș numi neapărat agresiuni), legate de natura socială a vieții noastre individuale. Mă refer la protecția fizică (față de dușmani, hoți, musafiri nepoftiți...), dar în același timp și la protecția intimității, a unor drepturi fundamentale și așa mai departe. O altă funcțiune este de a confirma un anumit statut social. Nu este o funcțiune modernă, recent descoperită sau specifică unor anumite tipuri de societate – dintotdeauna șeful de trib a avut cel mai bun adăpost, regele a stat în palat, iar capul familiei în cea mai bună cameră (sau dacă nu, cel puțin hotăra cine primește cea mai bună cameră...).
Fiecare adăpost îndeplinește una sau mai multe funcțiuni, cu mai mult sau mai puțin succes în funcție de caracteristicile sale pur materiale.
Peste toate acestea însă, anumite adăposturi îndeplinesc și o altă funcțiune, poate mai puțin sesizabilă în viața de zi cu zi, anume aceea de a transmite locatarului starea de „acasă”.
Ceea ce presupune o combinație unică de dragoste, liniște sufletească și siguranță, plus o multitudine de alte sentimente și senzații, amintiri și vise – toate legate atât de loc, cât și de colocatari (trecuți, prezenți, uneori și viitori). Nu întotdeauna este vorba de aspecte pozitive (există cămine care trec prin durere, suferință, frustrare, cu efecte de consolidare a noțiunii de „acasă”). Nu întotdeauna senzațiile și sentimentele sunt conștientizate, iar combinațiile sunt oricum unice pentru fiecare din noi. Pentru colocatarii aceluiași adăpost, senzația de ‚acasă’ se bazează de regulă pe declanșatori diferiți și conștientizarea ei devine mult mai acută în cazul unor schimbări (părăsiri temporare sau definitive ale spațiului respectiv).
Există oameni care se simt acasă oriunde călătoresc, oameni care se simt acasă doar în anumite locuri speciale, oameni care nu se simt acasă nicăieri și oameni care se simt acasă într-un singur loc. Nimeni nu ne poate spune cum este cel mai bine. Din momentul în care devenim oameni cu capacitate de decizie, suntem liberi să căutăm locul acela special (sau locurile), dincolo de cercul inițial de confort, care de obicei se întinde în jurul casei (sau caselor) în care am crescut, înainte să devenim proprii noștri stăpâni.
În egală măsură toți suntem liberi să ne simțim ‚acasă’ în același loc în care am devenit oameni și deci să stăm cuminți pe lângă casa părintească. Sau să renunțăm la căutare oricând simțim că am găsit ceea ne dorim, sau să ne răzgândim uneori pe parcursul vieții – adică să ne oprim pentru o vreme într-un loc sau altul, apoi să mergem din nou mai departe sau (de ce nu?) să ne întoarcem pe unde am mai fost (pe sistem rusesc - adică facem 180 grade și apoi... tot înainte!).
Scriam cu ceva timp în urma pe blogul prietenului meu Peter despre curățenie și schimbare. Ceea ce încerc să descriu astăzi este oarecum similar – viața ca un proces de schimbare continuă, prin care trecem din mai multe puncte de vedere - fizic, psihic, sufletesc. Nu doar noi ne schimbăm, ci și tot ceea ce gravitează în jurul nostru – ființe și lucruri, aspecte fizice și materiale, dar în egală măsură contexte și percepții, așteptări și senzații, fel de fel de aspecte non-materiale. Noțiunea de ‚acasă’ nu constituie neapărat o excepție, și ea se poate schimba odată cu noi.
De câte ori nu v-ați întors după multă vreme într-un loc și nu ați mai recunoscut nimic? Este la fel de firesc cu a vă întoarce după multa vreme într-un loc și a găsi totul la fel. Unele schimbări sunt statice (da, nu râdeți – telefonul de anul trecut este neschimbat și totuși nu mai e la modă, nu?), altele dinamice. Unele le observăm cu ochiul liber, altele le resimțim la alt nivel de percepție, iar de unele nu ne dăm seama deloc (dar asta nu înseamnă că ele nu există).
Și iată că încet-încet mă apropii și de tema de astăzi, adică (dacă vă mai amintiți!)... răbdarea.
Lecția răbdării o învățăm cel mai bine de la natură, de la piatră și de la apă, de la cămilă și de la deșert, de la iepure și de la broasca țestoasă.
La nivel de indivizi și de societăți există destine marcate de putere sau de persistență, de tactici de atac sau de apărare, de protecționism sau liberalism, de inteligență sau de înțelepciune. Fiecărei trăsături dominante i se pot asocia în subsidiar grade variate de răbdare. Pentru că răbdarea poate fi privită ca o unitate de măsură – a timpului scurs între stabilirea unei destinații și atingerea ei, determinat atât direct cât și indirect, de calea pe care o alegi ca să ajungi acolo.
După felurite experiențe cu efecte pozitive și negative, percepția mea actuală este că oamenii cu adevărat răbdători nu sunt nicidecum leneși, slabi sau lași. Ei au învățat în timp să aleagă calea care li se potrivește cel mai bine pentru a obține efectul dorit, respectiv a atinge destinația pe care și-au ales-o. Există fel de fel de reguli (de genul „drumul cel mai scurt între două puncte este o dreaptă”), de vorbe înțelepte (cum ar fi „drumul contează și nu destinația”), care dacă sunt privite dintr-un anumit unghi sunt pur și simplu eronate. În general orice vorbă scoasă din contextul care i se potrivește, oricât de înțeleaptă ar fi, poate deveni o prostie.
Și pentru că se face târziu și „mai e mult până departe”, am să mai fac un pas timid către subiect, respectiv am să vă povestesc ce m-a determinat astăzi să aștern aceste rânduri.
În ultimul an am călătorit foarte mult, cel mai des cu avionul. Cu două-trei excepții (dintre care una notabilă - o adevarată aventură), nu am avut probleme de natura întârzierilor sau modificărilor neașteptate de program. Astăzi însă, imediat ce am sosit la aeroport, am văzut afișat pe panou faptul că avionul urma să aibă aproape o oră întârziere la plecare. Cifrele s-au transformat apoi într-o oră și jumătate, ceea ce deja însemna că am aproape două ore la dispoziție să fac ceva - orice!
Bineînțeles că existau și efecte ale întârzierii, destul de variate. Din categoria certe și neplăcute mi-au trecut prin minte 'sosesc mai tarziu, dorm mai putin’. Dar și certe plăcute - 'aștern câteva gânduri pe ecran, ceva ce nu am făcut de multă vreme’. Pentru categoria incerte și neprevăzute nu mi-a venit nici o idee, pentru că oricum întreaga derulare ulterioară de evenimente urma a se decala cu intervalul de întârziere, deci... cine să mai știe ce mă va aștepta?... sau ce m-ar fi așteptat, însă datorită (sau din cauza) întârzierii nu mai urma să se întâmple?...
Lumea părea nemulțumită în jur. Probabil pe bună dreptate, dacă urma să piardă legături (cu trenuri sau alte avioane). Probabil urma să fie nevoiți să ia taxi, să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a ajunge în siguranță la adăposturile lor. Disconfortul exista, lumea nu mai avea răbdare și abia aștepta să se plece odată!...
Iar peste toate acestea, pentru mine rămânea întrebarea ‚ce fac cu timpul liber care s-a creat astfel?’ Pentru că nu am cum să influențez orarul de zbor, prefer să fac ceva plăcut, pentru că știu că e singura manieră brevetată neoficial de accelerare a timpului. Pot citi, pot vorbi la telefon, pot socializa cu vecinii, pot sta degeaba, pot scrie... Mi-am amintit de o campanie anti-fumat foarte drăguță, care propunea fumătorilor activități alternative care durează... cam cât o țigară! Cea mai haioasă mi s-a părut opțiunea de a face‚nimic’. La fel cum pilula contraceptivă ideală rămâne aspirina – nu înainte, nici după, ci în loc de...
Și uite-așa am ales să scriu, cu scuzele de rigoare față de vecinii de așteptare, care am sperat că mă vor înțelege. Există momente când personalitatea mea sociabilă se duce la culcare și numai în astfel de momente pot să scriu. Iar în duminica respectivă personalitatea cu pricina dormise oricum și nu avea chef să se trezească taman seara! Foarte probabil urma să mă manifest prin socializare susținută și compensatorie săptămâna următoare.
Și iată că, în timp ce scriam, m-a sunat nepoțica mea în vârstă de patru ani (prin intermediul mamei sale și sorei mele), care vroia să vorbească la telefon cu cineva. Așa că am auzit trei voci de înger (ea, frățiorul ei de aproape 6 ani și mama lor), preț de câteva minute, pe care altfel ar fi trebuit să le petrec într-un proces de rutină – respectiv urcarea în avion. Am făcut un schimb reciproc de bucurie cu ei și în plus, printr-o binevenită coincidență, mi-au oferit material pentru ceea ce scriam, deși nu știau ce se întâmplă la celălalt capăt al firului (sau mai bine spus al lipsei de fir în zilele noastre...).
Sora mea se plângea că cea mică e teribilă, că nu are niciodată răbdare până vorbește mama, ori de câte ori sună cineva. Se repede să îi ia telefonul sau strigă și nu o lasă deloc să vorbească. Ceea ce mi-a amintit bineințeles și de un banc (pe care însă nu îl pot spune aici) cu faimoasa frază ‚răbdare, fata mea!...’.
Nepotul meu a urmat la vorbitor și m-a întrebat senin de ce nu merg cu mașina la Viena, dacă tot nu vine avionul. Întrebare logică și perfect justificată pentru vârsta lui, care demonstrează o orientare precoce spre identificarea de soluții. I-am răspuns că mi-ar lua o zi întreagă să ajung cu mașina, așa că, deși mai am de așteptat o oră-două până plec, tot mai repede o să fie cu avionul. Ceea ce m-a dus (oare pentru a câta oară?) cu gândul către evoluția feluritelor mijloace de transport pe scara istoriei, la cât de ușor ne mișcăm în ziua de astăzi și cât de firesc (chiar meritat) ni se pare acest lucru în schimbul unui preț din ce în ce mai modest.
Pe măsură ce progresăm tehnologic, răbdarea noastră ca indivizi și ca națiuni se topește văzând cu ochii. Deși am obținut lucruri extraordinare, ne dorim tot mereu mai mult și mai repede - avem tot mai puțină răbdare să înțelegem, să testăm, să explorăm, să comparăm. Experimentăm noi produse și soluții, medicamente și tratamente, fără să ne gândim că deseori este nevoie să treacă o generație pentru a le înțelege cu adevărat consecințele. Ne aventurăm să cumpărăm lucruri pe care nu știm dacă ni le vom putea permite în viitor, alimentând criza sistemică ce ne înconjoară.
Se pare că am picat deja de ceva vreme în capcana marilor civilizații, pornind nerăbdători pe calea autodistrugerii. Din păcate istoria e scrisă subiectiv și părtinitor și nu avem nici cea mai mică idee care sunt semnalele de avertizare pentru civilizațiile aflate pe calea spre autodistrugere. În seara aceasta o ipoteză tristă mi-a trecut prin cap: și dacă la un moment dat pe scara evoluției, marile civilizații și-au pierdut pur și simplu răbdarea și au făcut câteva prostii ireversibile la scara globală?!
Pare imposibil ori sună mai curând cunoscut?
Astă seară am să mă opresc aici. Nu însă înainte de a le mulțumi celor care au avut răbdare să ajungă până aici, cărora le doresc din suflet să aibă și rabdarea de a parcurge acele drumuri care li se potrivesc cel mai bine, oricât ar fi de lungi, către destinațiile cele mai importante din viața lor!
Seară bună,
Georgina
Astăzi mi-am propus să vă povestesc despre răbdare. Dexul este extrem de generos cu acest cuvânt căruia îi detaliază o multitudine de sensuri, așa că de data asta am să sar peste asta – vă las să explorați singuri (http://dexonline.ro/definitie/rabdare). Am să vă vorbesc despre răbdare în felul meu, adică... am să vă plimb mai întâi prin câteva alte cuvinte, apucând pe un drum ocolit, însă sper plăcut.
Și am să încep de la... adăpost!
În societățile primitive, omul își alegea adăpostul din ceea ce natura punea la dispoziție, în funcție bineînțeles și de rangul pe care îl deținea în societatea primitivă, respectiv ce i se permitea să își aroge – de la cerul liber, la scorburi sau peșteri (pe prag, la răscruce de vânturi sau mai adânc, la adăpost...). Acolo unde nu au existat condiții naturale suficient de generoase, de voie – de nevoie s-a avansat tehnologic către construcții rudimentare (paie, ramuri, lemn, chirpici, gheață – după climă). Mai târziu, construcțiile au devenit din ce în ce mai sofisticate (piatră, cărămidă, ciment, oțel și prefabricate, materiale din ce în ce mai ‚inteligente’).
Funcțiunile adăpostului? Multiple. De la satisfacerea unor nevoi de bază – protecția față de soare, ploaie și vânt, ninsoare și furtuna etc – toate ținând de fapt de nevoia de adaptare artificială a omului față de regimul climatic în care trăiește. Urmează funcțiunea de protecție a individului (și a cercului său apropiat - familie, prieteni) față de alte tipuri de intervenții externe (nu le-aș numi neapărat agresiuni), legate de natura socială a vieții noastre individuale. Mă refer la protecția fizică (față de dușmani, hoți, musafiri nepoftiți...), dar în același timp și la protecția intimității, a unor drepturi fundamentale și așa mai departe. O altă funcțiune este de a confirma un anumit statut social. Nu este o funcțiune modernă, recent descoperită sau specifică unor anumite tipuri de societate – dintotdeauna șeful de trib a avut cel mai bun adăpost, regele a stat în palat, iar capul familiei în cea mai bună cameră (sau dacă nu, cel puțin hotăra cine primește cea mai bună cameră...).
Fiecare adăpost îndeplinește una sau mai multe funcțiuni, cu mai mult sau mai puțin succes în funcție de caracteristicile sale pur materiale.
Peste toate acestea însă, anumite adăposturi îndeplinesc și o altă funcțiune, poate mai puțin sesizabilă în viața de zi cu zi, anume aceea de a transmite locatarului starea de „acasă”.
Ceea ce presupune o combinație unică de dragoste, liniște sufletească și siguranță, plus o multitudine de alte sentimente și senzații, amintiri și vise – toate legate atât de loc, cât și de colocatari (trecuți, prezenți, uneori și viitori). Nu întotdeauna este vorba de aspecte pozitive (există cămine care trec prin durere, suferință, frustrare, cu efecte de consolidare a noțiunii de „acasă”). Nu întotdeauna senzațiile și sentimentele sunt conștientizate, iar combinațiile sunt oricum unice pentru fiecare din noi. Pentru colocatarii aceluiași adăpost, senzația de ‚acasă’ se bazează de regulă pe declanșatori diferiți și conștientizarea ei devine mult mai acută în cazul unor schimbări (părăsiri temporare sau definitive ale spațiului respectiv).
Există oameni care se simt acasă oriunde călătoresc, oameni care se simt acasă doar în anumite locuri speciale, oameni care nu se simt acasă nicăieri și oameni care se simt acasă într-un singur loc. Nimeni nu ne poate spune cum este cel mai bine. Din momentul în care devenim oameni cu capacitate de decizie, suntem liberi să căutăm locul acela special (sau locurile), dincolo de cercul inițial de confort, care de obicei se întinde în jurul casei (sau caselor) în care am crescut, înainte să devenim proprii noștri stăpâni.
În egală măsură toți suntem liberi să ne simțim ‚acasă’ în același loc în care am devenit oameni și deci să stăm cuminți pe lângă casa părintească. Sau să renunțăm la căutare oricând simțim că am găsit ceea ne dorim, sau să ne răzgândim uneori pe parcursul vieții – adică să ne oprim pentru o vreme într-un loc sau altul, apoi să mergem din nou mai departe sau (de ce nu?) să ne întoarcem pe unde am mai fost (pe sistem rusesc - adică facem 180 grade și apoi... tot înainte!).
Scriam cu ceva timp în urma pe blogul prietenului meu Peter despre curățenie și schimbare. Ceea ce încerc să descriu astăzi este oarecum similar – viața ca un proces de schimbare continuă, prin care trecem din mai multe puncte de vedere - fizic, psihic, sufletesc. Nu doar noi ne schimbăm, ci și tot ceea ce gravitează în jurul nostru – ființe și lucruri, aspecte fizice și materiale, dar în egală măsură contexte și percepții, așteptări și senzații, fel de fel de aspecte non-materiale. Noțiunea de ‚acasă’ nu constituie neapărat o excepție, și ea se poate schimba odată cu noi.
De câte ori nu v-ați întors după multă vreme într-un loc și nu ați mai recunoscut nimic? Este la fel de firesc cu a vă întoarce după multa vreme într-un loc și a găsi totul la fel. Unele schimbări sunt statice (da, nu râdeți – telefonul de anul trecut este neschimbat și totuși nu mai e la modă, nu?), altele dinamice. Unele le observăm cu ochiul liber, altele le resimțim la alt nivel de percepție, iar de unele nu ne dăm seama deloc (dar asta nu înseamnă că ele nu există).
Și iată că încet-încet mă apropii și de tema de astăzi, adică (dacă vă mai amintiți!)... răbdarea.
Lecția răbdării o învățăm cel mai bine de la natură, de la piatră și de la apă, de la cămilă și de la deșert, de la iepure și de la broasca țestoasă.
La nivel de indivizi și de societăți există destine marcate de putere sau de persistență, de tactici de atac sau de apărare, de protecționism sau liberalism, de inteligență sau de înțelepciune. Fiecărei trăsături dominante i se pot asocia în subsidiar grade variate de răbdare. Pentru că răbdarea poate fi privită ca o unitate de măsură – a timpului scurs între stabilirea unei destinații și atingerea ei, determinat atât direct cât și indirect, de calea pe care o alegi ca să ajungi acolo.
După felurite experiențe cu efecte pozitive și negative, percepția mea actuală este că oamenii cu adevărat răbdători nu sunt nicidecum leneși, slabi sau lași. Ei au învățat în timp să aleagă calea care li se potrivește cel mai bine pentru a obține efectul dorit, respectiv a atinge destinația pe care și-au ales-o. Există fel de fel de reguli (de genul „drumul cel mai scurt între două puncte este o dreaptă”), de vorbe înțelepte (cum ar fi „drumul contează și nu destinația”), care dacă sunt privite dintr-un anumit unghi sunt pur și simplu eronate. În general orice vorbă scoasă din contextul care i se potrivește, oricât de înțeleaptă ar fi, poate deveni o prostie.
Și pentru că se face târziu și „mai e mult până departe”, am să mai fac un pas timid către subiect, respectiv am să vă povestesc ce m-a determinat astăzi să aștern aceste rânduri.
În ultimul an am călătorit foarte mult, cel mai des cu avionul. Cu două-trei excepții (dintre care una notabilă - o adevarată aventură), nu am avut probleme de natura întârzierilor sau modificărilor neașteptate de program. Astăzi însă, imediat ce am sosit la aeroport, am văzut afișat pe panou faptul că avionul urma să aibă aproape o oră întârziere la plecare. Cifrele s-au transformat apoi într-o oră și jumătate, ceea ce deja însemna că am aproape două ore la dispoziție să fac ceva - orice!
Bineînțeles că existau și efecte ale întârzierii, destul de variate. Din categoria certe și neplăcute mi-au trecut prin minte 'sosesc mai tarziu, dorm mai putin’. Dar și certe plăcute - 'aștern câteva gânduri pe ecran, ceva ce nu am făcut de multă vreme’. Pentru categoria incerte și neprevăzute nu mi-a venit nici o idee, pentru că oricum întreaga derulare ulterioară de evenimente urma a se decala cu intervalul de întârziere, deci... cine să mai știe ce mă va aștepta?... sau ce m-ar fi așteptat, însă datorită (sau din cauza) întârzierii nu mai urma să se întâmple?...
Lumea părea nemulțumită în jur. Probabil pe bună dreptate, dacă urma să piardă legături (cu trenuri sau alte avioane). Probabil urma să fie nevoiți să ia taxi, să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a ajunge în siguranță la adăposturile lor. Disconfortul exista, lumea nu mai avea răbdare și abia aștepta să se plece odată!...
Iar peste toate acestea, pentru mine rămânea întrebarea ‚ce fac cu timpul liber care s-a creat astfel?’ Pentru că nu am cum să influențez orarul de zbor, prefer să fac ceva plăcut, pentru că știu că e singura manieră brevetată neoficial de accelerare a timpului. Pot citi, pot vorbi la telefon, pot socializa cu vecinii, pot sta degeaba, pot scrie... Mi-am amintit de o campanie anti-fumat foarte drăguță, care propunea fumătorilor activități alternative care durează... cam cât o țigară! Cea mai haioasă mi s-a părut opțiunea de a face‚nimic’. La fel cum pilula contraceptivă ideală rămâne aspirina – nu înainte, nici după, ci în loc de...
Și uite-așa am ales să scriu, cu scuzele de rigoare față de vecinii de așteptare, care am sperat că mă vor înțelege. Există momente când personalitatea mea sociabilă se duce la culcare și numai în astfel de momente pot să scriu. Iar în duminica respectivă personalitatea cu pricina dormise oricum și nu avea chef să se trezească taman seara! Foarte probabil urma să mă manifest prin socializare susținută și compensatorie săptămâna următoare.
Și iată că, în timp ce scriam, m-a sunat nepoțica mea în vârstă de patru ani (prin intermediul mamei sale și sorei mele), care vroia să vorbească la telefon cu cineva. Așa că am auzit trei voci de înger (ea, frățiorul ei de aproape 6 ani și mama lor), preț de câteva minute, pe care altfel ar fi trebuit să le petrec într-un proces de rutină – respectiv urcarea în avion. Am făcut un schimb reciproc de bucurie cu ei și în plus, printr-o binevenită coincidență, mi-au oferit material pentru ceea ce scriam, deși nu știau ce se întâmplă la celălalt capăt al firului (sau mai bine spus al lipsei de fir în zilele noastre...).
Sora mea se plângea că cea mică e teribilă, că nu are niciodată răbdare până vorbește mama, ori de câte ori sună cineva. Se repede să îi ia telefonul sau strigă și nu o lasă deloc să vorbească. Ceea ce mi-a amintit bineințeles și de un banc (pe care însă nu îl pot spune aici) cu faimoasa frază ‚răbdare, fata mea!...’.
Nepotul meu a urmat la vorbitor și m-a întrebat senin de ce nu merg cu mașina la Viena, dacă tot nu vine avionul. Întrebare logică și perfect justificată pentru vârsta lui, care demonstrează o orientare precoce spre identificarea de soluții. I-am răspuns că mi-ar lua o zi întreagă să ajung cu mașina, așa că, deși mai am de așteptat o oră-două până plec, tot mai repede o să fie cu avionul. Ceea ce m-a dus (oare pentru a câta oară?) cu gândul către evoluția feluritelor mijloace de transport pe scara istoriei, la cât de ușor ne mișcăm în ziua de astăzi și cât de firesc (chiar meritat) ni se pare acest lucru în schimbul unui preț din ce în ce mai modest.
Pe măsură ce progresăm tehnologic, răbdarea noastră ca indivizi și ca națiuni se topește văzând cu ochii. Deși am obținut lucruri extraordinare, ne dorim tot mereu mai mult și mai repede - avem tot mai puțină răbdare să înțelegem, să testăm, să explorăm, să comparăm. Experimentăm noi produse și soluții, medicamente și tratamente, fără să ne gândim că deseori este nevoie să treacă o generație pentru a le înțelege cu adevărat consecințele. Ne aventurăm să cumpărăm lucruri pe care nu știm dacă ni le vom putea permite în viitor, alimentând criza sistemică ce ne înconjoară.
Se pare că am picat deja de ceva vreme în capcana marilor civilizații, pornind nerăbdători pe calea autodistrugerii. Din păcate istoria e scrisă subiectiv și părtinitor și nu avem nici cea mai mică idee care sunt semnalele de avertizare pentru civilizațiile aflate pe calea spre autodistrugere. În seara aceasta o ipoteză tristă mi-a trecut prin cap: și dacă la un moment dat pe scara evoluției, marile civilizații și-au pierdut pur și simplu răbdarea și au făcut câteva prostii ireversibile la scara globală?!
Pare imposibil ori sună mai curând cunoscut?
Astă seară am să mă opresc aici. Nu însă înainte de a le mulțumi celor care au avut răbdare să ajungă până aici, cărora le doresc din suflet să aibă și rabdarea de a parcurge acele drumuri care li se potrivesc cel mai bine, oricât ar fi de lungi, către destinațiile cele mai importante din viața lor!
Seară bună,
Georgina
Subscribe to:
Posts (Atom)