Aseară când m-am dus la culcare începuse din nou să ningă. Mi-am privit pe fereastră Buburuza acoperită încă perfect de prima zăpadă (mașinuța mea urbană – în caz că vă întrebați) și m-am întrebat într-o doară cât de mare o să îi devină cușma până dimineață…
Dimineață m-am trezit cu ochii larg închiși, savurând căldura și siguranța pilotei sub care m-am apucat să calculez în gând traseul zilei, încercând să îl optimizez în funcție de acoperirea rețelei de metrou din urbe. Când am considerat că am atins un echilibru rezonabil între deziderat și realizabil, mi-am întins (selectiv!) oasele și m-am aventurat plină de elan în afara spațiului hibernal.
Am dat draperiile la o parte și am privit afară. Uaaaaau, ce frumooooos!!!
A fost prima reacție.
Sssssss… a urmat…
Planurile de deplasare m-au părăsit aproape instantaneu și în schimb m-au năpădit amintirile.
Zăpada din curte, derdelușurile de pe stradă, Lady (caniche-ul negru din copilărie) apărând și dispărând fericită, în timp ce se tăvălea prin și se hrănea cu zăpada pufoasă, curată și jucăușă din jur. Bulgării și oamenii de zăpadă, lopețile și șubele, șoșonii cu fermoar și bocancii cu șireturi, șosetele tricotate și ciorapii de lână, căciulile, fularele și mănușile (din astea puneam două perechi una peste alta – cu degete și fără degete). Și… soba de teracotă albastră, pe care se usca în permanență, prin rotație, ‘echipamentul de deszăpezire’ din dotare.
Pârtia pe care o croiam din două în două ore prin curte - mai lată până la poartă și magazie (de unde aduceam lemne și cărbuni), apoi tot mai îngustă până în fundul curții, la găini, unde turnam periodic apă fiartă peste cea deja înghețată, ca să nu moară de sete producătorul de ouă naturale, care nu știa să mănânce zăpada… Și hrana le era puțin diferită iarna – la fel de multe grăunțe, însă cu suplimente de pâine cu mălai, înmuiate în apă caldă ca să menținem rotofeiele în formă, să poată bătători cu elan zăpada care se strângea la ele în țarc…
Mare bucurie mai era și pe atunci când se întrerupea școala din cauza iernii! O zi de pauză însemna fie un om de zăpada, fie un fular sau o căciulă nouă… Oricum trecerea la ‘programul de iarnă’ era deja o binecuvântare - începeam mai devreme, aveam ore mai scurte și terminam foarte repede. Pauzele intrau și ele la apă, însă… n-aș spune că asta contra prea mult.
Am avut parte de ierni geroase sau blânde, uscate sau abundente în zăpada. În general algoritmul de supraviețuire era relativ simplu – activitate intensă în aer liber, alternată cu lichide fierbinți sorbite alene pe lângă sobă (de care ne lipeam și lăbuțele picioarelor până când începeam să simțim din nou degetele temporar dezafectate), pâine prăjită cu unt și brânză (sau cu untură și usturoi), ceai cu biscuiți (populari, când nu găseam Voinicel), apoi hibernare profundă sub plapumă și… a doua zi o luam de la capăt. Stingerea se dădea mai devreme sau mai târziu, în funcție de sursa de lumină de după căderea serii – bec electric sau lampă cu gaz…
Recunosc că, spre deosebire de soră-mea, eu mă mobilizam mai greu când era de ieșit din casă, însă o dată încotoșmănată… nu mă lăsam până nu udam echipamentul din toate direcțiile – pe dinafară cu zăpadă, pe dinăuntru cu sudoarea care mă năpădea invariabil de la lopată, topor sau joacă…
Sper că nu vă imaginați tabloul idilic de mai sus undeva la țară! Nu, era chiar în inima Bucureștiului. În plus, strada mea a fost dintotdeauna binecuvântată cu linie de tramvai. Deși aparent fără mare utilitate (un traseu secundar neaglomerat), iarna aveam garanția ca la prima oră a dimineții trecea plugul pe la noi să deszăpezească linia. Așa că puteam ieși ‘la drumul mare’ fără probleme, frumos încolonați pe linie. Pe trotuarul din fața curții fiecare familie își făcea curat și așa se formau de fapt derdelușurile din jurul copacilor (da, pe vremea aceea aveam și copaci pe stradă…), care ulterior erau ‘terraformate’ de utilizatori.
Bun! Să mă întorc totuși în zilele noastre, cele de toate zilele… pentru că entuziasmul față de zăpadă pare a se dilua cu vârsta, chiar dacă amintirile rămân mereu vii.
Ce ni se întâmplă oare? Părerea mea umilă este că am intrat într-un Nou An, care începe (ca toți cei dinaintea lui!) cu… Gerar! Așa că… pe-afară e ger și ninge! Anul trecut Crăciunul a sosit fără sania lui Moș Gerilă (asta e, s-a descurcat și pe uscat!), dar asta nu înseamnă că putem să trecem direct în Făurar, fără să hibernăm puțin… e perioada vacanțelor la schi, a pauzelor lungi și dese, a pulovărelor largi, fularelor și căciulilor cu promoroacă. Se spun povești, se fac copii, se bea vin fiert și se consumă murături. Se ajută bolnavii, bătrânii și alți neajutorați să treacă peste perioada dificilă - după cum ne îndeamnă pe fiecare conștiința și posibilitățile.
Cine și-a făcut astă-vară sanie (și a dat zăpada până la ea), poate să își înhame calul și să plece la drum. Cine se trezește abia acum că bicicleta patinează pe zăpadă, mai bine stă pe-acasă.
Mă uit din nou afară – continuă să îmi pară frumos, pur estetic vorbind. Deschid televizorul și am o revelație - am devenit peste noapte satanistă. Adică sunt în admirația Diavolului. A celui Alb, care a cuprins capitala și împrejurimile (și sic!... numai așa, de-al Dra*ului, ne-o face în Era Încălzirii Globale!).
Fără să vreau, ritmul și tonalitatea știrilor mă fac să mă simt agresată de frustrarea celor mulți care au ieșit deja din casă. Nu pentru că vor să le facă viața grea autorităților sau pentru că sunt inconștienți și nu se uită pe fereastră înainte să pornească la drum. Ci pentru că programul lor nu așteaptă, viața nu le stă pe loc, iar iarna instalată comod (anual!) între toamnă și primăvară nu le schimbă prioritățile. Și mă regăsesc cu ușurință în fiecare din ei, pe stradă sau la metrou, în siguranța unui birou sau în înghesuiala unei stații de autobuz.
Și totuși… nu reușesc să le accesez starea de spirit. Îmi amintesc cum este să îmi fie frig (și foame!), vântul să îmi biciuiască efectiv fața cu zăpadă, să mi se lipească nările și să mă tot uit la ceas, calculând cât o să mai dureze până ajung la destinație. Cum dispare gradual simțirea dinspre extremități, iar dacă agresiunea continuă se transformă în durere și degerătură... însă nu îmi amintesc să mă fi supărat vreodată pe natură. Sau pe aglomerație. Și nici măcar pe autorități. Nu știu cum este să fiu în locul lor și nici nu cred că ar avea sens să mă întreb în astfel de momente.
Îmi amintesc în schimb acea rugăciune a liniștii sufletești, cea care spune că trebuie să schimbăm lucrurile pe care le putem schimba, să le acceptăm pe cele care depășesc capacitatea noastră de intervenție și… să învățăm să distingem între cele două.
În urmă cu vreo zece ani, la sfârșitul programului de lucru după o zi asemănătoare celei de astăzi, am pornit pe jos prin nămeți spre casă, pentru că am vrut să evit înghesuiala de la metrou sau degerăturile din stația de autobuz. Atunci am transformat așteptarea unui drum de o oră printr-o mare de sentimente negative în realitatea unui drum de o oră și un sfert prin zăpadă, alături de oameni și animale care râdeau cu gura până la urechi, se băteau cu bulgări și se mai dădeau uneori la o parte din drum să treacă și mașinile… și a fost minunat!
Cu cinci ani în urmă, tot în ianuarie, m-am dus la aeroport într-o vineri seară (tot după muncă), să iau avionul spre casă și... a trebuit să mă întorc în oraș, din motive de viscol. M-au realocat la un zbor a doua zi și mi-au rătăcit temporar bagajele pe drum. Le-am recuperat cu bine după vreo două zile și m-am bucurat ca un copil - că am ajuns cu bine, că am găsit bagajele, că am plecat la timp apoi mai departe.
Așa că astăzi mi-am turnat cafeaua și m-am hotărât să trăiesc o vreme… în contradicție cu titlul primei mele cărți! Viața va merge și eu am să stau puțin... nu degeaba, pentru că negociez cu canapeaua să lucrăm la un nou volum, pe care să îl scoatem în lume de Florar, atunci când va renaște natura și, o dată cu ea, urbea dominată astăzi de zăpadă.
Cine mai crede totuși că Diavolul Alb se ascunde prin zăpada de-afară… să ia o lopată, să îi dea mantia la o parte și să îl demaște pe Pezevenghi!
Altfel… să ne vedem fiecare cu spor de ale noastre!
A fost prima reacție.
Sssssss… a urmat…
Planurile de deplasare m-au părăsit aproape instantaneu și în schimb m-au năpădit amintirile.
Zăpada din curte, derdelușurile de pe stradă, Lady (caniche-ul negru din copilărie) apărând și dispărând fericită, în timp ce se tăvălea prin și se hrănea cu zăpada pufoasă, curată și jucăușă din jur. Bulgării și oamenii de zăpadă, lopețile și șubele, șoșonii cu fermoar și bocancii cu șireturi, șosetele tricotate și ciorapii de lână, căciulile, fularele și mănușile (din astea puneam două perechi una peste alta – cu degete și fără degete). Și… soba de teracotă albastră, pe care se usca în permanență, prin rotație, ‘echipamentul de deszăpezire’ din dotare.
Pârtia pe care o croiam din două în două ore prin curte - mai lată până la poartă și magazie (de unde aduceam lemne și cărbuni), apoi tot mai îngustă până în fundul curții, la găini, unde turnam periodic apă fiartă peste cea deja înghețată, ca să nu moară de sete producătorul de ouă naturale, care nu știa să mănânce zăpada… Și hrana le era puțin diferită iarna – la fel de multe grăunțe, însă cu suplimente de pâine cu mălai, înmuiate în apă caldă ca să menținem rotofeiele în formă, să poată bătători cu elan zăpada care se strângea la ele în țarc…
Mare bucurie mai era și pe atunci când se întrerupea școala din cauza iernii! O zi de pauză însemna fie un om de zăpada, fie un fular sau o căciulă nouă… Oricum trecerea la ‘programul de iarnă’ era deja o binecuvântare - începeam mai devreme, aveam ore mai scurte și terminam foarte repede. Pauzele intrau și ele la apă, însă… n-aș spune că asta contra prea mult.
Am avut parte de ierni geroase sau blânde, uscate sau abundente în zăpada. În general algoritmul de supraviețuire era relativ simplu – activitate intensă în aer liber, alternată cu lichide fierbinți sorbite alene pe lângă sobă (de care ne lipeam și lăbuțele picioarelor până când începeam să simțim din nou degetele temporar dezafectate), pâine prăjită cu unt și brânză (sau cu untură și usturoi), ceai cu biscuiți (populari, când nu găseam Voinicel), apoi hibernare profundă sub plapumă și… a doua zi o luam de la capăt. Stingerea se dădea mai devreme sau mai târziu, în funcție de sursa de lumină de după căderea serii – bec electric sau lampă cu gaz…
Recunosc că, spre deosebire de soră-mea, eu mă mobilizam mai greu când era de ieșit din casă, însă o dată încotoșmănată… nu mă lăsam până nu udam echipamentul din toate direcțiile – pe dinafară cu zăpadă, pe dinăuntru cu sudoarea care mă năpădea invariabil de la lopată, topor sau joacă…
Sper că nu vă imaginați tabloul idilic de mai sus undeva la țară! Nu, era chiar în inima Bucureștiului. În plus, strada mea a fost dintotdeauna binecuvântată cu linie de tramvai. Deși aparent fără mare utilitate (un traseu secundar neaglomerat), iarna aveam garanția ca la prima oră a dimineții trecea plugul pe la noi să deszăpezească linia. Așa că puteam ieși ‘la drumul mare’ fără probleme, frumos încolonați pe linie. Pe trotuarul din fața curții fiecare familie își făcea curat și așa se formau de fapt derdelușurile din jurul copacilor (da, pe vremea aceea aveam și copaci pe stradă…), care ulterior erau ‘terraformate’ de utilizatori.
Bun! Să mă întorc totuși în zilele noastre, cele de toate zilele… pentru că entuziasmul față de zăpadă pare a se dilua cu vârsta, chiar dacă amintirile rămân mereu vii.
Ce ni se întâmplă oare? Părerea mea umilă este că am intrat într-un Nou An, care începe (ca toți cei dinaintea lui!) cu… Gerar! Așa că… pe-afară e ger și ninge! Anul trecut Crăciunul a sosit fără sania lui Moș Gerilă (asta e, s-a descurcat și pe uscat!), dar asta nu înseamnă că putem să trecem direct în Făurar, fără să hibernăm puțin… e perioada vacanțelor la schi, a pauzelor lungi și dese, a pulovărelor largi, fularelor și căciulilor cu promoroacă. Se spun povești, se fac copii, se bea vin fiert și se consumă murături. Se ajută bolnavii, bătrânii și alți neajutorați să treacă peste perioada dificilă - după cum ne îndeamnă pe fiecare conștiința și posibilitățile.
Cine și-a făcut astă-vară sanie (și a dat zăpada până la ea), poate să își înhame calul și să plece la drum. Cine se trezește abia acum că bicicleta patinează pe zăpadă, mai bine stă pe-acasă.
Mă uit din nou afară – continuă să îmi pară frumos, pur estetic vorbind. Deschid televizorul și am o revelație - am devenit peste noapte satanistă. Adică sunt în admirația Diavolului. A celui Alb, care a cuprins capitala și împrejurimile (și sic!... numai așa, de-al Dra*ului, ne-o face în Era Încălzirii Globale!).
Fără să vreau, ritmul și tonalitatea știrilor mă fac să mă simt agresată de frustrarea celor mulți care au ieșit deja din casă. Nu pentru că vor să le facă viața grea autorităților sau pentru că sunt inconștienți și nu se uită pe fereastră înainte să pornească la drum. Ci pentru că programul lor nu așteaptă, viața nu le stă pe loc, iar iarna instalată comod (anual!) între toamnă și primăvară nu le schimbă prioritățile. Și mă regăsesc cu ușurință în fiecare din ei, pe stradă sau la metrou, în siguranța unui birou sau în înghesuiala unei stații de autobuz.
Și totuși… nu reușesc să le accesez starea de spirit. Îmi amintesc cum este să îmi fie frig (și foame!), vântul să îmi biciuiască efectiv fața cu zăpadă, să mi se lipească nările și să mă tot uit la ceas, calculând cât o să mai dureze până ajung la destinație. Cum dispare gradual simțirea dinspre extremități, iar dacă agresiunea continuă se transformă în durere și degerătură... însă nu îmi amintesc să mă fi supărat vreodată pe natură. Sau pe aglomerație. Și nici măcar pe autorități. Nu știu cum este să fiu în locul lor și nici nu cred că ar avea sens să mă întreb în astfel de momente.
Îmi amintesc în schimb acea rugăciune a liniștii sufletești, cea care spune că trebuie să schimbăm lucrurile pe care le putem schimba, să le acceptăm pe cele care depășesc capacitatea noastră de intervenție și… să învățăm să distingem între cele două.
În urmă cu vreo zece ani, la sfârșitul programului de lucru după o zi asemănătoare celei de astăzi, am pornit pe jos prin nămeți spre casă, pentru că am vrut să evit înghesuiala de la metrou sau degerăturile din stația de autobuz. Atunci am transformat așteptarea unui drum de o oră printr-o mare de sentimente negative în realitatea unui drum de o oră și un sfert prin zăpadă, alături de oameni și animale care râdeau cu gura până la urechi, se băteau cu bulgări și se mai dădeau uneori la o parte din drum să treacă și mașinile… și a fost minunat!
Cu cinci ani în urmă, tot în ianuarie, m-am dus la aeroport într-o vineri seară (tot după muncă), să iau avionul spre casă și... a trebuit să mă întorc în oraș, din motive de viscol. M-au realocat la un zbor a doua zi și mi-au rătăcit temporar bagajele pe drum. Le-am recuperat cu bine după vreo două zile și m-am bucurat ca un copil - că am ajuns cu bine, că am găsit bagajele, că am plecat la timp apoi mai departe.
Așa că astăzi mi-am turnat cafeaua și m-am hotărât să trăiesc o vreme… în contradicție cu titlul primei mele cărți! Viața va merge și eu am să stau puțin... nu degeaba, pentru că negociez cu canapeaua să lucrăm la un nou volum, pe care să îl scoatem în lume de Florar, atunci când va renaște natura și, o dată cu ea, urbea dominată astăzi de zăpadă.
Cine mai crede totuși că Diavolul Alb se ascunde prin zăpada de-afară… să ia o lopată, să îi dea mantia la o parte și să îl demaște pe Pezevenghi!
Altfel… să ne vedem fiecare cu spor de ale noastre!
Beautiful essay...
ReplyDelete