Maine zbor catre Belgrad. Saptamana trecuta eram la Varsovia, cu doua saptamani in urma la Moscova, mai devreme de asta la Bratislava. Kiev, Sofia, Budapesta. In week-end ma intorc la apartamentul meu din Viena. Anul trecut pe vremea asta eram inca acasa, la Bucuresti.
De ce va spun asta? Nu ca sa va fac invidiosi si nici ca sa credeti ca ma plimb in nestire. Peste tot "zbor" cu treaba, sarcini destul de dificile. Fiecare zbor adauga o doza de radiatii si de variatii de presiune pste creierasul meu. Poate ar trebui sa zbor cu inima stransa cu privire la ce voi gasi acolo unde ma duc, sau la ce se asteapta de la mine. Pentru ca tot ce tine de serviciu este serios si nu sufera amanare. Insa nu e asa. Zbor cu sufletul usor si cu inima deschisa, pentru ca ma duc sa cunosc oameni. Sa gasim impreuna solutii, sa cream punti de colaborare si intelegere reciproca in fata unor probleme comune.
Astazi am avut o revelatie: viata este minunata, iar perceptia noastra asupra celor care ni se intampla ne poate strica toata placerea de a o trai. Avem libertatea de a visa la orice pe lume, cu ochii deschisi sau in timpul noptii. Ce este cert insa e ca dimineata trebuie sa ne trezim si sa ne traim viata. Astazi ne poarta intr-o parte, maine in alta. In urma cu exact 5 ani treceam printr-o perioada dificila, poate cea mai dificila de pana acum din viata mea. Insa ma ridicam din pat in fiecare dimineata, ma spalam pe fata si ma apucam sa imi traiesc viata, cu perseverenta. Zi de zi, aveam in fata prima zi din restul vietii mele.
Succesiunea asta m-a adus aici. Nu stiu daca este o viata buna sau rea, nu exista ideal pentru mine - este pur si simplu viata mea si ii iubesc fiecare minut, fiecare secunda. As putea sa va povestesc despre multe dificultati din perioada asta, cum ar fi munca intensa, comprimarea timpului in raport cu cele care trebuie livrate, asteptarile unora, dezamagirile altora. Dificultati am spus?... poate... insa nu cred ca asta conteaza la fel de mult precum faptul ca traiesc.
Punand lucrurile in perspectiva, ceea ce ramane este certitudinea ca fiecare zi este o minune. De dimineata pana seara. Indiferent de rest.
Ceea ce va doresc si voua.
Gina
Wednesday, February 16, 2011
Monday, February 14, 2011
Limite
Titlul complet:
INTELEGEREA LIMITELOR CA PROVOCARE A LIMITARILOR
Editorial aparut in Info Kappa Nr. 305 / 16 Iunie 2008
MOTTO: Pana nu te dai cu capul de pragul de sus, nu il vezi pe cel de jos. Proverb romanesc
Se spune ca orice are un inceput si un sfarsit. Este bine, este rau? Este adevarat sau este fals? Nu imi propun sa determin asta acum - face subiectul unei dezbateri separate. Ceea ce imi propun astazi este sa consider afirmatia adevarata si sa abordez putin tema limitelor si limitarilor din jurul nostru – fizice, spirituale, sociale, economice etc. Tot ceea ce restrange intr-un fel sau altul posibilitatile noastre de actiune, de gandire sau de perceptie a tot ce ne inconjoara, intr-un sens cat se poate de larg.
Pornim deci de la premiza ca pentru orice exista limite (de dragul exercitiului va rog sa o imbratisati si voi). Limite inferioare sau superioare, intrinseci sau extrinseci, impuse sau auto-impuse, imaginare sau reale etc.
Primul lucru pe care vreau sa il impartasesc cu voi este dinamismul limitelor. Ele sunt determinate de context, de varsta (cine nu-si aminteste de copilaria cand nu aveai voie sa faci ceva pentru ca ‘erai prea mic/a’ – asta e pentru oamenii mari!), de statutul social (sau economic!), de constrangeri religioase sau legislative, de... vremea de afara sau pur si simplu de... chef!
Al doilea lucru care ne fascineaza la limite (si care deriva de fapt din primul) este felul in care acestea pot fi influentate de noi, prin vointa, curiozitate, inteligenta, curaj sau pur si simplu... non-conformism! Toate animalele au instinct (chiar mai activ decat oamenii!), deci din punctul lor de vedere limitele sunt preponderent fizice (ca de ex. pot sari numai peste un obstacol de x dimensiuni). Oamenii insa au creat si au rafinat fel de fel de limite non-materiale pe care mai apoi tot ei le-au contestat si/sau incalcat.
Ne place sa credem ca omul se distinge de animale prin inteligenta si curiozitate, insa deseori aceste ‚calitati’ ne complica inevitabil existenta. Nu ma intelegeti gresit, nu imi doresc sa ma fi nascut albina sau vreo pasare maiastra, fir de iarba sau crocodil. Nu, personal iubesc "planul spiritual" (daca asta e de fapt...) care ne distinge de animale si unul de celalalt. Iubesc toate aceste deosebiri generatoare de incurcaturi, imi place sa intreb si sa caut, sa provoc si sa fiu provocata, sa ma pierd in itele propriilor ganduri sau sa ma ‚confuzeze’ rationamentele altora. Imi place sa gasesc raspunsuri (desi recunosc ca nu de fiecare data - uneori nu sunt tocmai cele cautate). Imi place sa iubesc si nu-mi place sa sufar (desi nu cred ca am aprecia vreodata foarte tare una fara cealalta!), in ansamblu sunt fericita ca toate acestea ma definesc.
Ca sa revenim la subiect: limitele in general pot fi abordate in doua feluri: respect sau provocare. Iar provocarea are doua extreme (pozitiva si negativa), cu toate nuantele intermediare dintre ele. Provocarea limitelor este cunoscuta drept una dintre cele mai valoroase generatoare de progres. Limitele - conventionale sau nu - au evoluat o data cu omenirea. Sa ne amintim de visul lui Icar (omul care sa poata zbura) sau de sufragete. Cele mai banale inventii au facilitat depasirea unora din cele mai drastice limite fizice (imposibil de provocat daca nu ar fi existat sclipirea de geniu a inventatorului). Se spune ca nu prea mai avem ce inventa, insa lasati-ma sa nu imi pierd increderea in capacitatea de progres a omenirii.
Problema reala pe care o resimtim insa cu totii in ultima vreme este faptul ca provocarile se concentreaza din ce in ce mai tare in zona spectrului negativ. Si aici vroiam sa ajung de fapt. Dinamismul limitelor care ne incojoara este in acelasi timp un avantaj si o capcana. Uneori este (sau cel putin pare...) cu mult mai usor sa ataci limita in zona negativa decat in cea pozitiva, constructiva. In plus, cu cat limita este mai abstracta, cu atat ne este mai greu sa determinam unde se gaseste ea de fapt si atunci devine din ce in ce mai dificil sa ne definim normalitatea, sa distingem intre restrictiile pozitive si cele negative, intre cele care ne ajuta sa evoluam si cele care ne impiedica sau chiar mai grav – ne ‚ajuta’ sa involuam! Monstrii au devenit atat de abili, incat nu mai e nevoie ca Domnia Sa Ratiunea sa adoarma ca ei sa se inmulteasca – este suficient ca altceva/altcineva sa ii distraga dumneaei atentia! Tactica ‚diversiunii’ s-a mutat gradual din domeniul militar in zona sociala, tehnicile de manipulare a maselor isi trag seva din ea si o rafineaza zi de zi.
Tanara generatie s-a nascut libera si a crescut intr-o societate atat de preocupata sa isi redefineasca limitele incat de cele mai multe ori a omis sa filtreze pana si acel minim necesar pe care putea sa il inoculeze copiilor pe un teren inca fertil. Ne regasim acum din punct de vedere social intr-un moment in care culegem roadele semintelor ‚plantate’ imediat dupa revolutie. Si ne declaram uimiti (in cel mai bun caz – unii chiar oripilati) de cat de putine vlastare au scapat de atacul daunatorilor si pot fi intr-adevar considerate sanatoase. Si ne este mai usor sa dam vina pe ‚sistem’ in general, decat sa ne intrebam daca nu cumva am contribuit si individual la aceasta stare de fapt. Ar trebui sa ne oprim putin si sa ne gandim daca am stiut sa le transmitem mesaje clare referitor la sistemul nostru de limite sau daca le-am transmis numai intrebarile si framantarile noastre in procesul de ‚tranzitie’, fiind mai putin generosi cu raspunsurile si/sau pildele personale.
Scriam la un moment dat anul trecut ca platim cu totii pretul unei generatii pierdute, gandindu-ma la acel segment de populatie care a crescut in vremea comunismului si a luat cu el peste granita roadele unui sistem educational invechit poate, insa extraordinator de prolific (asta daca ne uitam dincolo de eticheta de ‚capsunari’, la cat de valorosi sunt cu adevarat romanii plecati din tara). Ei sunt cei care, cu nerabdarea tineretii, nu au mai putut astepta societatea romaneasca sa isi redefineasca limitele astfel incat sa raspunda necesitatilor lor (materiale si spirituale) si au preferat sa se integreze in societati unde lucrurile erau mult mai clare. Pot sa va spun ca nu le este usor, insa cei mai multi si-au asumat alegerea facuta, si-au provocat propriile limite si acum duc lupta mai departe!
Intre timp aici, in ‚spatiul mioritic’, au inceput sa se deplaseze limitele. Cele materiale (hai sa recunoastem!) se indreapta deja catre zona ‚Euro’, cu toate plusurile si minusurile aferente (si acolo exista saracie si decalaje sociale!), dar si cu... accente locale de suspiciuni si anchete sterile care incearca sa dezvaluie secretele imbogatitilor peste noapte. Sistemul de limite non-materiale este insa inca instabil, in cautarea unui echilibru fragil in aproape toate zonele (culturale, spirituale, religioase, legislative). Procesul de redefinire nu s-a incheiat, iar problema se acutizeaza in urma integrarii ireversibile in spatiul european (pe care ne-am dorit-o la nivel de societate si ne-am asumat-o). Limitele externe intervin asupra sistemelor noastre pe acest fond de vulnerabilitate si pot conduce catre o ‚depersonalizare nationala’ (daca imi e permisa o astfel de sintagma!). Sper sa ma insel, iar radacinile geto-dacice din noi sa fie mai puternice decat pot eu anticipa!
La urma urmei, ca va fi mai bine sau mai rau, concluzia (pe care sunteti liberi sa o impartasiti sau nu!) este ca a sosit timpul sa nu mai asteptam doar de la ‚sistem’ sa ne educe copiii, sa ii invete care le sunt limitele, dupa cum nu trebuie nici sa ii lasam pe cei mai tineri si influentabili din randul nostru sa aleaga intotdeauna calea cea mai usoara. Stiu ca va fi dificil, insa trebuie sa ne amintim ca orice notiuni antagoniste sunt in acelasi timp si complementare, prin urmare se definesc cel mai bine reciproc. Binele si Raul nu sunt altceva decat doua dintre notiunile complementare de baza, iar mesajul pe care vreau sa il transmit este ca un copil / tanar care nu a cunoscut niciodata constrangerea, nu va putea recunoaste libertatea adevarata si cu atat mai mult nu va discerne foarte clar intre provocarea negativa si cea pozitiva a unei limite.
Dupa ce am pierdut o generatie in fata mirajului strainatatii nu cred ca ne mai permitem, ca societate, sa mai pierdem una - in fata mirajului limitelor prost intelese si a libertatii ca adevar absolut si panaceu universal.
VAORI PERENE IN MANAGEMENT
Va propun un exercitiu de analiza mai mult sau mai putin manageriala.
Sa luam urmatoarea fraza: ‚Oamenii avanseaza in cariera pana cand ating pragul propriei incompetente’. Ce va sugereaza aceasta fraza?
In nici un caz ceva bun, cel putin in cazul in care faceti parte dintr-o categorie de subalterni nemultumiti de...
[...] faptul ca seful vostru nu pricepe nimic - ‚semneaza ca primarul’, nici macar nu poate sa isi imagineze cat de dificila si complexa e munca pe care o faceti voi zi de zi. am atins o coarda sensibila?
[...] faptul ca seful pricepe insa nu ii pasa si bineinteles, simtiti ca responsabilitatea deciziilor cade mereu pe umerii vostri; consecintele unor eventuale greseli de asemenea; laurii victoriei insa niciodata nu se culeg din locul din care priviti voi. Daca mai are si ‚lipici’ la ideile voastre pe care le reambaleaza (sau nici macar!) si le vinde ca pe ale sale proprii si personale... si mai clar, nu?
[...] faptul ca (scuzati exprimarea!) seful isi baga membrele inferioare in programul de lucru, sare din coffee break in lunch meeting si din avion in 4x4 (toate in interesul firmei!), in timp ce voi asudati 12 ore pe zi in fata unui calculator vechi care crapa din 2 in 2 ore, va imprastiati sandwich-ul si/sau cafeaua pe tastatura numai ca sa nu cumva daca va luati pauza de masa sa ratati vreun termen de predare.
[...] am sa las aceasta lista deschisa, pentru sunt sigura ca mai veniti voi cu ceva idei.
In orice caz, chiar daca in prezent aveti un sef ok, care nu se pliaza pe portretul de mai sus, sunt convinsa ca macar o data in viata profesionala ati intalnit si un sef din asta. Va invit sa imi scrieti daca nu ati avut de-a face cu asa ceva, pentru ca sincer sunt curioasa!
In fine, ideea de baza este ca majoritatea covarsitoare a salariatilor percep aceasta afirmatie ca pe un truism cu conotatii negative, unii chiar ca pe o emblema de trista amintire a vechiului regim si (deseori) o asociaza cu ‚nepotismul’. Adica ‚e acolo pentru ca e al/a-nu-stiu-cui’, ‚are spate’ si ‚putin conteaza ca nu e in stare de nimic atat timp cat il/o tine x in brate’.
Astazi va invit sa schimbam putin unghiul din care privim. Nu voi incerca sa demontez chiar toate aceste sensuri evidente, vreau doar sa incerc sa demitizez putin sensul negativ si sa adaug cateva tuse de perceptie pozitiva.
Voi incepe cu o remarca: fraza e generata de obicei de la un nivel ierarhic inferior celui aflat in vizor. Mai exact nu o sa auzi niciodata un sef evaluandu-si astfel un subaltern fara a lua masuri de corectie. Iar de aici apare si conflictul de perceptie: de cele mai multe ori, subalternii nu sunt cei mai calificati sa judece competentele sefului (intentionat am folosit plural de aceasta data).
In mod evident, seful nu trebuie sa faca tot ceea ce face subalternul, pentru ca altfel nu prea ar mai avea sens ideea de ierarhie. Este mult mai util / productiv ca seful sa stie sa isi aleaga oamenii, sa le inteleaga acestora competentele si sa le valorifice / optimizeze cat mai bine. Trebuie sa stie ce, cui si cand sa delege, sa isi potenteze oamenii sa ia decizii si sa isi asume responsabilitati. In orice caz, delegarea trebuie facuta cu responsabilitate, astfel incat sa nu se ajunga in situatia asumarii in nume personal de catre sef a unor aspecte pe care nu le intelege. In concluzie, e foarte posibil ca un sef care intelege numai la nivel principial insa se inconjoara de oameni capabili, sa genereze decizii mai bune decat un sef care tine tot departamentul ‚in mana’ si incearca sa le faca pe toate singur.
Exista apoi alte doua aspecte care nu sar in ochi la prima vedere si pe care vreau sa le supun atentiei voastre. Majoritatea alternativelor pozitive la ‚nepotism’ nu se incadreaza in categoriile de incompetenta de mai sus. De fapt nici nu trebuie sa excludem nepotismul, deoarece exista forme cu rezultate foarte bune! Trebuie sa fim sinceri si sa recunoastem ca pe masura ce fiecare din noi avanseaza in pozitii cu raspundere ridicata, are mai multa incredere in propriile forte daca se inconjoara de oameni pe care ii cunoastem si/sau fata de care are parghii de interventie / coercitie. Adica mai pe scurt: stim ce le poate pielea si de unde sa ii luam daca se intampla ceva!
Sa ma intorc la subiect: va supun atentiei perspectiva sefului ca persoana / personalitate. Dati-mi voie sa il felicit pe cel care, dupa ce progreseaza atat cat ii permit limitele auto-impuse, are curajul (chiar daca dublat de un dram de ’inconstienta’ ) de a accepta provocarea de a isi depasi limitele. Trebuie insa sa fac o mentiune - sper sa aiba acelasi curaj si pentru a recunoaste daca, dupa o perioada rezonabila de timp, nu reuseste sa acumuleze competenta care sa ii permita sa se mentina si/sau sa faca pasul mai departe... catre urmatorul nivel de incompetenta asumata si neaparat surmontabila!
In fine, o alta perspectiva este a societatii / organizatiei care permite sefului sa acceada si/sau pune seful in aceasta pozitie. Dati-mi voie sa ma plec si in fata lor, pentru ca inseamna incredere (excluzand cazurile de inselaciune, inconstienta sau incompetenta celui care numeste un sef la randul sau incompetent...). Un astfel de mediu social / organizational denota incredere in capacitatile persoanei de auto-depasire, de invatare si de adaptare. Iar aceasta abordare deschide de cele mai multe ori drumul catre progres.
Desi poate aici ar trebui sa ma opresc, simt ca nu pot lasa aceasta ‚analiza’ de management al competentelor intr-o dimensiune abstracta si sterila, prin urmare am sa va invit sa cugetati asupra unui exemplu concret si de perpetua actualitate (din pacate...), ma refer la mult mediatizatele cazuri de frauda interna. Concluzia generala este ca devine cu atat mai greu de gasit un vinovat cu cat implicarea factorului uman este mai greu de identificat si cuantificat. Limita intre greseala si intentie, complicitate si incompetenta devine din ce in ce mai fina si mai usor de trecut (de obicei in ambele sensuri!).
Ingredientele pentru astfel de crize se gasesc in linii mari in majoritatea organizatiilor contemporane, care se concentreaza pe stabilirea unor reguli si procese stricte (reglementate si supra-reglementate, controlate si para-controlate), dar sunt limitate in implementarea efectiva de... selectarea angajatilor. Exista o tendinta generala de concentrare excesiva asupra controlarii proceselor (care se rafineaza din ce in ce mai mult), in timp ce factorul uman este din ce in ce mai neglijat, uitand ca (cel putin in sectorul serviciilor!) acesta este cel mai important – atat ca motor generator de succes, cat si de risc operational.
Am simtit nevoia sa luam acest exemplu cu atat mai mult cu cat in tara noastra problema s-a acutizat din doua cauze: 1/ forta de munca de calitate este din ce in ce mai greu de gasit si din ce in ce mai scumpa si 2/ multinationalele care au investit aici au in plan extinderea accelerata – cu tinte ambitioase de crestere dar si cu limite stricte de costuri (cea mai periculoasa combinatie!). Prin urmare, se fac compromisuri, iar cat vor costa aceste compromisuri pe termen lung... nu doresc nici unui investitor sa afle.
Si ca sa inchei intr-o nota optimista din categoria ‚mai rau nu se poate / ba se poate!”, adaug doua observatii punctuale:
Afirmatia analizata astazi chiar nu are legatura cu perioada de ‚trista amintire’, ci se probeaza empiric in multe societati etichetate drept traditional capitaliste (si... in foarte multe domenii!), prin urmare linistiti-va, se intampla in toata lumea!
De multe ori nici nu e nevoie sa ajungi sef ca sa atingi limitele propriei incompetente, insa de cele mai multe ori e nevoie de o complicitate si/sau protectie din partea sefului ca sa ramai acolo (imi amintesc si acum un sfat la care nu ma asteptam, de la o doamna foarte onorabila aflata la o varsta putin inainte de pensionare – "draga mea, tine minte un lucru: nu te pune niciodata cu ‚prietena’ sefului" nu vreau sa stiu care a fost lectia de viata care a generat acest sfat, insa... mi-a folosit!)
Va multumesc pentru timpul acordat si va doresc o viata profesionala plina de succesiuni armonioase de competenta recunoscuta si incompetenta pro-activ asumata!
Georgina
INTELEGEREA LIMITELOR CA PROVOCARE A LIMITARILOR
Editorial aparut in Info Kappa Nr. 305 / 16 Iunie 2008
MOTTO: Pana nu te dai cu capul de pragul de sus, nu il vezi pe cel de jos. Proverb romanesc
Se spune ca orice are un inceput si un sfarsit. Este bine, este rau? Este adevarat sau este fals? Nu imi propun sa determin asta acum - face subiectul unei dezbateri separate. Ceea ce imi propun astazi este sa consider afirmatia adevarata si sa abordez putin tema limitelor si limitarilor din jurul nostru – fizice, spirituale, sociale, economice etc. Tot ceea ce restrange intr-un fel sau altul posibilitatile noastre de actiune, de gandire sau de perceptie a tot ce ne inconjoara, intr-un sens cat se poate de larg.
Pornim deci de la premiza ca pentru orice exista limite (de dragul exercitiului va rog sa o imbratisati si voi). Limite inferioare sau superioare, intrinseci sau extrinseci, impuse sau auto-impuse, imaginare sau reale etc.
Primul lucru pe care vreau sa il impartasesc cu voi este dinamismul limitelor. Ele sunt determinate de context, de varsta (cine nu-si aminteste de copilaria cand nu aveai voie sa faci ceva pentru ca ‘erai prea mic/a’ – asta e pentru oamenii mari!), de statutul social (sau economic!), de constrangeri religioase sau legislative, de... vremea de afara sau pur si simplu de... chef!
Al doilea lucru care ne fascineaza la limite (si care deriva de fapt din primul) este felul in care acestea pot fi influentate de noi, prin vointa, curiozitate, inteligenta, curaj sau pur si simplu... non-conformism! Toate animalele au instinct (chiar mai activ decat oamenii!), deci din punctul lor de vedere limitele sunt preponderent fizice (ca de ex. pot sari numai peste un obstacol de x dimensiuni). Oamenii insa au creat si au rafinat fel de fel de limite non-materiale pe care mai apoi tot ei le-au contestat si/sau incalcat.
Ne place sa credem ca omul se distinge de animale prin inteligenta si curiozitate, insa deseori aceste ‚calitati’ ne complica inevitabil existenta. Nu ma intelegeti gresit, nu imi doresc sa ma fi nascut albina sau vreo pasare maiastra, fir de iarba sau crocodil. Nu, personal iubesc "planul spiritual" (daca asta e de fapt...) care ne distinge de animale si unul de celalalt. Iubesc toate aceste deosebiri generatoare de incurcaturi, imi place sa intreb si sa caut, sa provoc si sa fiu provocata, sa ma pierd in itele propriilor ganduri sau sa ma ‚confuzeze’ rationamentele altora. Imi place sa gasesc raspunsuri (desi recunosc ca nu de fiecare data - uneori nu sunt tocmai cele cautate). Imi place sa iubesc si nu-mi place sa sufar (desi nu cred ca am aprecia vreodata foarte tare una fara cealalta!), in ansamblu sunt fericita ca toate acestea ma definesc.
Ca sa revenim la subiect: limitele in general pot fi abordate in doua feluri: respect sau provocare. Iar provocarea are doua extreme (pozitiva si negativa), cu toate nuantele intermediare dintre ele. Provocarea limitelor este cunoscuta drept una dintre cele mai valoroase generatoare de progres. Limitele - conventionale sau nu - au evoluat o data cu omenirea. Sa ne amintim de visul lui Icar (omul care sa poata zbura) sau de sufragete. Cele mai banale inventii au facilitat depasirea unora din cele mai drastice limite fizice (imposibil de provocat daca nu ar fi existat sclipirea de geniu a inventatorului). Se spune ca nu prea mai avem ce inventa, insa lasati-ma sa nu imi pierd increderea in capacitatea de progres a omenirii.
Problema reala pe care o resimtim insa cu totii in ultima vreme este faptul ca provocarile se concentreaza din ce in ce mai tare in zona spectrului negativ. Si aici vroiam sa ajung de fapt. Dinamismul limitelor care ne incojoara este in acelasi timp un avantaj si o capcana. Uneori este (sau cel putin pare...) cu mult mai usor sa ataci limita in zona negativa decat in cea pozitiva, constructiva. In plus, cu cat limita este mai abstracta, cu atat ne este mai greu sa determinam unde se gaseste ea de fapt si atunci devine din ce in ce mai dificil sa ne definim normalitatea, sa distingem intre restrictiile pozitive si cele negative, intre cele care ne ajuta sa evoluam si cele care ne impiedica sau chiar mai grav – ne ‚ajuta’ sa involuam! Monstrii au devenit atat de abili, incat nu mai e nevoie ca Domnia Sa Ratiunea sa adoarma ca ei sa se inmulteasca – este suficient ca altceva/altcineva sa ii distraga dumneaei atentia! Tactica ‚diversiunii’ s-a mutat gradual din domeniul militar in zona sociala, tehnicile de manipulare a maselor isi trag seva din ea si o rafineaza zi de zi.
Tanara generatie s-a nascut libera si a crescut intr-o societate atat de preocupata sa isi redefineasca limitele incat de cele mai multe ori a omis sa filtreze pana si acel minim necesar pe care putea sa il inoculeze copiilor pe un teren inca fertil. Ne regasim acum din punct de vedere social intr-un moment in care culegem roadele semintelor ‚plantate’ imediat dupa revolutie. Si ne declaram uimiti (in cel mai bun caz – unii chiar oripilati) de cat de putine vlastare au scapat de atacul daunatorilor si pot fi intr-adevar considerate sanatoase. Si ne este mai usor sa dam vina pe ‚sistem’ in general, decat sa ne intrebam daca nu cumva am contribuit si individual la aceasta stare de fapt. Ar trebui sa ne oprim putin si sa ne gandim daca am stiut sa le transmitem mesaje clare referitor la sistemul nostru de limite sau daca le-am transmis numai intrebarile si framantarile noastre in procesul de ‚tranzitie’, fiind mai putin generosi cu raspunsurile si/sau pildele personale.
Scriam la un moment dat anul trecut ca platim cu totii pretul unei generatii pierdute, gandindu-ma la acel segment de populatie care a crescut in vremea comunismului si a luat cu el peste granita roadele unui sistem educational invechit poate, insa extraordinator de prolific (asta daca ne uitam dincolo de eticheta de ‚capsunari’, la cat de valorosi sunt cu adevarat romanii plecati din tara). Ei sunt cei care, cu nerabdarea tineretii, nu au mai putut astepta societatea romaneasca sa isi redefineasca limitele astfel incat sa raspunda necesitatilor lor (materiale si spirituale) si au preferat sa se integreze in societati unde lucrurile erau mult mai clare. Pot sa va spun ca nu le este usor, insa cei mai multi si-au asumat alegerea facuta, si-au provocat propriile limite si acum duc lupta mai departe!
Intre timp aici, in ‚spatiul mioritic’, au inceput sa se deplaseze limitele. Cele materiale (hai sa recunoastem!) se indreapta deja catre zona ‚Euro’, cu toate plusurile si minusurile aferente (si acolo exista saracie si decalaje sociale!), dar si cu... accente locale de suspiciuni si anchete sterile care incearca sa dezvaluie secretele imbogatitilor peste noapte. Sistemul de limite non-materiale este insa inca instabil, in cautarea unui echilibru fragil in aproape toate zonele (culturale, spirituale, religioase, legislative). Procesul de redefinire nu s-a incheiat, iar problema se acutizeaza in urma integrarii ireversibile in spatiul european (pe care ne-am dorit-o la nivel de societate si ne-am asumat-o). Limitele externe intervin asupra sistemelor noastre pe acest fond de vulnerabilitate si pot conduce catre o ‚depersonalizare nationala’ (daca imi e permisa o astfel de sintagma!). Sper sa ma insel, iar radacinile geto-dacice din noi sa fie mai puternice decat pot eu anticipa!
La urma urmei, ca va fi mai bine sau mai rau, concluzia (pe care sunteti liberi sa o impartasiti sau nu!) este ca a sosit timpul sa nu mai asteptam doar de la ‚sistem’ sa ne educe copiii, sa ii invete care le sunt limitele, dupa cum nu trebuie nici sa ii lasam pe cei mai tineri si influentabili din randul nostru sa aleaga intotdeauna calea cea mai usoara. Stiu ca va fi dificil, insa trebuie sa ne amintim ca orice notiuni antagoniste sunt in acelasi timp si complementare, prin urmare se definesc cel mai bine reciproc. Binele si Raul nu sunt altceva decat doua dintre notiunile complementare de baza, iar mesajul pe care vreau sa il transmit este ca un copil / tanar care nu a cunoscut niciodata constrangerea, nu va putea recunoaste libertatea adevarata si cu atat mai mult nu va discerne foarte clar intre provocarea negativa si cea pozitiva a unei limite.
Dupa ce am pierdut o generatie in fata mirajului strainatatii nu cred ca ne mai permitem, ca societate, sa mai pierdem una - in fata mirajului limitelor prost intelese si a libertatii ca adevar absolut si panaceu universal.
VAORI PERENE IN MANAGEMENT
Va propun un exercitiu de analiza mai mult sau mai putin manageriala.
Sa luam urmatoarea fraza: ‚Oamenii avanseaza in cariera pana cand ating pragul propriei incompetente’. Ce va sugereaza aceasta fraza?
In nici un caz ceva bun, cel putin in cazul in care faceti parte dintr-o categorie de subalterni nemultumiti de...
[...] faptul ca seful vostru nu pricepe nimic - ‚semneaza ca primarul’, nici macar nu poate sa isi imagineze cat de dificila si complexa e munca pe care o faceti voi zi de zi. am atins o coarda sensibila?
[...] faptul ca seful pricepe insa nu ii pasa si bineinteles, simtiti ca responsabilitatea deciziilor cade mereu pe umerii vostri; consecintele unor eventuale greseli de asemenea; laurii victoriei insa niciodata nu se culeg din locul din care priviti voi. Daca mai are si ‚lipici’ la ideile voastre pe care le reambaleaza (sau nici macar!) si le vinde ca pe ale sale proprii si personale... si mai clar, nu?
[...] faptul ca (scuzati exprimarea!) seful isi baga membrele inferioare in programul de lucru, sare din coffee break in lunch meeting si din avion in 4x4 (toate in interesul firmei!), in timp ce voi asudati 12 ore pe zi in fata unui calculator vechi care crapa din 2 in 2 ore, va imprastiati sandwich-ul si/sau cafeaua pe tastatura numai ca sa nu cumva daca va luati pauza de masa sa ratati vreun termen de predare.
[...] am sa las aceasta lista deschisa, pentru sunt sigura ca mai veniti voi cu ceva idei.
In orice caz, chiar daca in prezent aveti un sef ok, care nu se pliaza pe portretul de mai sus, sunt convinsa ca macar o data in viata profesionala ati intalnit si un sef din asta. Va invit sa imi scrieti daca nu ati avut de-a face cu asa ceva, pentru ca sincer sunt curioasa!
In fine, ideea de baza este ca majoritatea covarsitoare a salariatilor percep aceasta afirmatie ca pe un truism cu conotatii negative, unii chiar ca pe o emblema de trista amintire a vechiului regim si (deseori) o asociaza cu ‚nepotismul’. Adica ‚e acolo pentru ca e al/a-nu-stiu-cui’, ‚are spate’ si ‚putin conteaza ca nu e in stare de nimic atat timp cat il/o tine x in brate’.
Astazi va invit sa schimbam putin unghiul din care privim. Nu voi incerca sa demontez chiar toate aceste sensuri evidente, vreau doar sa incerc sa demitizez putin sensul negativ si sa adaug cateva tuse de perceptie pozitiva.
Voi incepe cu o remarca: fraza e generata de obicei de la un nivel ierarhic inferior celui aflat in vizor. Mai exact nu o sa auzi niciodata un sef evaluandu-si astfel un subaltern fara a lua masuri de corectie. Iar de aici apare si conflictul de perceptie: de cele mai multe ori, subalternii nu sunt cei mai calificati sa judece competentele sefului (intentionat am folosit plural de aceasta data).
In mod evident, seful nu trebuie sa faca tot ceea ce face subalternul, pentru ca altfel nu prea ar mai avea sens ideea de ierarhie. Este mult mai util / productiv ca seful sa stie sa isi aleaga oamenii, sa le inteleaga acestora competentele si sa le valorifice / optimizeze cat mai bine. Trebuie sa stie ce, cui si cand sa delege, sa isi potenteze oamenii sa ia decizii si sa isi asume responsabilitati. In orice caz, delegarea trebuie facuta cu responsabilitate, astfel incat sa nu se ajunga in situatia asumarii in nume personal de catre sef a unor aspecte pe care nu le intelege. In concluzie, e foarte posibil ca un sef care intelege numai la nivel principial insa se inconjoara de oameni capabili, sa genereze decizii mai bune decat un sef care tine tot departamentul ‚in mana’ si incearca sa le faca pe toate singur.
Exista apoi alte doua aspecte care nu sar in ochi la prima vedere si pe care vreau sa le supun atentiei voastre. Majoritatea alternativelor pozitive la ‚nepotism’ nu se incadreaza in categoriile de incompetenta de mai sus. De fapt nici nu trebuie sa excludem nepotismul, deoarece exista forme cu rezultate foarte bune! Trebuie sa fim sinceri si sa recunoastem ca pe masura ce fiecare din noi avanseaza in pozitii cu raspundere ridicata, are mai multa incredere in propriile forte daca se inconjoara de oameni pe care ii cunoastem si/sau fata de care are parghii de interventie / coercitie. Adica mai pe scurt: stim ce le poate pielea si de unde sa ii luam daca se intampla ceva!
Sa ma intorc la subiect: va supun atentiei perspectiva sefului ca persoana / personalitate. Dati-mi voie sa il felicit pe cel care, dupa ce progreseaza atat cat ii permit limitele auto-impuse, are curajul (chiar daca dublat de un dram de ’inconstienta’ ) de a accepta provocarea de a isi depasi limitele. Trebuie insa sa fac o mentiune - sper sa aiba acelasi curaj si pentru a recunoaste daca, dupa o perioada rezonabila de timp, nu reuseste sa acumuleze competenta care sa ii permita sa se mentina si/sau sa faca pasul mai departe... catre urmatorul nivel de incompetenta asumata si neaparat surmontabila!
In fine, o alta perspectiva este a societatii / organizatiei care permite sefului sa acceada si/sau pune seful in aceasta pozitie. Dati-mi voie sa ma plec si in fata lor, pentru ca inseamna incredere (excluzand cazurile de inselaciune, inconstienta sau incompetenta celui care numeste un sef la randul sau incompetent...). Un astfel de mediu social / organizational denota incredere in capacitatile persoanei de auto-depasire, de invatare si de adaptare. Iar aceasta abordare deschide de cele mai multe ori drumul catre progres.
Desi poate aici ar trebui sa ma opresc, simt ca nu pot lasa aceasta ‚analiza’ de management al competentelor intr-o dimensiune abstracta si sterila, prin urmare am sa va invit sa cugetati asupra unui exemplu concret si de perpetua actualitate (din pacate...), ma refer la mult mediatizatele cazuri de frauda interna. Concluzia generala este ca devine cu atat mai greu de gasit un vinovat cu cat implicarea factorului uman este mai greu de identificat si cuantificat. Limita intre greseala si intentie, complicitate si incompetenta devine din ce in ce mai fina si mai usor de trecut (de obicei in ambele sensuri!).
Ingredientele pentru astfel de crize se gasesc in linii mari in majoritatea organizatiilor contemporane, care se concentreaza pe stabilirea unor reguli si procese stricte (reglementate si supra-reglementate, controlate si para-controlate), dar sunt limitate in implementarea efectiva de... selectarea angajatilor. Exista o tendinta generala de concentrare excesiva asupra controlarii proceselor (care se rafineaza din ce in ce mai mult), in timp ce factorul uman este din ce in ce mai neglijat, uitand ca (cel putin in sectorul serviciilor!) acesta este cel mai important – atat ca motor generator de succes, cat si de risc operational.
Am simtit nevoia sa luam acest exemplu cu atat mai mult cu cat in tara noastra problema s-a acutizat din doua cauze: 1/ forta de munca de calitate este din ce in ce mai greu de gasit si din ce in ce mai scumpa si 2/ multinationalele care au investit aici au in plan extinderea accelerata – cu tinte ambitioase de crestere dar si cu limite stricte de costuri (cea mai periculoasa combinatie!). Prin urmare, se fac compromisuri, iar cat vor costa aceste compromisuri pe termen lung... nu doresc nici unui investitor sa afle.
Si ca sa inchei intr-o nota optimista din categoria ‚mai rau nu se poate / ba se poate!”, adaug doua observatii punctuale:
Afirmatia analizata astazi chiar nu are legatura cu perioada de ‚trista amintire’, ci se probeaza empiric in multe societati etichetate drept traditional capitaliste (si... in foarte multe domenii!), prin urmare linistiti-va, se intampla in toata lumea!
De multe ori nici nu e nevoie sa ajungi sef ca sa atingi limitele propriei incompetente, insa de cele mai multe ori e nevoie de o complicitate si/sau protectie din partea sefului ca sa ramai acolo (imi amintesc si acum un sfat la care nu ma asteptam, de la o doamna foarte onorabila aflata la o varsta putin inainte de pensionare – "draga mea, tine minte un lucru: nu te pune niciodata cu ‚prietena’ sefului" nu vreau sa stiu care a fost lectia de viata care a generat acest sfat, insa... mi-a folosit!)
Va multumesc pentru timpul acordat si va doresc o viata profesionala plina de succesiuni armonioase de competenta recunoscuta si incompetenta pro-activ asumata!
Georgina
Friday, February 11, 2011
Intelepciune feminina
Editorial aparut in Info Kappa Nr. 264 / 27 August 2007
Motto: „Eu, condusa de un instinct profund, aleg un barbat care sa imi completeze punctele tari, sa pretinda enorm de mult de la mine, sa nu imi puna la indoiala curajul sau forta, sa nu ma creada naiva sau inocenta, sa aiba curajul sa ma trateze ca pe o FEMEIE.” Anaïs Nin
Am dezvoltat un obicei saptamanal: citesc info kappa. In momentul in care am o clipa de ragaz (care nu pica mereu in aceeasi zi a saptamanii) simt nevoia sa „evadez” din cotidian si caut un refugiu intelectual, o portie de hrana pentru spirit. Simt nevoia sa descopar puncte de vedere diferite (nu conteaza daca sunt convergente sau divergente cu ale mele) despre adevaruri sau minciuni generale.
Gazda noastra se straduieste sa „produca” sectiuni de actualitate si sper ca nu o sa se supere pe mine daca ii spun ca actualitatea pe care o reuneste in paginile info.kappa este relativa si oarecum perpetua. Caragieleana (daca pot sa ma exprim asa)... mai exact permite cititorului sa se intoarca oricand asupra unui numar precedent fara sa simta vreun moment ca ceea ce citeste este depasit. Iar audienta... Peter draga, bineinteles ca nu o sa se compare niciodata cu a unui site de stiri care anunta ca X si-a dat foc in fata Guvernului pentru ca nu-stiu-ce-nu-i-a-convenit (va vom tine la curent cu evolutia evenimentelor...). Ca orice produs de nisa, info.kappa are o audienta limitata - la cititori care sunt capabili sa citeasca, gandeasca, evalueze si invete simultan. Si eventual sa schimbe ceva in viata lor si/sau a celor din jur ca urmare a celor invatate.
Ca sa ma aproprii putin de subiect: orice tema abordata poate fi recitita si (implicit) rescrisa in alte numere. Fara sa ne fie teama ca ne vom repeta, pentru ca intotdeauna vom descoperi o latura noua, ori de cate ori ne apropiem din alta directie de acelasi punct. Tin minte ca am primit cu ani in urma un fel de poem numit „desiderata”, care m-a impresionat foarte tare. La vreo doi ani dupa aceea, l-am primit din nou. Am recunoscut textul, insa l-am citit inca o data, de data asta l-am perceput diferit. Si inca o data recent... mi-am promis sa il citesc cu aceeasi atentie de cate ori am sa-l [re]primesc, pentru ca are un dar deosebit de a ascunde printre randuri mesaje-raspuns la framantari normale pentru momente diferite din viata.
Asa ca azi m-am intors la cateva randuri pe care le-am asternut pe hartie mai demult, insa nu au vazut lumina „ecranului” pentru cititori. Tema era „intelepciunea femeii”. Care a fost dezbatuta deja in multe numere info.kappa si va continua sa fie (direct sau indirect) atata timp cat gazda noastra se va declara admirator infocat al nostru – amazoanele timpurilor moderne.
Pentru ca simt nevoia sa transmit si eu o parere, am sa abordez notiunea de „intelepciune feminina”. Mi se pare atat de eterogena incat nici nu cred ca este cinstit sa incercam sa o definim. Cuprinde o multitudine de atitudini complet diferite si de multe ori de sine statatoare. Are aproape tot atatea forme cati subiecti care o manifesta sunt pe lume!
„Feminitatea” in sine este folosita de cele mai diverse grupuri sociale si profesionale, de la artisti si designeri pana la psihologi si sociologi - da, si societatile se clasifica in „feminine” si „masculine”!. E folosita pentru a delimita anumite trasaturi, conventional trasate de stramosii nostri drept „feminine”, prin opozitie cu cele „masculine”. Pare ca a existat intotdeauna nevoia de a stabili o granita intre „ei” si „ele”, poate din dorinta de a dovedi ca este nevoie de doua jumatati ca sa se alcatuiasca un intreg. Cineva si-a asumat sarcina sa ne explice ca femininul si masculinul trebuie sa fie disjuncte pentru a se putea completa, cu toate ca este deseori fals – constatam ca personalitatile care se aseamana se atrag in aceeasi masura cu cele contrastante. Poate chiar pe termen lung primele au mai multe sanse sa dezvolte un „tot” armonios decat cele din urma (desi poate „flacara” de inceput nu e la fel de intensa).
In fine... nu vreau sa contrazic faptul ca feminitatea exista si este „alocata” cu preponderenta populatiei de sex feminin, atat prin zestre genetica, cat si prin educatie. Ceea ce vreau sa subliniez este ca toate trasaturile feminine se pot regasi cu succes si in barbatii de langa noi, mai mult sau mai putin evident, la intensitati diferite in functie de context.
Revin la intelepciunea feminina. Cred ca incadrarea intr-o notiune i-a ajutat in primul rand pe barbati. Nu pe toti, dar pe cei care au invatat sa admire cu adevarat femeia pentru ceea ce este ea atat in stare „libera”, dar mai ales pentru ceea ce devine in raport cu ei. I-a ajutat sa exprime ceea ce admira sub multe alte nume - rabdare, atentie, intelegere, dragoste, compasiune, compromis, placere si entuziasm in a ii ajuta pe cei din jur.
Intrebarea care presimt ca ia nastere in ochii vostri este: bun si?... exista vreo diferenta fata de "intelepciunea masculina"? Ca sa ma folosesc de un sablon, am sa o imbratisez cu generozitate pe cea consacrata: se spune ca femeile sunt intelepte cu inima si sufletul, in vreme ce barbatii cu mintea si cuvantul.
Bineinteles ca "intelepciunea femeilor" si/sau componentele ei nu sunt calitati (sau defecte!) comune pentru toata "tagma". Si nu se manifesta in mod constant, in stare libera. Senzatia mea este ca intelepciunea femeii infloreste atunci cand ea se simte admirata, iubita, respectata, onorata! De "discipolii" sai. Care pot varia ca numar intre 1 si cateva milioane - important este sa existe! In general notiunea de intelepciune se leaga de ideea de "auditoriu", de "discipol", nu vor exista niciodata intelepti(e) fara discipoli. Chiar daca uneori sunt "singuratici(e)", ei/ele nu sunt niciodata singuri(e). Intelept/inteleapta pentru sine insusi/insasi nu cred ca a fost si nu va fi nimeni. Autorecunoasterea vine mult dupa recunoasterea de catre cei din jur si deseori nu este nici totala, nici neconditionata.
Ceea ce am constatat de la o vreme este ca intelepciunea feminina in stare pura este pe cale de disparitie. Valorile masculine castiga teren. Din ce in ce mai multe trasaturi, considerate calitati pana nu demult, au devenit defecte sau slabiciuni in ochii tinerelor, care isi doresc cu totul alte lucruri, au alte prioritati in viata. Conflict intre generatii?!... poate. Insa din pacate va trece o vreme pana cand efectele vor fi resimtite cu adevarat. Poate ca pana atunci, chiar daca aceste efecte vor fi intens negative, nimeni nu va mai realiza acest lucru, pentru ca nu va mai exista termen de comparatie.
Asta ma face sa ma intristez uneori. Recunosc utilitatea valorilor masculine, dar nu pot sa imi imaginez o lume in care ele ar domni in stare pura, fara complementaritatea feminitatii. Pastrez cu placere si incerc sa transmit mai departe, integral in felia mea de viata personala si la nivel de maximum posibil in viata profesionala, acele valori care definesc intelepciunea feminina. Incerc sa ascult mai mult decat se vorbeste, sa vad mai departe decat mi se arata etc. etc. Bineinteles ca nu intotdeauna reusesc, dar macar imi propun. Uneori mai iubesc impotriva vointei (ratiunii) mele, dar nu mai incerc de mult sa lupt impotriva acestei stari de fapt. Consider ca subconstientul meu stie mai bine ce are de facut si nu se lasa bruiat asa usor. O sa se redirectioneze pe pilotul automat al intuitiei, atunci cand va fi timpul si cand se vor schimba polii magnetici care ii determina miscarea. Bat campii, bineinteles! Sub masca "intelepciunii feminine"...
Revenind la subiect, ma gandesc ca daca omenirea in general se va indeparta din ce in ce mai mult de sfera „intelepciunii feminine", un efect ar putea fi mutarea centrului de greutate al senzatiilor umane, dinspre interior catre exterior. Nu stiu daca pot traduce prin cuvinte chestia asta, cat pot de simplificat as spune ca vom alerga dupa placeri si satisfactii generate in exclusivitate de stimuli externi. Nimeni nu va mai avea timp sa construiasca in interiorul sau sentimente care sa genereze satisfactii, pentru simplul motiv ca va avea suficiente, generate de surogatele primite din exterior. Fenomenul a inceput de multa vreme, serviciile inlocuind incet-incet diferite zone din viata noastra, care inainte intrau in sfera casnicului feminin. Toate astea pentru a ajuta femeile in castigarea independentei lor.
Nu as putea sa trag o linie sa spun pana unde curentul de emancipare a fost un lucru bun si de unde a inceput raul. Asa cum stiti, exista un ciclu pentru fiecare produs/fenomen. Initial ascendent, dupa care incepe declinul. Am senzatia ca daca am trage linie astazi, am constata ca femeile nu au castigat foarte mult. Ca asistam de fapt la cea mai mare victorie a barbatilor din istoria tuturor timpurilor: ca sa dovedeasca ca le sunt egale, ele s-au ambitionat sa devina la fel ca ei. Si, ca de obicei cand iti pui ceva cu adevarat in cap... aproape au reusit! Pe alocuri au devenit chiar mai bune decat ei, pentru ca au invatat din greselile lor. Tot jocul asta insa se deruleaza pe terenul lor. Sper ca inca se mai joaca, insa finalitatea previzibila acum este ca femeile vor deveni niste barbati mai performanti decat originalul.
Problema (ca daca n-ar exista nu s-ar mai vorbi de ea...) este ca atunci cand cineva va avea nevoie de o femeie, se va uita in jur si va constata ca nu prea mai sunt. Pentru unii poate nu va fi o problema acuta, pentru ca ii va regasi cu succes componentele in pachete speciale de servicii disponibile la firme specializate - sex, mancare, curatenie, crestere copii, consiliere (cabinetele de psihiatrie, bineinteles, pot simula la preturi competitive foarte bine "intelepciunea feminina", pentru cei care vor avea nevoie peste 20 ani de ea!).
Sa luam un super exemplu: ziua de 8 Martie, cand femeia ar trebui sa fie onorata de barbat, sa simta dragoste si sa respire implinire. Distractia favorita in ultimii ani, cautata de tot mai multe femei pare a fi... striptease masculin! Un spectacol deosebit, special si mai ales... 100% legat de semnificatia zilei! Care pana nu de mult se numea a „mamei”, nu a „femeii”.... se pare insa ca cele doua notiuni se distanteaza din ce in ce mai mult.
Si toate astea pornind de la femeia care... a refuzat sa mai fie un "obiect sexual"!!!!!!!!... Imi vine sa rad! S-a mai uitat cineva recent cum se umbla pe strada si mai grav, la serviciu? (modelul femeii-buric). Cum se vand produsele, cum sunt concepute reclamele?! Cred ca sufragetele s-ar rasuci in mormant!
Si pentru ca totul sa fie perfect dezastruos, barbatii se schimba si ei la randul lor. Dezvolta... complexe! La noi dimensiuni! Atunci cand din punctul lor de vedere este razboi (?!?!?!?), fiecare batalie in relatia cu o femeie trebuie sa se incheie cu o victorie! In toate domeniile. Ceea ce nu este omeneste posibil! Si de aici durerea infrangerii. Exacerbata, ridicata la rang de dezastru! Cum nu se aplica nici chestia cu diferenta intre batalie & razboi, pentru ca nimeni nu mai stie unde e preconizat a se sfarsi razboiul,.... gata, nu mai intru in amanunte! Banuiesc ca intuiti voi mai bine ce vreau sa spun.
Ideea este ca acest efect colateral al razboiului ma doare uneori chiar mai tare decat cel produs asupra femeilor. Pentru ca ele castiga incredere, iar asta poate fi si un lucru bun. Ei insa incep sa se indoiasca incet-incet de dragostea care li se ofera, sa-si puna intrebari de genul “oare de ce ma iubeste tocmai pe mine?”. Cand ideea de baza este ca daca ti-ar explica de ce, ar insemna ca nu e iubire. Este alegere, comoditate, decizie… orice altceva! Poate ca de asta nici ei nu se mai opresc din “activitatile zilnice” pentru a iubi, pentru ca li se pare ceva foarte dificil – trebuie sa analizeze si sa compare prea mult, sa gaseasca motive, sa fie siguri ca nu gresesc... abureala! Practic tot ceea ce fac este sa analizeze niste cioburi colorate fara sa se gandeasca nici o secunda ca daca ar pune mana sa sape, ar putea da de un diamant.
Ca sa inchei (ca m-am cam lungit): intr-adevar, barbatii au inceput sa se indoiasca de cat sunt de extraordinari si unici, de cata nevoie avem de ei. Daca urasc o fraza pe lumea asta, este “esti prea buna pentru mine”. Este cea mai mare minciuna si totodata cea mai proasta scuza pe care o poate gasi un barbat, atunci cand nu vrea sa se implice intr-o relatie (mai nou a fost preluata si de angajatori – versiunea cu ‚over-qualified’). Ori femeia banuiesc ca gandeste putin altfel: EA il alege pe EL din cel mai simplu motiv din lume - il iubeste si are nevoie de el! Daca el nu o vrea, ar fi bine macar sa aiba curajul sa-i spuna cinstit de ce.
Acum chiar ma opresc si inchei intr-o maniera optimista. Aud ca in ultimii ani avem de-a face cu un baby-boom pe piata locala. Poate totusi mai exista o sansa pentru gena materna din femeile noastre.
Va doresc o zi senina - jumate masculina, jumate feminina, insa integral FRUMOASA!
Georgina
Completare / februarie 2011:
Dupa cum va spuneam in postarile trecute, m-am relocat. Intr-o societate mult mai masculina decat cea romaneasca. Cel putin asa e definita pe modelul lui Hofstede, unde cred ca se masoara posibilitatea de a face cariera, de a avansa pe scara profesionala si sociala. Concluzia privind din partea cealalta a fostei cortine este ca intr-adevar societatea occidentala este mult mai misogina decat cea ex-comunista, insa in acelasi timp pastreaza mult mai bine valorile feminine in familie. Paradoxal, nu? Personal cred ca nu.
Acasa auzeam mereu dezbateri despre necesitatea de a acorda sanse egale femeilor cu barbatii. Despre faptul ca suntem (statistic) in urma celor din Vest in ce priveste participarea femeilor in viata publica, in functiile de conducere etc. Impresia personala dupa primele 6 luni de sedere aici imi arata insa contrariul. Sunt foarte putine femei in functii de conducere. Insa de cele mai multe ori argumentele lipsei lor sunt de alta natura decat lipsa oportunitatilor sau inegalitatea sanselor. Femeile aleg sa stea acasa si sa creasca copiii. Sau aleg slujbe mai prost platite insa cu o mare componenta de timp liber, care sa le permita sa aiba grija de sotii si copiii lor.
Cele care muncesc de dimineata pana noaptea ca sa avanseze in cariera sunt cele care au suferit deja metamorfoza de care vorbeam mai sus. Unele poate considera ca activitatea intensa e cea mai buna metoda de trecere a timpului pana cand isi vor intemeia o familie, insa de cele mai multe ori cad in capcana anilor. Care accelereaza pe sens si cu banda unica, eventual si in panta ca viteza sa devina cu adevarat ametitoare si frana sa nu mai aiba multa putere.
Vestea buna este ca ambele categorii par a fi fericite cu propriile lor personalitati, iar familia isi pastreaza rolul in societate. Sunt deci din nou optimista - feminitatea, in intelepciunea ei nemasurata, a gasit o cale de supravietuire. Este doar o problema de timp - rabdare combinata cu perseverenta.
La zi / 8 martie 2017:
M-am intors 'acasa' de aproape patru ani. Sunt in continuare (trup si suflet!) femeie, imi iubesc viata si 'conditia de femeie', si sper ca asta nu se va schimba niciodata. Restul e poveste...
Motto: „Eu, condusa de un instinct profund, aleg un barbat care sa imi completeze punctele tari, sa pretinda enorm de mult de la mine, sa nu imi puna la indoiala curajul sau forta, sa nu ma creada naiva sau inocenta, sa aiba curajul sa ma trateze ca pe o FEMEIE.” Anaïs Nin
Am dezvoltat un obicei saptamanal: citesc info kappa. In momentul in care am o clipa de ragaz (care nu pica mereu in aceeasi zi a saptamanii) simt nevoia sa „evadez” din cotidian si caut un refugiu intelectual, o portie de hrana pentru spirit. Simt nevoia sa descopar puncte de vedere diferite (nu conteaza daca sunt convergente sau divergente cu ale mele) despre adevaruri sau minciuni generale.
Gazda noastra se straduieste sa „produca” sectiuni de actualitate si sper ca nu o sa se supere pe mine daca ii spun ca actualitatea pe care o reuneste in paginile info.kappa este relativa si oarecum perpetua. Caragieleana (daca pot sa ma exprim asa)... mai exact permite cititorului sa se intoarca oricand asupra unui numar precedent fara sa simta vreun moment ca ceea ce citeste este depasit. Iar audienta... Peter draga, bineinteles ca nu o sa se compare niciodata cu a unui site de stiri care anunta ca X si-a dat foc in fata Guvernului pentru ca nu-stiu-ce-nu-i-a-convenit (va vom tine la curent cu evolutia evenimentelor...). Ca orice produs de nisa, info.kappa are o audienta limitata - la cititori care sunt capabili sa citeasca, gandeasca, evalueze si invete simultan. Si eventual sa schimbe ceva in viata lor si/sau a celor din jur ca urmare a celor invatate.
Ca sa ma aproprii putin de subiect: orice tema abordata poate fi recitita si (implicit) rescrisa in alte numere. Fara sa ne fie teama ca ne vom repeta, pentru ca intotdeauna vom descoperi o latura noua, ori de cate ori ne apropiem din alta directie de acelasi punct. Tin minte ca am primit cu ani in urma un fel de poem numit „desiderata”, care m-a impresionat foarte tare. La vreo doi ani dupa aceea, l-am primit din nou. Am recunoscut textul, insa l-am citit inca o data, de data asta l-am perceput diferit. Si inca o data recent... mi-am promis sa il citesc cu aceeasi atentie de cate ori am sa-l [re]primesc, pentru ca are un dar deosebit de a ascunde printre randuri mesaje-raspuns la framantari normale pentru momente diferite din viata.
Asa ca azi m-am intors la cateva randuri pe care le-am asternut pe hartie mai demult, insa nu au vazut lumina „ecranului” pentru cititori. Tema era „intelepciunea femeii”. Care a fost dezbatuta deja in multe numere info.kappa si va continua sa fie (direct sau indirect) atata timp cat gazda noastra se va declara admirator infocat al nostru – amazoanele timpurilor moderne.
Pentru ca simt nevoia sa transmit si eu o parere, am sa abordez notiunea de „intelepciune feminina”. Mi se pare atat de eterogena incat nici nu cred ca este cinstit sa incercam sa o definim. Cuprinde o multitudine de atitudini complet diferite si de multe ori de sine statatoare. Are aproape tot atatea forme cati subiecti care o manifesta sunt pe lume!
„Feminitatea” in sine este folosita de cele mai diverse grupuri sociale si profesionale, de la artisti si designeri pana la psihologi si sociologi - da, si societatile se clasifica in „feminine” si „masculine”!. E folosita pentru a delimita anumite trasaturi, conventional trasate de stramosii nostri drept „feminine”, prin opozitie cu cele „masculine”. Pare ca a existat intotdeauna nevoia de a stabili o granita intre „ei” si „ele”, poate din dorinta de a dovedi ca este nevoie de doua jumatati ca sa se alcatuiasca un intreg. Cineva si-a asumat sarcina sa ne explice ca femininul si masculinul trebuie sa fie disjuncte pentru a se putea completa, cu toate ca este deseori fals – constatam ca personalitatile care se aseamana se atrag in aceeasi masura cu cele contrastante. Poate chiar pe termen lung primele au mai multe sanse sa dezvolte un „tot” armonios decat cele din urma (desi poate „flacara” de inceput nu e la fel de intensa).
In fine... nu vreau sa contrazic faptul ca feminitatea exista si este „alocata” cu preponderenta populatiei de sex feminin, atat prin zestre genetica, cat si prin educatie. Ceea ce vreau sa subliniez este ca toate trasaturile feminine se pot regasi cu succes si in barbatii de langa noi, mai mult sau mai putin evident, la intensitati diferite in functie de context.
Revin la intelepciunea feminina. Cred ca incadrarea intr-o notiune i-a ajutat in primul rand pe barbati. Nu pe toti, dar pe cei care au invatat sa admire cu adevarat femeia pentru ceea ce este ea atat in stare „libera”, dar mai ales pentru ceea ce devine in raport cu ei. I-a ajutat sa exprime ceea ce admira sub multe alte nume - rabdare, atentie, intelegere, dragoste, compasiune, compromis, placere si entuziasm in a ii ajuta pe cei din jur.
Intrebarea care presimt ca ia nastere in ochii vostri este: bun si?... exista vreo diferenta fata de "intelepciunea masculina"? Ca sa ma folosesc de un sablon, am sa o imbratisez cu generozitate pe cea consacrata: se spune ca femeile sunt intelepte cu inima si sufletul, in vreme ce barbatii cu mintea si cuvantul.
Bineinteles ca "intelepciunea femeilor" si/sau componentele ei nu sunt calitati (sau defecte!) comune pentru toata "tagma". Si nu se manifesta in mod constant, in stare libera. Senzatia mea este ca intelepciunea femeii infloreste atunci cand ea se simte admirata, iubita, respectata, onorata! De "discipolii" sai. Care pot varia ca numar intre 1 si cateva milioane - important este sa existe! In general notiunea de intelepciune se leaga de ideea de "auditoriu", de "discipol", nu vor exista niciodata intelepti(e) fara discipoli. Chiar daca uneori sunt "singuratici(e)", ei/ele nu sunt niciodata singuri(e). Intelept/inteleapta pentru sine insusi/insasi nu cred ca a fost si nu va fi nimeni. Autorecunoasterea vine mult dupa recunoasterea de catre cei din jur si deseori nu este nici totala, nici neconditionata.
Ceea ce am constatat de la o vreme este ca intelepciunea feminina in stare pura este pe cale de disparitie. Valorile masculine castiga teren. Din ce in ce mai multe trasaturi, considerate calitati pana nu demult, au devenit defecte sau slabiciuni in ochii tinerelor, care isi doresc cu totul alte lucruri, au alte prioritati in viata. Conflict intre generatii?!... poate. Insa din pacate va trece o vreme pana cand efectele vor fi resimtite cu adevarat. Poate ca pana atunci, chiar daca aceste efecte vor fi intens negative, nimeni nu va mai realiza acest lucru, pentru ca nu va mai exista termen de comparatie.
Asta ma face sa ma intristez uneori. Recunosc utilitatea valorilor masculine, dar nu pot sa imi imaginez o lume in care ele ar domni in stare pura, fara complementaritatea feminitatii. Pastrez cu placere si incerc sa transmit mai departe, integral in felia mea de viata personala si la nivel de maximum posibil in viata profesionala, acele valori care definesc intelepciunea feminina. Incerc sa ascult mai mult decat se vorbeste, sa vad mai departe decat mi se arata etc. etc. Bineinteles ca nu intotdeauna reusesc, dar macar imi propun. Uneori mai iubesc impotriva vointei (ratiunii) mele, dar nu mai incerc de mult sa lupt impotriva acestei stari de fapt. Consider ca subconstientul meu stie mai bine ce are de facut si nu se lasa bruiat asa usor. O sa se redirectioneze pe pilotul automat al intuitiei, atunci cand va fi timpul si cand se vor schimba polii magnetici care ii determina miscarea. Bat campii, bineinteles! Sub masca "intelepciunii feminine"...
Revenind la subiect, ma gandesc ca daca omenirea in general se va indeparta din ce in ce mai mult de sfera „intelepciunii feminine", un efect ar putea fi mutarea centrului de greutate al senzatiilor umane, dinspre interior catre exterior. Nu stiu daca pot traduce prin cuvinte chestia asta, cat pot de simplificat as spune ca vom alerga dupa placeri si satisfactii generate in exclusivitate de stimuli externi. Nimeni nu va mai avea timp sa construiasca in interiorul sau sentimente care sa genereze satisfactii, pentru simplul motiv ca va avea suficiente, generate de surogatele primite din exterior. Fenomenul a inceput de multa vreme, serviciile inlocuind incet-incet diferite zone din viata noastra, care inainte intrau in sfera casnicului feminin. Toate astea pentru a ajuta femeile in castigarea independentei lor.
Nu as putea sa trag o linie sa spun pana unde curentul de emancipare a fost un lucru bun si de unde a inceput raul. Asa cum stiti, exista un ciclu pentru fiecare produs/fenomen. Initial ascendent, dupa care incepe declinul. Am senzatia ca daca am trage linie astazi, am constata ca femeile nu au castigat foarte mult. Ca asistam de fapt la cea mai mare victorie a barbatilor din istoria tuturor timpurilor: ca sa dovedeasca ca le sunt egale, ele s-au ambitionat sa devina la fel ca ei. Si, ca de obicei cand iti pui ceva cu adevarat in cap... aproape au reusit! Pe alocuri au devenit chiar mai bune decat ei, pentru ca au invatat din greselile lor. Tot jocul asta insa se deruleaza pe terenul lor. Sper ca inca se mai joaca, insa finalitatea previzibila acum este ca femeile vor deveni niste barbati mai performanti decat originalul.
Problema (ca daca n-ar exista nu s-ar mai vorbi de ea...) este ca atunci cand cineva va avea nevoie de o femeie, se va uita in jur si va constata ca nu prea mai sunt. Pentru unii poate nu va fi o problema acuta, pentru ca ii va regasi cu succes componentele in pachete speciale de servicii disponibile la firme specializate - sex, mancare, curatenie, crestere copii, consiliere (cabinetele de psihiatrie, bineinteles, pot simula la preturi competitive foarte bine "intelepciunea feminina", pentru cei care vor avea nevoie peste 20 ani de ea!).
Sa luam un super exemplu: ziua de 8 Martie, cand femeia ar trebui sa fie onorata de barbat, sa simta dragoste si sa respire implinire. Distractia favorita in ultimii ani, cautata de tot mai multe femei pare a fi... striptease masculin! Un spectacol deosebit, special si mai ales... 100% legat de semnificatia zilei! Care pana nu de mult se numea a „mamei”, nu a „femeii”.... se pare insa ca cele doua notiuni se distanteaza din ce in ce mai mult.
Si toate astea pornind de la femeia care... a refuzat sa mai fie un "obiect sexual"!!!!!!!!... Imi vine sa rad! S-a mai uitat cineva recent cum se umbla pe strada si mai grav, la serviciu? (modelul femeii-buric). Cum se vand produsele, cum sunt concepute reclamele?! Cred ca sufragetele s-ar rasuci in mormant!
Si pentru ca totul sa fie perfect dezastruos, barbatii se schimba si ei la randul lor. Dezvolta... complexe! La noi dimensiuni! Atunci cand din punctul lor de vedere este razboi (?!?!?!?), fiecare batalie in relatia cu o femeie trebuie sa se incheie cu o victorie! In toate domeniile. Ceea ce nu este omeneste posibil! Si de aici durerea infrangerii. Exacerbata, ridicata la rang de dezastru! Cum nu se aplica nici chestia cu diferenta intre batalie & razboi, pentru ca nimeni nu mai stie unde e preconizat a se sfarsi razboiul,.... gata, nu mai intru in amanunte! Banuiesc ca intuiti voi mai bine ce vreau sa spun.
Ideea este ca acest efect colateral al razboiului ma doare uneori chiar mai tare decat cel produs asupra femeilor. Pentru ca ele castiga incredere, iar asta poate fi si un lucru bun. Ei insa incep sa se indoiasca incet-incet de dragostea care li se ofera, sa-si puna intrebari de genul “oare de ce ma iubeste tocmai pe mine?”. Cand ideea de baza este ca daca ti-ar explica de ce, ar insemna ca nu e iubire. Este alegere, comoditate, decizie… orice altceva! Poate ca de asta nici ei nu se mai opresc din “activitatile zilnice” pentru a iubi, pentru ca li se pare ceva foarte dificil – trebuie sa analizeze si sa compare prea mult, sa gaseasca motive, sa fie siguri ca nu gresesc... abureala! Practic tot ceea ce fac este sa analizeze niste cioburi colorate fara sa se gandeasca nici o secunda ca daca ar pune mana sa sape, ar putea da de un diamant.
Ca sa inchei (ca m-am cam lungit): intr-adevar, barbatii au inceput sa se indoiasca de cat sunt de extraordinari si unici, de cata nevoie avem de ei. Daca urasc o fraza pe lumea asta, este “esti prea buna pentru mine”. Este cea mai mare minciuna si totodata cea mai proasta scuza pe care o poate gasi un barbat, atunci cand nu vrea sa se implice intr-o relatie (mai nou a fost preluata si de angajatori – versiunea cu ‚over-qualified’). Ori femeia banuiesc ca gandeste putin altfel: EA il alege pe EL din cel mai simplu motiv din lume - il iubeste si are nevoie de el! Daca el nu o vrea, ar fi bine macar sa aiba curajul sa-i spuna cinstit de ce.
Acum chiar ma opresc si inchei intr-o maniera optimista. Aud ca in ultimii ani avem de-a face cu un baby-boom pe piata locala. Poate totusi mai exista o sansa pentru gena materna din femeile noastre.
Va doresc o zi senina - jumate masculina, jumate feminina, insa integral FRUMOASA!
Georgina
Completare / februarie 2011:
Dupa cum va spuneam in postarile trecute, m-am relocat. Intr-o societate mult mai masculina decat cea romaneasca. Cel putin asa e definita pe modelul lui Hofstede, unde cred ca se masoara posibilitatea de a face cariera, de a avansa pe scara profesionala si sociala. Concluzia privind din partea cealalta a fostei cortine este ca intr-adevar societatea occidentala este mult mai misogina decat cea ex-comunista, insa in acelasi timp pastreaza mult mai bine valorile feminine in familie. Paradoxal, nu? Personal cred ca nu.
Acasa auzeam mereu dezbateri despre necesitatea de a acorda sanse egale femeilor cu barbatii. Despre faptul ca suntem (statistic) in urma celor din Vest in ce priveste participarea femeilor in viata publica, in functiile de conducere etc. Impresia personala dupa primele 6 luni de sedere aici imi arata insa contrariul. Sunt foarte putine femei in functii de conducere. Insa de cele mai multe ori argumentele lipsei lor sunt de alta natura decat lipsa oportunitatilor sau inegalitatea sanselor. Femeile aleg sa stea acasa si sa creasca copiii. Sau aleg slujbe mai prost platite insa cu o mare componenta de timp liber, care sa le permita sa aiba grija de sotii si copiii lor.
Cele care muncesc de dimineata pana noaptea ca sa avanseze in cariera sunt cele care au suferit deja metamorfoza de care vorbeam mai sus. Unele poate considera ca activitatea intensa e cea mai buna metoda de trecere a timpului pana cand isi vor intemeia o familie, insa de cele mai multe ori cad in capcana anilor. Care accelereaza pe sens si cu banda unica, eventual si in panta ca viteza sa devina cu adevarat ametitoare si frana sa nu mai aiba multa putere.
Vestea buna este ca ambele categorii par a fi fericite cu propriile lor personalitati, iar familia isi pastreaza rolul in societate. Sunt deci din nou optimista - feminitatea, in intelepciunea ei nemasurata, a gasit o cale de supravietuire. Este doar o problema de timp - rabdare combinata cu perseverenta.
La zi / 8 martie 2017:
M-am intors 'acasa' de aproape patru ani. Sunt in continuare (trup si suflet!) femeie, imi iubesc viata si 'conditia de femeie', si sper ca asta nu se va schimba niciodata. Restul e poveste...
Subscribe to:
Posts (Atom)