De tot?...

Motto: Buna Dimineata, Romania... Oriunde te-ai afla.
(adaptare foarte aproximativa dupa Jack Killian 'The Nighthawk')

Va aduceti aminte de unul din cele mai populare seriale de televiziune de dupa Revolutie - Midnight Caller? Fiecare episod al serialului respectiv se termina cu fraza 'Good night America… wherever you are.' Daca adaugam si vocea de exceptie a lui Jack Killian ('The Nighthawk') si faptul ca inainte de 'noapte buna' mai tragea si cate o concluzie care mergea drept la sufletele telespectatorilor, avem o reteta perfecta pentru un somn linistit.

Astazi am avut niste discutii interesante cu privire la somn (sau deprivarea de ...), care m-au dus cu gandul intr-o serie de conexiuni cel putin ciudate catre aceasta fraza de final de episod din Midnight Caller. Exprima foarte frumos ideea de Mare Sat Global ... geografic distantele ne pot desparti, insa sentimentele si cuvantele le primim in sufletele noastre si le purtam apoi cu noi mai departe, oriunde ne-am afla.

Tot astazi mi s-a mai intamplat ceva memorabil, chiar in primele ore ale diminetii - am ras cu lacrimi! Genul acela de ras pe care nu mai stii de unde si cum sa il opresti (nu ca ai avea de ce....), care electrocuteaza tot corpul fara sa ierte nimic in cale. Mi-a luat aproape doua minute sa ma opresc, timp in care eram ceva si mai rau decat muta (ceea ce deja e o tragedie in cazul meu...). Eram complet neajutorata. Nu mai puteam raspunde sau focusa pe nimic. Daca incercam sa deschid gura ma apucau hohotele (de plans!), daca incercam sa imi misc orice altceva imi dadeam seama ca nu ma ajuta sinapsele. Singurul lucru pe care am putut sa-l fac a fost sa astept sa ma 'descarc' in ritmul propriu.

Sunt niste ani buni de cand nu am mai ras in halul asta. Imi amintesc cateva seri din copilarie si adolescenta si apoi din ce in ce mai rar. Sa nu ma intelegeti gresit, rad rezonabil de des si cu mare placere. Insa descarcarea electrica de care povestesc necesita cateva elemente ambientale, printre care contextul si compania sunt esentiale.

De ce va povestesc asta?

Pentru ca mi-a venit sa astern pe ecran un scurt elogiu limbii romane. Cu toate ca in ultimii ani am vorbit si scris mult mai des in limba engleza, exista anumite grade de rafinament pe care nu le pot exprima decat in limba romana. Inflexiuni, apropouri, sugestii, glume, senzatii si sentimente relativ intraductibile. Chiar si mesajele non-verbale, de la privirile pe care le generez pana la simbolistica cu care imi insotesc discursul verbal sunt putin 'altfel' in limba romana. Imi amintesc doua persoane tare dragi (un austriac si un ceh) care au fost surprinsi de vocea mea cand m-au auzit prima data vorbind romaneste in prezenta lor. Desi nu intelegeau nici un cuvant, mi-au spus ca e foarte straniu cat de diferit imi suna vocea. Inflexiuni, viteza (va las sa va intrebati in ce directie...), ton. Amandoi au fost de parerea ca am o voce mai calda in limba materna.

Inca o data ... de ce va povestesc asta?

Pentru ca la putin mai mult de trei ani de cand am plecat catre Viena, ma cam intorc acasa. Hohotele de ras-plans de astazi s-au petrecut undeva in Bucuresti, intr-un context cu ceva 'lingvistic' in titlu, in compania unor oameni de exceptie, pe care nu i-as fi cunoscut daca aventura mea vieneza nu ar fi fost intrerupta in aceasta vara. Nu e nevoie sa va spun mai mult.

In ultimele luni am primit iarasi de nenumarate ori o intrebare exceptionala: 'DE TOT?' Cu aceeasi intrebare am fost efectiv bombardata si in perioada mai-iulie din 2010. Mica diferenta este ca atunci avea atasat cuvantul 'pleci', acum umbla alaturi de 'te intorci'.

La fel ca si atunci, raspund in general cu o alta intrebare: ce inseamna 'de tot'? Asa cum se pare ca intuiam inca in 2010 si imi este foarte clar astazi, traim intr-un Mare Sat Global. Orizontul nostru se intinde atat de departe pe cat ne plasam singuri urmatoarea 'frontiera'.

In trecut distanta geografica era o mare provocare pentru exploratori, dintr-un motiv foarte obiectiv - timpul. Incepand cu roata si culminand (deocamdata) cu naveta cosmica, Omul a adresat si optimizat relatia asta (spatiu-timp) cum s-a priceput mai bine. In ziua de astazi, potentialele bariere fata de mobilitatea in interiorul Marelui Sat Global nu mai au de-a face cu spatiul si timpul, cat cu posibila nepotrivire la nivel sistemic, social si inter-uman (de la asteptare si realitate, toleranta si prejudecata, cultura si religie, trecand prin multe altele, pana la lege si ordine sociala).

Si la fel ca in cazul rotii, carutei, trenului, masinii, avionului, etc., cel care cauta si cu siguranta va gasi raspunsuri la aceste bariere este, din nou, Omul.

Asta nu inseamna ca visez o lume in care o sa emigram de dimineata pana seara, 7 zile din 7, de la Est la Vest si apoi in revers, toti cei ce suntem pe Pamant, pana cand o sa reusim sa ne armonizam sistemic. Insa un numar semnificativ dintre noi vom calatori si vom comunica in spatiul din ce in ce mai extins pe care il avem la dispozitie, cu o frecventa din ce in ce mai mare. Unde avem 'cartierul general' in acest context este mai putin relevant pe axa spatiu-timp, cat este de relevant pe axa suflet-camin. Despre ideea asta am vorbit insa deja pe blogul in engleza - aici.

Deocamdata sunt doar mandra de faptul ca printre acesti cetateni universali cu gene de exploratori se afla si multi romani. Care sunt stabiliti sau calatoresc peste tot in lume. Care se simt acasa fie 'acolo', fie 'aici', fie 'ici si colo', dupa cum se potriveste sufletelor lor. Ce imi doresc foarte tare astazi este ca ei, romanii de pretutindeni, sa se gandeasca la Romania ca la un fel de 'trib' de care apartin in Marele Sat Global. Trib care ii tine legati in principal prin limba materna.

Acelora le spun astazi cu un zambet pe buze 'Buna Dimineata, Romania .... oriunde te-ai afla', pentru ca asta urmeaza in mod natural dupa 'Desteapta-te, Romane!' Si simt ca e un moment la fel de bun ca oricare altul sa ne gandim si la pasii care urmeaza dupa trezirea din somn - sa ne dam jos din pat, sa ne bem cafeaua si sa ne apucam de trait ziua cu mandrie, spor si constiinta ca suntem niste buni romani - oriunde ne-am afla!

DILEMA?...

Motto: Comportamentul responsabil cateodata declanseaza enervarea celor din jur (English version: Being responsible sometimes means pissing people off) / Colin Powell

Pe blogul acesta nu am mai scris de multa vreme. Nu ca nu as avea nimic de spus, insa nu prea am stiut de unde sa incep. Si nici cum sa spun. Asa ca am sa va spun direct ceea ce multi stiu deja: ma intorc acasa. Cand? Curand. O sa aflati mai exact atunci cand am sa stiu si eu.

DE CE ma intorc? Sunt multe motive. Cred ca cel mai simplu este sa va trimit inapoi cu mai bine de trei ani, la faza “La revedere Romania”. Am spus atunci aproape tot ce era de spus. Cele de care stiam ca imi va fi dor (si chiar mi-a fost!) nu s-au schimbat. Si din anumite puncte de vedere departarea chiar a intarit legaturile sufletesti, macar din simplul motiv ca de la distanta imi amintesc mai usor de cele bune. Asa ca… iata ca am mai fost o vreme pe la Viena, si chiar am stat mai mult decat data trecuta. Am trecut de la trei luni (in 2006) la trei ani (2010-2013). Ce urmeaza? … ehe, asta inca nu am autoritatea sa o anticipez. Si sper sa nu o primesc inca multi ani de acum incolo, ca emigrarea la cele vesnice nu e in plan... cel putin nu in urmatoarele vreo zece cincinale …

Bun, acum ca ne-am lamurit cu ‘DE CE’, hai sa vedem ce urmeaza. LA CE ma intorc? 

Pai inteleg ca la un referendum de inceput de octombrie. Care ne va intreba ce vrem sa facem… da, ma refer la cainii vagabonzi, desi banuiesc ca sunteti deja satui de subiectul asta. Tot e bine ca ne mai consulta si pe noi din cand in cand. Sper ca de data asta, spre deosebire de referendumul cu privire la Parlamentul Unicameral, sa tina seama si de parerea noastra dupa ce ne-o cer.

Ca sa fie clar: iubesc cainii in general. Pe ai mei in mod special. La fel si copiii – chiar daca nu am inca descendenta directa, ma bucur de nepoti in familie.

Inca din copilarie am avut caini. Strada era interzisa pentru ei. Era periculos – oameni, masini, tramvaie, autobuze si HINGHERI. In copilarie nu ne era frica de faptul ca ar putea fi muscati de ‚alti caini’. Nu erau pe strada. Iar in alte curti era greu de intrat fara invitatie. EI (vagabonzii) au iesit pe strada dupa Revolutie... si bipezii si patrupezii.

Imediat dupa Revolutie am adoptat doi caini vagabonzi (frate si sora), desi mai aveam inca o catelusa (Lady), batrana si frumoasa. Din pacate niste oameni rai au incercat sa ii otraveasca pe toti trei. Ele au murit, Peticel insa a supravietuit ca prin minune. Si a trait extrem de iubit, membru al familiei cunoscut de toti prietenii. In gluma ii spuneam Peticel Popescu. A murit la aproape 18 ani, cu ochii deschisi fixati pe usa de la bucatarie. Parea ca admira linistit peisajul.

Anul trecut am pierdut o catelusa foarte buna si iubitoare. Era fetita dintr-o pereche de catelusi sub un an, pe care ii adoptase recent familia sorei mele. Intr-un moment de neatentie s-au strecurat pe langa noi pe poarta si au iesit pe strada. Cand ne-am dat seama, a inceput cautarea pe strazi. Sora mea nu vroia sa vina acasa pana nu ii gasea. Eu trebuia sa plec la aeroport ca sa ma intorc la Viena, asa ca am plecat cu rugamintea catre prietena care ma conducea sa mergem incet, ca sa ne uitam si pe marginea drumului in mers. Dupa doua cotituri, am vazut-o pe ea, pe Lady. Era moarta la marginea strazii. Atat de mica era, incat probabil greu as fi vazut-o daca nu ar fi fost un caine vagabond foarte mare langa ea. Statea in strada (putea sa dea oricand o masina peste el) langa ea, lingand-o duios, parca incercand sa o readuca la viata. Am oprit si plangand m-am dus fara teama catre ei, desi el era tare mare si necunoscut... S-a uitat catre mine trist si s-a dat la o parte incetisor, cu spatele. M-a lasat sa o ‚adun’ de pe jos si sa o pun intr-o sacosa, sa o iau acasa ca sa o ingropam. Am sunat-o pe sora mea, care inca isi mai cauta catelusii. I-am spus unde am gasit-o pe ea si i-am spus ca o duc in curte si fug (de data asta cu toata viteza) ca sa nu pierd avionul.

In timp ce eram in aeroport m-a sunat sa imi spuna ca au tot umblat in apropierea locului respectiv si ca pana la urma l-au gasit si pe el, pe Pufulet. Se ascunsese ingrozit intr-o curte de oameni buni. Aveau cativa catei insa deja tinusera consiliu de familie si hotarasera sa il adopte si pe el. L-au returnat bineinteles cand si-au dat seama ca avea stapani iubitori. Au urmat nopti de urlat, pana cand peste cateva zile a primit o noua surioara. Apoi s-a mai linistit. Acum sunt tot doi, se iubesc si sunt iubiti asa cum trebuie sa fie intr-o familie. Si acum ma intreb ce s-ar fi intamplat daca acel caine vagabond mare si bland nu ar fi stat langa ea sa o ‚pazeasca’ pana am gasit-o.

Insa locul lui nu era acolo... nu intr-un oras civilizat. Bietul de el incerca sa supravietuiasca in jungla urbana si sa fie solidar cu cei mai mici si mai neajutorati ca el, din aceeasi specie. Probabil se intreba cum de micuta a putut sa fie atat de imprudenta incat sa alerge pe acolo ... pe unde el stia deja ca este atat de periculos pentru caini... probabil nici macar nu si-a imaginat ca era o ‚Lady de la curte' ... nici nu cred ca stia ce e aia.

Sora mea a plans mult pentru Lady anul trecut. Insa si mai mult a plans pentru copilul mancat de viu anul asta. Nu am sa insist pe dimensiunea tragediei pentru ca e inutil acum.

Ce nu reusesc sa inteleg este cum de am ajuns atat de departe incat sa avem nevoie de un referendum. Bani cheltuiti si timp pierdut. Sper ca in luna care ne desparte de acest referendum sa nu mai moara nimeni. Si nici sa nu se ‘aprinda’ si mai mult spiritele si sa inceapa vanatori sangeroase impotriva haitelor de proximitate.

Pentru ca nu vad decat un punct de vedere justificat in dezbaterea dintre iubitorii de animale si cei de copii: respectiv faptul ca ei, cainii, ca si specie urbana, nu trebuie sa sufere inutil si fara vina pentru ceea ce s-a intamplat. Eutanasierea mi se pare cea mai sufletista solutie pentru orice iubitor de animale. Ii salveaza de la o soarta mai crunta – eradicarea prin linsaj de cartier. Trebuie insa facuta igienic si sistematic, adica e nevoie si de 'tratament de intretinere', daca nu vrem sa ne confruntam din nou cu aceeasi problema peste cativa ani.

In caz ca deja am socat unii cititori, am sa redau si ceva argumente fata de pozitia pe care cred ca am clarificat-o mai sus (DA eutanasierii). Haideti sa ne uitam in jur si sa ne intrebam cum oare am devenit atat de puritani in ceea ce priveste eradicarea cainilor fara stapan.

Vaca… stiu ca e sacra in India, insa nu am auzit ca in Romania vreo religie cunoscuta sa venereze cainele (inca!...). Mai departe … porcii, iepurii, zburatoarele si vanatul… Bineinteles ca exista si vegetarieni pe lumea asta, insa pentru restul populatiei: va invit sa va duceti in vizita la abatoare si la fabricile de procesare a carnii. Sau sa participati la o vanatoare (terenul la alegerea Dumneavoastra). Ce ziceti de pielea de pe incaltarile, gentile si hainele voastre? Credeti ca e cumva de sobolan? Si daca da, credeti ca sobolanul are un suflet inferior cainelui? Sau omului? Si daca da, de ce?

Haideti sa mergem acum la pescuit. Exista si practicanti de pescuit sportiv, care arunca pestele cu gura sfartecata inapoi in apa, ca sa se recupereze fizic si psihic... Insa restul nefericitilor pescuiti ajung pe mesele noastre, ale tuturor, mai mult sau mai putin eutanasiati. Racii si crabii daca tin bine minte sunt fie fierti de vii, fie pocniti cu ciocanul in moalele capului (oriunde o fi ala la ei) in vederea prepararii.

Balenele si delfinii esueaza si ei din cand in cand. Grasimea de balena, morsa, rechin, castor si de cate si mai cate animale se regaseste in hrana si in medicamente. Pe unele cutii de cosmetice apar fel de fel de declaratii cum ca animalele nu au fost ranite sau chinuite in procesul de testare. De unde credeti ca a aparut nevoia de a scrie asa ceva? Oare ce se intampla in spatele celorlalte cutii? ...

Caii de competitie daca se accidenteaza, imbatranesc si nu mai sunt capabili de performanta, sunt ‘donati’ la abatoare. In general, cand accidentarile sunt grave si nu pot fi tratati, sunt impuscati (sau poate eutanasiati in zilele noastre). De ce? Ca sa nu se chinuie…

Cand ati privit ultima data atent (nu indiferent sau cu teama!) in ochisorii cainilor de pe marginea drumului? Eu ma uit aproape in fiecare luna cand trec pe acasa. Ma intreb oare cu ce-au gresit de sunt pedepsiti in halul asta. Unii se tarasc in trei picioare. Altora le atarna cate o bucata de piele de sub care se vede o rana vie, insa traiesc. Credeti ca sunt fericiti? Privirile le sunt haituite. Banuiesc ca multi experimenteaza frecvent cate o bara de la masina, un colt de la o haita vecina (deseori neprietena) sau de la masculul alfa din propria haita, cate un baston pe spinare sau fel de fel de alte torturi pe care probabil nici nu mi le pot imagina. Peste care se adauga soare si ploaie, zapada si vant. Chiar credeti ca asta e viata? Va mirati ca sunt uneori agresivi? La temperatura pe care cateii o experimenteaza vara pe asfalt incins, oamenii ar avea halucinatii si ar pierde controlul asupra propriilor actiuni...

Milioane de oameni traiesc sub limita pragului de saracie si mor deseori in chinuri. De foame, de boala, de frig sau de cald, de mana altora sau de mana lor cand nu mai suporta... Nu vom reusi niciodata sa eradicam injustitia din lumea asta, insa trebuie sa ne aducem aminte ca avem datoria fata de noi, fata de batranii si fata de copiii NOSTRI sa ii protejam in masura posibilitatilor noastre.

Ce incerc sa va spun este ca nu stiu daca ceea ce trebuie sa facem este rau sau bine. Este insa necesar si are de-a face cu evolutia unor specii. Cei mai puternici ii ignora, ii controleaza sau ii elimina pe cei mai slabi de cand e lumea. Atitudinea e aleasa in functie de cat de periculosi sunt cei mai slabi. Si de cat de multi... Si este deja evident ca vremea de ignorat si de tentative de controlat a trecut...

Nu putem avea civilizatie cu jumatate de masura. Am defrisat paduri si am sistematizat cursuri de apa, am daramat si am construit, am dezinfectat si am deratizat. Fiecare specie isi delimiteaza teritoriul si isi face ordine la ea in barlog. Ideal ar fi sa colectam si sa protejam in spatii special amenajate fiintele pe care le excludem din mediul nostru. Insa asta s-a incercat in ultimii ani si, in loc sa se rezolve, situatia s-a agravat.

Cum ar fi daca am da dreptul ursilor sa circule liber prin orase, sobolanilor sa se bucure de viata in parcurile si casele noastre, tantarilor sa se indestuleze cu sangele nostru noapte de noapte? Am putea la fel de bine sa ne intoarcem in pesteri si sa ne crestem copiii invatand nu numai cum sa se fereasca de pradatori, dar si cum sa ii si ucida atunci cand viata le este amenintata. Tragedia care s-a intamplat nu s-ar repeta, pentru ca baietelul in cauza ar fi invatat de batranii tribului sa se apere. Ori el saracutul poate chiar a crezut ca se joaca...

Am sa inchei cu doua vorbe despre ecosistem. Nu ca ar fi cainele vagabond veriga de baza a ecosistemului urban, insa cu siguranta de cativa ani e un element de dezechilibru. Daca ne-ar fi invadat lacustele, nu cred ca ar fi chemat nimeni populatia la referendum ca sa le eliminam.

La urma urmei, daca punem lucrurile in perspectiva, fiecare natiune cu dilemele ei ... este putin ironic faptul ca zilele astea si Barack Obama simte nevoia sa se consulte. Iar raspunsul la intrebarea pe care o pune el americanilor ne-ar putea obliga pe toti sa ne reconsideram prioritatile in viitorul apropriat... Asa ca haideti sa revenim la normalitate macar in raport cu una din amenintarile de pe strazile Micului Paris. Si apoi sa le luam de coarne pe rand pe celelalte ... caci ele vor urma!

Completare / dupa comentarii:

Destul de repede dupa postare, am primit si cateva reactii de la prieteni iubitori de animale. Care m-au facut sa imi doresc sa scriu o completare, pentru ca nimic nu e alb / negru sub soare. De unde si titlul (Dilema?...). Din textul initial reiese foarte clar ca optiunea mea e ‚da eutanasierii’, insa nu se simte prea tare dilema.

Motivul este ca am discutat despre referendum. Intelegerea mea asupra problemei este ca in prezent autoritatile pretind ca eutanasierea nu este legala. Conform Hotnews pare sa fie o falsa problema (v. aici) iar intrebarea la care se pare ca va trebui sa raspundem cu ‚Da’ sau ‚Nu’ este:

"Sunteti de acord cu eutanasierea cainilor fara detinator capturati pe domeniul public al municipiului Bucuresti si neadoptati in termenul prevazut de lege?"

Intrebarea pare putin retorica, intrucat asta se intampla in toate tarile civilizate care au o solutie de ecarisaj functionala.

Dilema insa exista, iar ea e legata de partea de ‚CUM’?

Cat timp vor fi tinuti (7, 15, 30 zile?...)? Cum vor fi ingrijiti in perioada respectiva? Cum vor fi dati spre adoptie? Si in fine, cum vor fi eutanasiati? Cum se vor finanta activitatile respective? Si (poate cel mai important!) CUM se vor reglementa actiunile cetatenilor in privinta cainilor vagabonzi?

Am spus deja ca a trecut timpul in care puteam sa ii ignoram sau sa facem simple tentative de control. Va trebui ca in ceasul al doisprezecelea sa controlam cu adevarat fenomenul, pentru ca eutanasierea sa se poata face in conditii de legitimitate.

Pentru ca este evident ca s-a ajuns aici din vina unei parti a locuitorilor care astazi cer eradicarea cainilor fara stapan. La fel ca multe alte probleme care ne agreseaza existenta zilnica, ele au fost induse de un ‚noi’ colectiv. Cainele mai fuge de-acasa insa la fel de bine se si intoarce. Abandonul este o inventie omeneasca. Hranitul lor pe la colturi poate sa fie confundat cu mila crestineasca, insa a agravat situatia si la caini si la oameni. A devenit oarecum justificat sa lasi cateaua sa fete si sa arunci puii pe strada, pentru ca doar le dai drumul intr-o comunitate bine stabilita de care au vecinii grija si ... de aici se vor descurca ei ...

O solutie umana si decenta are anumite ‚cum’-uri integrate: colectarea cainilor nu se va putea face deodata in orice caz. Prioritatea trebuie sa fie eutanasierea cainilor bolnavi (focar de infectie!) si a celor agresivi. Tineri sau batrani mi se pare mai putin relevant, ca oricum e greu de determinat la cat de hartaniti sunt...

As adauga la asta si puii... e bine sa ii stranga de pe strada cat mai repede, ei avand cea mai mare sansa de adoptie. La fel ca in cazul oamenilor, un caine matur e foarte greu de plasat si aproape imposibil de (re)educat.

Un comentariu de bun simt pe Hotnews mentiona ca ONG-urile care militeaza pentru drepturile animalelor ar trebui sa se concentreze mai mult pe contributii la efort si mai putin pe sifonarea banilor contribuabilului. In alte tari ONG-urile doneaza bani pentru a asista serviciile publice. La noi mai mult se colecteaza bani din contractele de prestari servicii in relatia cu autoritatile. Nu este neaparat gresit, daca se si preseteaza o activitate necesara si cu criterii de performanta clare. Insa contra-rezultatele din ultimii ani par a sugera contrariul. Acele ONG-uri care se comporta profesional si responsabil vor avea sansa in continuare sa contribuie la proces, pentru ca problema cu siguranta nu se va rezolva peste noapte. Adoptia temporara a celor sanatosi, contributia la procesul de popularizare a adoptiei (website, forumuri de solutii, targuri de week-end etc.) – idei exista, practica ne omoara...

Si in sfarsit, insa nu in cele din urma, cetatenii trebuie controlati, la fel de bine sau mai bine chiar decat animalele in cauza. Sub ce forma? Si aici cred ca e o idee buna sa dam dreptul celor care cunosc problema sa contribuie, prin determinarea principalelor cauze care ne-au adus in situatia de astazi si introducerea de amenzi in consecinta (ca de ex. pentru abandon canin ...).

Pentru a reusi pana vara viitoare macar sa injumatatim problema (masurabil prin statistici / colectati-adoptati-eutanasiati, evolutia numarului celor muscati etc.) o sa avem nevoie de efortul intregii comunitati!

Iata si un articol foarte util:
http://www.hotnews.ro/stiri-maidanez_in_bucuresti-15589758-infografic-povestea-maidanezului-din-bucuresti.htm

Cozonacul de Craciun

Moto: Dragostea trece prin stomac. (spusa batraneasca, la care as adauga ca trece si prin toata zona ORL si din pacate prin creier daca el exista intre cele doua urechi).

Dedicatie: surorii mele; stie ea de ce.


Luna asta am recitit editorialele mele mai vechi de Craciun, pur si simplu ca sa imi intru in spirit (daca se poate spune asa). Mi s-au parut dragute, insa am sa fiu sincera cu voi - anul asta nu am gasit intrarea catre starea aceea care ma bantuie de obicei de Craciun. Respectiv alergatura nebuneasca dar entuziasta dupa cadouri, dupa lucruri frumoase de agatat pe peste tot (usi, pereti, una-alta...), dupa bunatati de toate felurile.

Culmea este ca nu am omis catusi de putin sa prestez activitatile respective (mai putin agatatul...), insa le-am facut precum o asistenta personala bine organizata, cu un zambet pe buze si cu o detasare neobisnuita.

Traiesc o senzatie de neliniste linistita (sau invers, de liniste nelinistita) care se asociaza de obicei cu o alegere importanta, care e de natura sa aduca o imbunatatire in calitatea fericirii mele. Poate parea o formulare ciudata, insa am ajuns de multa vreme la concluzia ca sunt o persoana fericita de felul meu, imi iubesc viata oricat ar fi ea de plictisitoare sau nebuneasca (e de ambele feluri - oarecum alternativ). Insa calitatea fericirii mele variaza in timp. Uneori sunt oarecum fericita, alteori extraordinar de fericita, uneori ciudat de fericita alteori stupid de fericita si tot asa. Uneori sufar de o fericire relaxata si plictisitoare, alteori de una energizanta si plina de adrenalina. Uneori sunt fericita ca invat si inteleg lucruri, alteori ma consider fericita in ignoranta mea. Uneori sunt fericita ca sunt puternica si independenta, alteori pentru ca sunt slaba si fara aparare. Si tot asa - cred ca ati prins ideea.

Zilele astea sunt fericita pentru ca traiesc senzatia ca sunt aproape de a depasi o perioada destul de lunga de tensiune interna. In cazul meu tensiunea de genul asta are de obicei varii cauze potentiale. Una ar fi teama de necunoscut, dublata de obicei de o scenarita cronica, ca deh... imaginatia nu stie niciodata cand sa se opreasca. Alta ar fi nehotararea, despre care nu elaborez, ca am scris un editorial intreg. O alta cauza poate fi clasicul conflict intre inima si creier, ratiune si simtire, datorie si onoare, satisfactie si frustrare. De cate ori un picior tinde sa o ia intr-o parte si celalalt in alta, exista doua efecte previzibile: tensiunea interna sau spagatul.

Revenind la fericirea curenta, ea exista de cateva zile si se instaleaza din ce in ce mai confortabil. Din punct de vedere calitativ se inscrie in categoria matura, pasiva si relaxata, dar in acelasi timp anticipativa - nu va spun ce anticipeaza; in nici un caz sfarsitul lumii, deci nu sunt motive de ingrijorare.

Si uite-asa, dintr-un exces de generozitate, m-am gandit sa impartasesc astazi cu voi ceva cu totul special. O reteta de familie cu specific romanesc. Desi astazi nici nu imi daduse prin gand sa scriu vreun editorial, imediat ce m-am asezat la calculator am realizat ca un lucru este garantat a ma introduce anual in spiritul Craciunian. Si m-am gandit ca fiecare dintre voi poate sa-l incerce in propria casa. Lumea spune ca il fac bun. Cozonacul adica.

Pregatirea cozonacului incepe de fiecare data cu cateva zile inainte de episodul binecunoscut al framantatului, cu dimensionarea evenimentului, respectiv: cati cozonaci ne propunem sa facem anul asta? Exista doua variante de baza - aceea de a organiza o donatie generoasa (familie si amici) sau de a 'sta in familie'.

Ceea ce trebuie sa stiti este ca dintr-un kilogram de faina va ies cam 3-4 cozonaci.

Ceea ce urmeaza nu este o reteta ci un fel de ritual. Mai exact, pe partea de 'cantitate' datele nu sunt foarte exacte (pentru ca exista cozonaci economici si cozonaci destrabalati), insa etapele de mai jos sunt oarecum indispensabile nasterii unui cozonac de suflet. Genul asta de 'reteta' l-au replicat pana acum doua prietene si le-a iesit.

Sa incepem. Vom exemplifica pe un kilogram de faina. Pentru cantitati suplimentare e suficient sa inmultiti precum in clasele primare (numai ingredientele, nu si componentele campului de lucru...).


Etapa 1 - inventar ingrediente:

1 kg faina (plus rezerva la indemana pentru masa de lucru); ideal este sa o cerneti intr-un lighenas cu o seara inainte, ca sa 'respire';
300-350g zahar (plus rezerva pentru forme); preferabil alb, e mai nesanatos, deci mai gustos;
Cate oua?... asta e discutabil... in orice caz 6+ (8, 10...) - depinde atat de marime cat si (mai ales) de culoare; cele de gaina naturala sunt cele mai bune;
Drojdie - eu o prefer uscata; scrie pe pachete dozajul vs. cantitatea de faina;
500 ml lapte;
1 pachet de unt (200-250g);
1 strop de sare (sa nu uitati de asta!), se presara peste galbenusuri;
Vanilie (de preferinta baton pentru lapte, pudra pentru umplutura);
Coaja de lamaie, optional si de portocala;
Scortisoara (baton pentru lapte, pudra pentru umplutura)
Nuca - 500+ g; se pot face fel de fel de variatii - rahat (cu cacao e excelent), crema de ciocolata, magiun (autentic) de prune;
Cacao
Ulei de floarea soarelui - e optional, se tine la indemana pe masa de lucru - pentru orice eventualitate.


Etapa 2 - pregatirea campului de lucru:

o zona (masa) pe care lucrati; daca masa are rol de planseta e super, daca nu, va trebuie si o planseta
un facalet (sau sucitor, depinde din ce regiune va trageti)
o zona (masa) pe care sa puneti cozonacii la crescut (nu e problema daca sunt in camere diferite, doar sa va asigurati ca sunt bine incalzite si nu e curent la nici o locatie)
un scaun pe care sa framantati (tip taburet, nu avem nevoie de spatar la eveniment...)
un lighenas (in care va spuneam ca e bine sa cerneti 1 kg de faina in seara precedenta), care va sta pe scaun
varii recipiente pentru varii parti componente, respectiv: un ibric mic pentru apa, un castronel pentru galbenusuri, un castron pentru albusuri, unul mai mare pentru amestecat nuca, un vas unde topiti untul, o ulcica unde incalziti laptele.
servete de hartie din belsug
sort de bucatarie
sticla de ulei de floarea soarelui (la indemana - doar in caz ca e nevoie); de masline nu merge!
vreo doua linguri - de lemn! (sa fie...)
un cutit foarte lat (de tipul celui cu care se taie torturile)
o pensula subtire (adica nu stufoasa) si lata. Exista unele speciale pentru bucatarie (mai nou din silicon); pensula de vopsit parul poate fi o varianta de succes, dar in cazul asta sa fie noua si sa nu o folositi alternativ...
tavi pentru copt
hartie pentru copt
ceas sau cronometru
aragaz, cu cuptor (era sa uit -nu merge la microunde!)

Note importante:
daca lucrati pe o suprafata dificil de spalat (pe jos ma refer), e bine sa puneti o fata de masa veche sub taburet, inainte sa incepeti. o sa intelegeti de ce...
daca aveti par lung legati-l bine de tot (puteti sa va puneti si o bentita lata, ca nu exista nimic mai neplacut decat un fir de par care permite identificarea ADN a bucatarului).
spalati-va mainile

Daca lucrati in familie (tandem) e mai usor si mai distractiv, pentru ca o persoana framanta si alta ajuta (toarna, tine, aduce, sterge,...). Daca sunt mai multe "alte" persoane este important sa nu stea in drum si doar sa organizeze ambientul in directia motivarii pozitive a creatorilor de cozonac. Mai jos e redata varianta 'solo', din motive de dificultate. Varianta duo e cea mai simpla, cea de 3+ deja necesita un serial.


Etapa 3 - pregatirea partilor componente

In ulcica se pun laptele, zaharul cu aromele (baton de vanilie, baton de scortisoara, coaja de lamaie - fie de la o lamaie rasa, fie plicuri din comert), se amesteca bine sa se topeasca zaharul si se lasa la incalzit. Nu e nevoie sa fiarba; daca fierbe insa e bine sa il lasati apoi sa se mai racoreasca (cca. jumatate de ora).
In ibricul cel mic se fierbe apa (apropos, cat lucrati la cozonac e bine sa aveti la indemana apa fierbinte pe aragaz).
Se pune untul la topit.
Se separa albusurile de galbenusuri, peste galbenusuri se presara praful de sare. Albusurile se separa si ele mai departe - 2 tinem pentru ornat, restul pentru umplutura.


Etapa 4 - distractia

Cand consideram ca toate sunt numai bune de inceput (apa din ibric e in clocot, celelalte elemente topite si caldute - nu fierte!), le aducem pe masa de lucru langa galbenusuri, sticla de ulei (cu dopul scos in varianta solo!) si servetele de hartie. Indepartam de pe masa de lucru tot ce nu ne trebuie si privim inca o data cu atentie in jur - trebuie sa avem cale libera in orice moment catre trei accesorii indispensabile - chiuveta, cosul de gunoi si aragazul.

Luam (de coada!) una din linguri, cu care cream o mini-gaura intr-o parte a muntelui de faina. Turnam un strop de apa clocotita in mini-gaura si amestecam cu lingura (prin strop se intelege orice intre 2-3 linguri si jumatate de canuta de cafea, dupa cum ne tremura mana - mai tare sau mai putin). Punem ibricul cu restul de apa inapoi pe aragaz si ne gandim ca apa din el o sa stea suficient de fierbinte sa ne ajute mai tarziu daca e nevoie.

Drojdia se pune direct in faina (cea uscata). Cu cealalta e mai complicat, in sensul ca se dizolva in apa calduta (putina, cat sa o dizolve), usor, cu mana. Si se toarna intr-o alta mini-gaura creata cu lingura de lemn in faina.
Luam laptele si il varsam fie gradual (in 2-3 reprize) fie pe tot deodata (dupa cum ne spune cheful, inspiratia sau timpul alocat). Depunem ulcica direct la chiuveta. Amestecam cu incredere intai cu lingura, cel mai probabil pret de ceva secunde sau poate minute, pana cand ni se supra-incinge muschiul principal amestecator; moment in care aruncam lingura in chiuveta si bagam manutele la aparat, activand cu totul alte grupe de muschi (framantatoare). Se produce o relaxare aproape imediata.

Adaugam galbenusurile (si decartam castronul ... ati ghicit - la chiuveta!) si continuam sa framantam. Situatia devine cleioasa si mainile noastre nu se mai disting din masa amorfa din lighean, moment in care ne straduim sa extragem una din ele, astfel incat sa putem incepe sa turnam untul topit (aici o sa va doriti ca recipientul sa aiba coada...). Asta e musai sa fie adaugat gradual. Putin cate putin, fiind acel ingredient-minune care ne ajuta sa ne desprindem de situatia cleioasa in care am intrat (cu buna stiinta!). In principiu daca framantatorul nu se panicheaza, nu e nevoie sa adaugam faina in procesul de dezlipire, ca untul isi face treaba. Daca insa e cazul (situatia se prezinta prea moale), e bine sa mai prafuim putina faina ca sa ne salvam. Daca situatia e prea tare, apelam la apa calda de pe aragaz. Daca am ramas fara unt, putem interveni in-extremis cu putin ulei. Ideea insa e ca dezlipirea finala nu are de-a face cu faina, ci cu grasimea.

Cand lucram cu coca, orice este permis. Tranta, palme, inghiontiri, aruncarea de la inaltime inapoi in lighean etc. Banuiesc ca bunicile se luptau cu aluatul cel putin 15-20 minute, insa marturisesc ca eu n-am rezistat niciodata atat. Si totusi a crescut (minunile E-urilor contemporane - de la agenti de afanare la drojdie orice explicatie pare plauzibila). In final, cand ne hotaram sa il lasam sa se odihneasca si sa faca ce face el mai bine (sa creasca), e bine sa ne jucam cu faina - o ploaie usoara pe fundul ligheanului (pe sub coca), un pic deasupra si e gata.

Nu stiu de cat ajutor e ultimul gest inainte de a lasa aluatul la crescut, insa in familia mea ultimele 5 ghionturi se dau in forma de cruce - catre cele patru puncte cardinale si unul hotarat la mijloc. Daca la ultimul ghiont coca raspunde obraznica sarind inapoi inseamna ca e bine, o putem lasa in pace o vreme.

O lasam la crescut oricat intre o ora si 2-3, cu conditia sa o plasam in mijlocul mesei daca nu o vizitam frecvent (ca daca nu are loc destul e posibil sa creasca de jur imprejurul lighenasului -ma rog, depinde ce intelege fiecare prin lighenas...).

Daca nu ati rasnit nuca din seara dinainte, acum e un prilej bun sa o faceti. De asemenea e cazul sa pregatiti tavile (daca nu le-ati pregatit) si sa reorganizati campul de lucru pentru faza urmatoare - pusul in forme.

Umplutura cu nuca in reteta noastra se pregateste dupa gust - un mix de nuca (aha!) cu zahar, scortisoara, cacao, albusuri de ou (cele separate mai devreme, mai putin doua), ceva lapte (daca e prea 'uscata'), esenta de rom. Consistenta trebuie sa fie suficient de tare incat sa nu impiedice coca sa creasca, insa suficient de moale incat sa se poata intinde pe coca (v-am spart aici!).

Alte tipuri de umplutura trebuie sa fie de aceeasi textura (daca puneti crema de ciocolata nu o scoateti din frigider, ci dintr-un vas cu apa calduta...). Magiunul este natural creat pentru asa o destinatie, iar rahatul... nu trebuie topit, ci doar taiat in bucatele. Lokum de vanilie sau cacao sunt optime - se pot amesteca in umplutura de nuca sau se pot adauga peste cea de ciocolata. Peste magiun se poate presara un pic de nuca sau biscuite rasnit - daca e prea moale.

Intre timp ne putem face de lucru la chiuveta, ca sa tinem dezastrul sub control.

Daca dupa o ora-doua coca a crescut suficient (adica macar s-a dublat in volum), putem sa ne apucam de treaba. Daca nu a crescut, exista doua optiuni - o mai lasam vreo ora sau ne ducem si ne cumparam cozonac. Daca dupa doua-trei ore e tot mica, optiunea unu dispare.

Cu coca crescuta mergem inainte. O impartim in trei sau patru. Presaram putina faina pe masa (sau planseta), luam sucitorul si incepem sa o intindem. Personal prefer varianta lunga (cam de 2.2 ori lungimea tavii) si nu foarte lata, ca sa il impletesc frumos. Exista si varianta nu foarte lung (cat lungimea tavii) si ceva mai lat. Prima optiune e mai dificila pe planseta si depinde oricum de lungimea mesei pe care lucram. Se distribuie umplutura frumos (aici intervine cutitul lat, apucat tot de coada) pe toata suprafata (fara a supraincarca coca), apoi se ruleaza (in sensul mentinerii umpluturii in interior!...). In varianta lunga ruloul rezultat se indoaie la mijloc si se impleteste (pe model de impletire in doua).

Daca vrem sa ne dam mari, putem sa luam o forma rotunda maaare (sau o cratita rotunda maaare) si sa "impletim" mai multi cozonaci unul cu altul, plasandu-i in forma mare. Ca prezentare arata bestial si se pot amesteca optiuni diferite de umplutura (nuca, cioco, rahat).

Se aseaza frumos in tavi si se mai lasa sa creasca (una sau doua ore). Cand se prezinta suficient de bine crescuti, se pregateste cuptorul (e bine sa il incingeti inainte sa introduceti primii cozonaci) si albusul de ou. Respectiv se bate bine si se intinde cu pensula speciala pe cozonacii cei mai crescuti, dupa care se presara zahar tos si se baga la cuptor. Atentie: operatiunea asta se face numai pe cozonacii care incap la o runda de coacere, nu pe toti. Pentru ca daca nu ii bagati la cuptor imediat dupa ce ati pus sclipiciul pe ei, se lasa. Daca ne jucam cu varii umpluturi, e bine sa marcam si cozonacii ca sa stim ce avem in fiecare (cei cu nuca arata frumos daca poarta si niste jumatati pe deasupra, pentru ceilalti fiti inventivi).


Am ajuns la etapa 5: coacerea.

Se face in cuptor, nu prea avem cum sa mai intervenim de aici incolo. Si e bine sa nu intervenim, adica sa nu deschidem usa cuptorului cel putin pentru 20-30 minute. Coacerea se face la foc potrivit, care nu am idee catusi de putin cat inseamna in temperaturi. Banuiesc ca pe la 160-180 grade, insa pe sistemele astea moderne ma mai joc la butoane in sensul reducerii temperaturii daca vad ca se maroneste prea repede (ca inseamna ca mijlocul ramane crud si nu imi place coaja arsa). In principiu un cozonac decent are nevoie de circa 40 minute ca sa fie pe gustul meu. Pe vremuri era nevoie sa ii "intoarcem" dupa 20-30 minute, daca nu se coceau suficient de uniform. Testul cu scobitoarea se poate face si el (intepam cozonacul sa vedem daca se lipeste ceva de lemnisor sau ramane perfect uscat), insa daca nu tineti temperatura prea sus, culoarea exterioara va fi suficienta sa va spuna daca e gata. Maroniu deschis.


Etapa 6: mirosul de Craciun.


Etapa 7: degustarea - cu vin rosu.


Etapa 8: vin colindatorii si va jupoaie de nuci, covrigi, bomboane, bani.


Pentru ca ma indoiesc ca multa lume a ajuns pana aici, nu am sa mai trag nici o concluzie astazi. Sau poate una: de ce sa alocam o zi unei astfel de activitati in loc sa cumparam gata facuti? Argumentele ar fi ca e mai bun si ca mirosul din casa este de neinlocuit, ca e foarte interesant sa descoperi cate idei iti pot veni in timpul activitatii respective, dar si cat de usor uiti de toate problemele de serviciu. In fine, ca marcheaza un eveniment de familie si te face sa simti ca traiesti. Fericit. Pentru ca uitam sa mentionez un ingredient esential: dragostea si buna dispozitie.


Craciun Fericit si ... sa va creasca intr-o ora cat altora in doua!
(cozonacii bineinteles!...)

Imbratisari calduroase,
Georgina Popescu