DUMINICA DE OCTOMBRIE IN VIENA II

(sau ... ‚Toparlanul din Stadtpark’)

Motto: Nu este nimic in neregula cu adolescentul de astazi, care sa nu se rezolve prin trecerea a 20 ani. (Autor Necunoscut, sursa http://www.quotegarden.com/ )

Astazi a fost duminica si, la fel ca in urma cu doi ani, cand am scris primul editorial cu acest titlu, a plouat si a fost frig. De data asta insa nu m-am mai ascuns prin cafenele sau muzee, ci am dormit pana spre pranz, dupa care am iesit sa imi incarc bateriile alaturi de prietene. Simplu si relaxant.

In timp ce ma intorceam spre casa, am vazut un starc pe lacul din Stadtpark. Si pentru ca in ultima vreme am usoare dificultati in a gasi cuvinte in limba romana, am ajuns sa fac niste sinapse destul de haioase... asa ca primul cuvant care mi-a venit in minte vazand acea pasare a fost ‚toparlan’. Am inceput sa mustacesc – iata un toparlan stingher la Viena. Bietul parea oarecum confuz, asa inalt, cenusiu si relativ rupt de realitatea rato-lebedo-porumbelo-cioreasca din jurul sau. Cam ca un baschetbalist croat intr-un lac plin de gimnasti chinezi.

Am inceput sa ma intreb daca nu cumva ‚toparlan’ este si o pasare, nu doar numele mitocanului de rand. Am cautat in dexonline cand am ajuns acasa, insa s-a dovedit ca nu e... In orice caz, ideea de toparlan la Viena mi-a placut si cred ca mi-a fost indusa de conversatia de dupa amiaza cu una din prietenele mele. Se afla oarecum in trecere prin Viena si mi-a adus aminte de socul meu din urma cu ceva anisori (vreo 6 mai exact), cand am descoperit cu stupoare cat de putin respect exista intr-o societate Vest-Europeana de calibru, cum este cea de aici. Cum imi taiau calea cu elan, atat barbati cat si femei, intr-o cursa nebuna catre intaietate absoluta - primul la intrare, la urcarea in tramvai, la casa sau la ghiseu. Fara nici o regula aparenta (sex, varsta, intrare-iesire sau mai stiu eu ce...). Eram imbrancita fara a mi se cere scuze, oamenii treceau prin mine pe strada daca nu ma feream, barbatii nici macar nu se uitau cand imi luam singurica haina de la cuier. Existau si exceptii bineinteles, insa din pacate numai printre persoanele care depaseau binisor 50 ani ... Care de altfel ma si priveau in ochi si imi zambeau cu o oarecare nostalgie, atunci cand vedeau ca ii priveam cu ochi mari si zambitori la schimb.

Constatarile de genul celor de mai sus m-au dus cu gandul la faptul ca emanciparea femeilor s-a tradus mai curand prin eliminarea unor gesturi simbolice din categoria galanteriei decat prin oferirea unor sanse egale in societate. Fenomenul seamana mai curand cu o masculinizare a femeii decat cu pastrarea diferentelor dintre cele doua sexe, in spirit de respect reciproc pentru ceea ce suntem si am putea contribui la dezvoltarea societatii.

Un alt motiv pentru care am ajuns sa ma gandesc la toparlanie la Viena a fost si o vizita recenta in Polonia, unde am retrait o avalansa de senzatii din vremea copilariei si adolescentei. Nu ca as fi crescut pe-acolo, nicidecum! Insa mirosurile, gusturile, bucuria in stare pura si senzatiile pe care le-am trait in ultimele zile mi-au adus aminte de copilarie. De jocurile din Salina de la Slanic, de povestile cu fantome ale unchiului meu, de bunatatile pregatite de mama, bunica si de matusile mele, de curtoazia barbatilor din familie si din jurul familiei noastre.

Mai exact, am participat la un eveniment pregatit la Cracovia, cu mult suflet si entuziasm de colegii polonezi. Iar la despartire, am intins mana catre unul din organizatori in semn de ‚la revedere’, iar el mi-a luat-o si a sarutat-o, spunandu-mi cu un zambet galant „this is the Polish style”. Nici nu mi-am dat seama de cat amar de vreme nu imi mai sarutase mana un barbat. Insa m-a dus cu gandul imediat catre romanescul ‚Sarut Mana’, care pe vremuri era chiar insotit de gestul respectiv. Bineinteles ca o astfel de scena necesita prezenta unui domn si a unei doamne, in acelasi timp si in acelasi loc, ceea ce este mai greu de imaginat in zilele noastre, insa nici pe departe imposibil.

Si uite-asa, am ajuns sa ma gandesc cu nostalgie la vremurile cand barbatii stiau prea bine ca femeile trebuie respectate si alintate in acelasi timp, ca galanteriile sunt parte din nevoile de baza, alaturi de apa si sapun. O usa, un scaun, o haina, o plecaciune... mici gesturi care nu semnifica nici slabiciune nici inegalitate, ci pur si simplu respect si admiratie. Un fel de multumire anticipata pentru ceea ce urmeaza - un zambet, o vorba buna, o privire admirativa fata de cel care face aceste gesturi. Ceva endorfine de ambele parti. Societatea contemporana pare sa ignore din ce in ce mai mult astfel de uzante in numele egalitatii intre sexe, insa mie nu mi se pare catusi de putin o evolutie pozitiva.

Ma gandesc apoi la relativitatea toparlaniei – cum e in Viena fata de Bucuresti de exemplu. Banuiesc ca daca este sa compar comportamentul in trafic, respectul si toleranta, aspecte de calitatea vietii (de la curatenie pana la hotie si nepasare), ar exista argumente de ‚mai rau’ de ambele parti. Nu intru in amanunte, insa pana la urma imi gasesc refugiul in cercul de prieteni si in familie, acolo unde am siguranta ca regasesc curtoazia cu care m-am obisnuit  – atat aici cat si acolo.

Insa in secunda urmatoare imi dau seama ca nu e suficient. Generatiile care cresc acum o sa ne inlocuiasca in cateva decenii. Si se indreapta in aceasta directie neplacuta de care astazi incerc sa ma feresc, inchizandu-ma in cercul confortabil al microcosmosului social din imediata-mi apropiere. Aparent fara legatura directa, ma indrept cu gandul catre dezbaterile despre religie in scoala. Parerea mea este ca ar fi mai bine sa ne indreptam catre ceva care sa nu genereze discriminare, ceva ce pare ca lipseste acum si ar fi prea tarziu sa ii invatam pe copiii nostri abia la adolescenta. O materie despre principii ‚batranesti’. Nu stiu sub ce denumire comuna am putea sa o promovam, insa ar trebui sa cuprinda etica, morala si galanteria. E trist ca ma gandesc sa o includem in scoala, pentru ca de fapt copiii ar trebui sa vina deja inscrisi ‚cu cei sapte ani de acasa’. Insa atunci cand ‚acasa’ s-a transformat intr-un amalgam de bone necalificate, gradinite supraaglomerate, televizor si internet, cred ca e timpul sa ajustam drastic procesul educational. E pacat sa presupunem ca ‚altii’ vor creste copiii astfel incat sa devina oameni.

Toate cele bune!

Georgina

Dorinta

Motto (o vorba din batrani adaugita):

Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca.

Ai grija ce nu-ti doresti ca sigur se implineste.

Ai grija cum iti doresti, ca in ceruri se joaca telefonul fara fir la nivel profesionist.

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris. Vreme de calatorit, vreme de gandit, vreme de vremuit... alergatura in toate directiile, incercarea de a acoperi cat mai bine fel de fel de sarcini si prioritati, cam toate fiind inghesuite in plan profesional. Simteam ca traversez 'o perioada' - stiti voi, din categoria incarcare temporara, peste care trebuie sa trec astfel incat totul sa fie mai bine 'dupa'. Saptamana aceasta ceva forte mai presus de mine au reusit in sfarsit sa traga frana de mana si sa-mi arate ca e timpul sa o iau mai incet. Sa revin la o normalitate cu care sa pot sa traiesc linistita.

Si cum s-a intamplat asta? Am primit in sfarsit ceva ce imi doream de o vreme.

Adunasem la activ dorinte care necesitau implinire relativ grabnica. La fel ca in urma cu aproximativ doi ani (cand am trecut iar prin ciclul dorinta - implinire - schimbare), Universului i-a luat in jur de sase luni ca sa pregateasca o solutie potrivita doleantelor mele. Si tot la fel ca atunci, cand am privit rezultatul, am avut senzatia ca ceva lipseste, ca Implinitorul Dorintelor Mele nu stie sa livreze decat partial sau in transe.

Au trecut cateva zile de la livrarea dorintei. Si am reusit sa constat cu tristete ca, oricat de multa vreme trece peste mine (si experiente), am in continuare tendinta viscerala de a reactiona instinctiv ca un copil rasfatat. Ce inseamna asta? Ca de cate ori mi se implineste o dorinta, prima reactie este sa compar ceea ce primesc cu ceea ce cred eu ca imi doream. Din fericire, tot pe masura ce trece vremea, intervalul de timp in care reevaluez situatia si inteleg ca am primit de fapt cea mai buna alternativa din cele existente devine din ce in ce mai scurt. Asta nu inseamna si ca invat in acelasi timp sa imi pun dorinte mai exacte, continui sa ma comport ca in bancurile cu pestisorul de aur. Dar imi este din ce in ce mai clar ca in asta consta frumusetea vietii. Ar fi plictisitor daca fiecare dintre noi am scrie scenarii exacte pentru propriul nostru viitor. Ar disparea surpriza, provocarea, adaptarea, VIATA.

Ca sa ma fac inteleasa mai bine am sa va dau un exemplu simplu. Mi-am dorit la un moment dat un catel de rasa. Am primit catel, da' bietul era maidanez pur-sange. De fapt erau chiar doi (orfani de pe strada), insa numai unul a supravietuit. A trait in jur de 18 ani si a fost unul din cei mai iubiti catei de pe planeta. Nu rasfatat, nu privilegiat, ci pur si simplu iubit. A stat doi ani fara nume (il strigam "catel"), poate pentru ca a durat ceva pana sa il acceptam. Cand l-am botezat il iubeam de fapt deja de mult, insa consideram ca numele 'catel' chiar i se potriveste. Societatea a exercitat insa ceva presiuni (...) si a trebuit sa primeasca un nume ceva mai personalizat. Oricum, si lui i-a luat cam tot atat (2 ani) ca sa ne arate cat e de inteligent si cuminte. Iar cand s-a dus de langa noi, am simtit cu totii ca am pierdut un membru al familiei. Si astazi imi amintesc cu drag cum se odihnea boticul lui in palma mea si cum il semnam alaturi de noi pe felicitarile de Craciun si Paste, pentru cei care il cunosteau si indrageau.

Am mai trecut de atunci prin fel de fel de dorinte care mi-au fost refuzate. Sau implinite partial, ceea ce uneori pare a fi echivalentul unui refuz. Cu fiecare astfel de intamplare invat tot mai bine sa privesc oamenii din jur cu alti ochi, atunci cand sunt expusi unor situatii diferite. Volatilitatea si impredictibilitatea naturii umane ies la iveala in momentele in care fiecare din noi este perceput oarecum vulnerabil. Atunci se separa cel mai usor prietenii adevarati de oportunisti, graul de neghina. Si tot atunci fiecare isi determina masura propriei puteri sau slabiciuni. De fapt nu cred ca e vorba de o impredictibilitate a naturii umane ci mai curand de o predictibilitate a ei, insa nu in directia pe care o visam noi, cei care tinem minte invataturile lui Harap Alb chiar si la maturitate.

De multe ori atunci cand primesc lectii, le primesc in grup. O data cu lectia umilintei vin si lectiile rabdarii, bunatatii, intelegerii, acceptarii unor sensuri care depasesc orizontul meu ingust. Realizez ca in paralel cu drama (sau comedia) personala, pe care o traiesc cu intensitate (pentru ca e a mea si ma afecteaza), se intampla in paralel milioane de alte drame (chiar tragedii), unele mai importante decat celelalte. Si undeva pe scara universala ma duc cuminte sa ma asez pe treapta mea. De unde sa continui sa fac ce stiu eu mai bine - orice ar insemna asta.

Saptamana trecuta am primit deci ceva ce imi doream de mult. Si pentru ca tot veni vorba de Harap Alb, as putea sa va ofer o comparatie: imi doream un cal care sa zboare ca vantul, sa imi citeasca gandul (si sa il mai si implineasca), sa manance jaratec si sa scuipe foc. Cam asa arata candidatul meu ideal in urma cu o saptamana. Am primit iata insa un cal care mananca de toate, nu scuipa mai nimic (ca e frumos educat!), citeste literatura universala si zboara doar cu avionul. Ce reactie puteam sa am la asa ceva? Pai normal ca am fost dezamagita, pe modelul copilului care a descoperit ca Mos Craciun e insurat cu mama si are cativa copii in intretinere - pe mine si pe fratiorii mei. Am pus botic si am vrut sa imi iau jucariile si sa plec de acasa (sau acasa, ma rog... depinde de unde privim).

Dupa care am adormit (slava Domnului ca a inventat noaptea!). Dimineata m-am trezit cu un zambet pe fata, realizand de fapt la lumina zilei care tocmai incepea ca ... mi se implinise dorinta.

Ce va urma de acum incolo am sa vad - daca sau cand o sa il botez, daca sau cand am sa ajung sa il bat pe spate, daca sau cand am sa constat ca imi lipseste de pleaca sau ca nu mai pot trai fara el. Primul pas a fost acceptarea, de aici incolo om vedea impreuna. Asa cum spunea cineva mai intelept decat mine, secretul fericirii este sa iti mai doresti ceva si dupa ce ai primit. Iar efectul noptii (sfetnic bun!) s-a simtit imediat, pentru ca ieri prietenii mei se minunau de ce radiez asa, dupa ce cu cateva luni in urma se parea ca am un camp magnetic permanent care mentine un norisor negru deasupra capului meu. Practic ieri afara ploua cu galeata, insa undeva pe strada mea tocmai iesise un soare timid de dupa colt.

De ce am ales sa va povestesc acum toate astea? Pentru ca ultima saptamana mi-a adus aminte de luna mai 2010 din nou. Am realizat ca era cat pe-aici sa treaca aniversarea de doi ani de la ultima mea mare decizie, fara sa va spun ce mai fac, cum imi mai merge. Am realizat ca, in lumile voastre paralele sau intrepatrunse, va vedeti fiecare de propriile dorinte sau planuri, familii si vieti. Iar in ultima vreme eu imi vedeam cuminte de lumea mea paralela, fara sa mai dau vreo stire - si asta cam de multicel.

Desi in vietile voastre nu se va schimba nimic doar pentru ca scriu eu vesti pe blog, am simtit ca era timpul sa va salut si sa va aduc la cunostinta ca sunt bine. Si chiar mai mult, ca imi doresc in continuare sa fiu si mai bine, chiar daca nu am invatat prea bine ce si mai ales cum sa ii cer bietului pestisor. Mai promit si sa continui sa ii multumesc, pentru ca nu se lasa batut si livreaza - asa cum se pricepe si el de bine sa o faca.

Imbratisari!

Georgina

CONFORT

Motto:
Majoritatea oamenilor se simt mai confortabil cu probleme vechi decat cu solutii noi (Autor necunoscut / The Quote Garden )

Cu destul de multa vreme in urma (4-5 ani), pe cand inca scriam pentru info.kappa.ro, am inceput un editorial despre ‘confort’ pe care l-am lasat neterminat. Era pentru prima data cand imi alegeam o tema si nu reuseam sa ajung la nici o concluzie si am pus asta pe seama faptului ca treceam printr-o perioada dificila in viata personala. M-am gandit atunci ca probabil nu am atins gradul de confort care sa imi permita sa impartasesc cu voi o viziune proprie asupra senzatiei respective.

Inainte de mutarea de la Bucuresti la Viena m-am gandit sa abordez tema confortului, in ideea ca schimbarea pe care am ales-o va intrerupe temporar senzatia pe care o aveam ‘acasa’. Insa din nou am abandonat, in general cam din acelasi motiv – inca nu ma simteam suficient de confortabil scriind despre asta, nu aveam ce mesaj sa transmit.

Astazi am realizat subit de ce nu reusesc sa ma mobilizez sa va vorbesc despre confort. Raspunsul pare relativ simplu: pentru ca nu ma dau in vant dupa el. Imi place sa scriu despre lucruri care ma provoaca, despre care am o parere sau chiar mai multe, pentru ca au sensuri alternative si de preferinta doze de ambiguitate care imi provoaca imaginatia. Confortul insa nu prea se potriveste firii mele. As putea spune chiar ca in ultima vreme incep sa ma intreb daca nu cumva cautarea disconfortului a devenit pentru mine un mod de viata.

Ca sa nu cumva sa va imaginati ca dorm pe bolovani sub cerul liber sau ca sed la masa pe ace precum fachirii, cred ca trebuie sa lamurim un lucru: nu ma refer catusi de putin la confortul fizic, desi dexonline cam pe asta pune accentul cand defineste cuvantul de fata. Cu tipul asta de confort sunt prietena la catarama, mergand pana la exagerare cateodata. Pe masura ce inaintez in varsta ma apropii periculos de mult de zona de ‘tabiet’.

De asemenea nu intentionez sa ma adresez in scrierea de astazi laturii pasionale si sentimentale a vietii personale, care prin natura ei e rareori confortabila... pentru partea asta v-as trimite mai curand la o scriere mai veche - despre dragoste.

Prin urmare, cele de mai jos se refera la latura profesionala si rationala a vietii si daca rezistati pana la capat o sa vedeti de ce sunt necesare aceste precizari.

Ceea ce imi scapa printre degete este confortul care ar trebui sa decurga din convietuirea pasnica cu viata de toate zilele. Sa traiesc confortabil ar insemna sa ma cufund gratios si apoi sa inot elegant in fel de fel de curente si opinii, reguli si cutume universal acceptate, aplicate mai mult sau mai putin unitar (insa la unison), de lumea inconjuratoare. Eu insa ma arunc pur si simplu ca elefantul in piscina, dupa care ma mai si scutur vartos. Asta pentru ca am prostul obicei de a incerca sa inteleg ceea ce ma inconjoara, de preferinta inainte de a constata ceea ce mi se intampla ca rezultat a ceea ce ma inconjurase.

V-am pierdut? Nu-i nimic, ca revin. Mai simplu: imi vad existenta cotidiana ca o unica oportunitate de a trai cu folos. Prin urmare, cu cele mai bune intentii, pun in aplicare doua principii.

Primul principiu rezulta din faptul ca sunt o adoratoare a logicii, in toata diversitatea ei (de la domeniul stiintific, matematic, economic-financiar, la socio-relational, politic, organizational –formal si informal, cultural –chiar multicultural). Prin urmare, inainte de a ma apuca sa fac ceva, ma straduiesc sa determin daca ceea ce se asteapta de la mine are sens. Daca are deja, se declanseaza instantaneu reactia ‘munca cu drag si spor’. Daca nu are, ma straduiesc sa ii confer un sens fie inainte de a ma apuca de treaba, fie in timp ce depun efort sa ajung la rezultate. De multe ori fac asta prin provocarea regulilor existente, alteori pur si simplu prin provocarea celor care le aplica, catre o interpretare mai rationala a lor. De ce? Pentru ca viata e prea scurta sa mi-o petrec facand lucruri fara sens, numai pentru ca altii nu vad ca sunt lipsite de sens. De multe ori sensul consta tocmai in revelarea non-sensului celor care nu il percep. In fine... va rog sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns inca la performanta de a da un sens vietii mele in fiecare zi!... Insa exista un procent de non-sens cu care pot sa traiesc si exista un prag de toleranta (sau mai bine spus intoleranta) peste care ma simt nevoita sa trag linie. Va amintiti ca a existat un film prin anii ’70 care se numea “Pe aici nu se trece!”? Cei care urmaresc seria ‘Roots’ de pe blogul in engleza cred ca au sesizat deja perceptia mea ca, in ansamblul nostru ca omenire, ne apropiem din ce in ce mai tare de pragul de care vorbesc acum. Sunt zile cand concentratia de non-sens din viata noastra (fie ea profesionala sau personala) se apropie atat de mult de pragul de toleranta, incat e timpul sa schimbam ceva.

Al doilea principiu pe care il aplic in viata de zi cu zi este: ceea ce fac trebuie sa mi se potriveasca, sa ma reprezinte. S-ar putea ca multi sa se simta revoltati la aceasta afirmatie, in sensul ca este un mod de viata prea ‘egocentrat’ (nu cautati, ca nu e in dex decat in variantele ‘egocentric/ist’, pe care insa nu le folosesc pentru ca nu mi se potrivesc...). Ce imi place cel mai tare la definitia din dex a egocentricului este partea “care se considera centrul universului”, inserata acolo ca un fel de defect. Nu mai tin minte in cate din scrierile mele am afirmat ca suntem unici si nu cred ca mai surprinde pe nimeni afirmatia asta. Intelegerea celor ce ne inconjoara este atat de dependenta de capacitatea noastra de perceptie, incat cred ca a ‘centra universul’ in interiorul nostru este firesc, pur si simplu reprezinta o recunoastere a unicitatii noastre. Cu cat suntem mai constienti de acest lucru, cu atat mai frumos daruim si ne daruim celor din jur. Altruismul, generozitatea, empatia – toate acestea sunt calitati pe care nu le vad catusi de putin antagoniste, ci in mod necesar complementare cu egocentratul meu (care poate fi inteles ca un egocentric cu fata umana). Exista bineinteles si egocentrici egoisti si imorali, care urmaresc numai propriul interes si in procesul atingerii scopurilor ranesc pe cei din jur, insa asta e alta problema si probabil tema asta va face obiectul unei scrieri separate – despre etica.

Revenind insa la confort si recapituland cele doua principii, as putea spune ca imi place sa traiesc viata prin derularea acelor activitati pe care le percep ca avand un sens, si care in acelasi timp mi se potrivesc. Calea pe care o urmez este deci aleasa dupa natura personalitatii mele. Timpul a dovedit ca de fapt eu si viata mea ne influentam reciproc, mai exact in succesiunea actiunilor pe care ni le-am asumat impreuna, atat asteptarile cat si abordarile noastre s-au schimbat gradual.

Si iata-ma intrata de fapt intr-un cerc vicios, care m-a impiedicat in ultimii ani sa pot afirma cu certitudine ca traiesc cu un anumit grad de confort. Prin natura ei, schimbarea creeaza disconfort – teama fata de necunoscut, anticiparea unui potential esec. Eu insa m-am obisnuit sa gandesc, sa simt si sa actionez in conformitate cu cele doua principii de mai sus. Pentru mine disconfortul incepe acolo unde cele doua principii nu pot fi aplicate sau nu produc rezultate pe o perioada indelungata de timp. Schimbarea ca atare nu imi creeaza disconfort, desi nu pot sa spun nici ca sunt extaziata cand nu stiu ce poate aduce ziua de maine.

Stilul asta de viata insa creeaza dinamism, in sensul ca pe masura ce obtin schimbarile pe care le vizez, in mediul in care traiesc si in interiorul propriei mele persoane, simt nevoia sa ma indrept catre noi provocari. La asta se mai adauga o problema, pe care o am inca din copilarie, aceea ca am o atentie exagerat de distributiva si sunt obisnuita cu viteze de la 5 in sus pe mai multe directii concomitent, atat in gandire cat si in vorbire. Am si rabdare, insa in general pe principiul ‘Da-mi Doamne rabdare... acuuum!’

Si nu reusesc sa imi aduc aminte de o perioada de vacanta de la stilul asta de viata, cel putin nu de cand am terminat facultatea si am inceput sa lucrez (ca bine m-a sfatuit o matusa ‘mai stai si tu un an doi la un masterat, ca dupa aia o sa muncesti toata viata...’). Imi amintesc ca au existat si oameni care au incercat sa ma tempereze. Cei putini care au reusit au stiut sa ma convinga ca asa obtin de fapt cele mai rapide rezultate (pe principiul altui film din perioada comunista ‘Grabeste-te incet’). Cei care au incercat sa ma influenteze cu argumente de genul ‘iti faci rau’, ‘asa nu o sa ajungi departe’, ‘oamenii te vor respinge daca nu esti mai docila’, au esuat lamentabil, pentru simplul motiv ca nu se potriveste cu principiul numarul doi. Nu imi propun nici sa ajung departe, nici sa ma autoconserv, si nici sa ma iubeasca lumea pentru ceea ce nu sunt...

Si hai sa nu fim ipocriti! Pentru toti e confortabil sa stam pe canapea la televizor sau cu o carte in mana sau haladuind pe internet. De acolo insa ‘se rezolva’ numai probleme globale (reflexivul e intentionat – adica subiectul e ‘altii’…). Va dati seama unde ar fi ramas stramosii nostri daca ar fi invatat inca din epoca de piatra sa se relaxeze, sa se detaseze de grijile cotidiene, sa gandeasca pozitiv si sa se bucure de clipa - departe de lumea dezlantuita? Probabil ca ar fi atarnat si acum linistiti la soare pe o ramura mai groasa de copac (ca una mai subtire i-ar fi jenat putin la coaste…).

Insa pe mine m-a blagoslovit natura cu o pielea alba care se arde repede, asa ca ar fi trebuit sa gasesc o solutie inca de pe atunci. Si iata ca am ajuns la final sa ma contrazic cu inceputul (cand spuneam ca nu ma am bine cu confortul), ceea ce ilustreaza perfect ciclul noilor provocari descris mai sus... La sfarsitul exercitiului de astazi am aflat insa ca e pur si simplu o problema de definitie. Aveam de fapt nevoie sa inteleg confortul din punctul meu de vedere si iata ca am constatat ca traiesc confortabil cu el de multa vreme. L-as defini deci ca fiind obisnuinta cu binele. In cazul meu e reprezentat de aplicarea celor doua principii de viata ilustrate mai sus, de asa natura incat sa genereze ‚bine‘ - atat pentru mine cat mai ales pentru cei din jur. Musai, ca altfel nu ma simt eu bine...

Sa aveti deci parte de confort si sanatate, in Saptamana Mare si intodeauna!
Georgina Popescu