Valoarea Sufletului

Aparut in rubrica "Indemn la actiune" / Info Kappa Nr. 392 / 1 martie 2010

Dedicatie: mamei mele, unul dintre cele mai impresionante suflete pe care le-am cunoscut vreodata.

Motto: „sa fiu sarac, sa am ce-mi trebuie” (din intelepciunea populara, preluata de la Gheorghe Manea -bunicul meu)

Cu vreo 3-4 ani in urma am scris pentru un concurs de creatie din interiorul organizatiei din care faceam parte atunci (si mai fac parte inca!) despre ... valoarea sufletului. Imi aduc aminte ca la prima vedere mi s-a parut o contradictie in titlu. Nu cred ca valoarea unui suflet se poate cuantifica, cu atat mai putin ca cineva ar avea dreptul sa o faca pe lumea asta. Nu sunt sigura nici ca pe cealalta lume exista o meserie atat de complexa si calificari atat de inalte incat sa ne aseze pe toti pe o scara a valorilor dupa... sufletele noastre.

Perceptia mea asupra sufletelor celor din jur este ca nu se evalueaza, ci se absorb. Asa cum sunt ele. Daca exista suflete cu care nu esti compatibil, nici o problema. Le accepti asa cum sunt si mergi mai departe. Slava Domnului, suntem o mare de suflete pe planeta aceasta si ne putem permite sa facem scufundari numai alaturi de cele cu care simtim ca putem respira chiar si sub apa. Poate o sa imi spuneti ca exista in viata noastra persoane pe care nu le putem evita si care „ne mananca sufletul”. Sunt de acord si nu sunt de acord in acelasi timp. Il mananca doar daca noi il oferim ca fel principal. Daca nu il punem pe masa, nici ei nu au ce sa manance. Mai concret: nu e nevoie sa interactionam spiritual, sufleteste cu cei pentru care nu avem afinitati. Putem alege care parte a sufletelor noastre o servim celor din jur la micul dejun, care parte le-o dam la pranz si care parte o pastram pentru cina. Care parte o deschidem la munca, in familie, intre prieteni sau o pastram doar pentru noi. Pentru cine nu a auzit inca de fereastra Johari am sa lansez invitatia sa o explorati (v. link la rubrica de Management / Valoare si Evaluare).

Incerc deci astazi sa va povestesc despre suflet. Si imi dau seama ca nici nu stiu sigur daca ne gandim cu totii la acelasi lucru, pentru ca este o notiune atat de abstracta! Numai pentru ca a trebuit sa poarte un nume i s-a spus „suflet”. Dar aici e posibil sa se opreasca similitudinea intre ceea ce percepe fiecare cand aude acest cuvant. Cert este ca exista in fiecare din noi „ceva” care ne face ochii stralucitori sau stinsi. Care poate sa descopere frumusetea sclipitoare ascunsa in spatele unei fiinte banale, sau invers - poate scoate la suprafata banalitatea unei frumuseti sclipitoare. Cel care priveste cu adevarat in ochii interlocutorului simte cand exista o prezenta fascinanta in spate sau cand se afla doar in fata unui ambalaj frumos colorat.

Daca o sa cautati in Dex veti gasi o multitudine de sensuri (eu am gasit 7!), de la cele simpliste (‚viata’ sau ‚persoana, ins, om’), la unele excesiv de didactice (‚totalitatea proceselor intelectuale si volitionale ale omului; psihic’), la cele care de fapt definesc trasaturi ale persoanelor (‚omenie, bunatate, mila’; ‚curaj, temeritate, indrazneala’) sau lucrurilor (‚factor, element esential al unui lucru, al unei actiuni’), pana la definitia religioasa (‚substanta spirituala care da omului viata si care este socotita de origine divina si cu esenta vesnica’). Vesnic - alta notiune care depaseste perceptia noastra senzoriala si cognitiva, insa a trebuit sa poarte un nume. De care insa nu ma voi lasa distrasa astazi, deci voi reveni la suflet.

Pastrandu-ne in sfera fiintelor insufletite, parerea mea e ca acelasi suflet poate fi cand rece cand cald, cand meschin cand inaltator - in momente diferite sau in acelasi timp, in functie de circumstante, stare de spirit sau chiar sistem de referinta. Toti avem momentele noastre de maretie si momentele noastre de intuneric. Zile in care ne-am dori sa nu ne fi sculat din pat, situatii la care am reactionat deja de parca n-am fi fost noi aceia. Nu cred ca exista cineva care sa nu-si fi dorit macar o data sa dea timpul inapoi ca sa faca ceva altfel decat a facut deja. Nu cred ca exista persoana care sa nu aiba ganduri ascunse, unghere intunecate, de care sa ii fie uneori teama sau rusine sa povesteasca.

Cu totii stim ca nu putem fi iubiti de toata lumea, ca nu trebuie sa fim mereu perfecti daca vrem sa facem ceva in viata. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne oprim sa cautam perfectiunea. Si mai stim ca indiferent ce mijloace folosim, materiale sau spirituale, fiecare din noi merge la culcare cu propria constiinta. Fiecare ajunge in fata mortii asa cum a fost pus in fata vietii: singur si gol din punct de vedere material. Spiritual... ne facem „iesirea din scena” pe un nivel superior, inferior sau egal cu cel pe care am intrat. Cel putin asta e una din teoriile despre suflet – ca esenta sa vesnica se deplaseaza in spirala pe niveluri spirituale diferite, ca suntem inconjurati de „suflete / spirite” bune si rele, superioare sau inferioare... oare asa sa fie? Si daca da, atunci cine suntem noi sa dam o valoare sufletului care ne locuieste trupul numai temporar?

De cate ori am auzit: „nu-l omori, ca e si el un suflet!”. Va amintiti gandacelul cu care va jucati in iarba inalta? Sau fluturele frumos colorat pe care vroiati sa-l intepati pentru insectar? Era si el un suflet. Inferior, superior? Nu avem de unde sa stim. Oare asa vom arata si noi intr-o forma superioara? Sau asa am aratat in urma cu cateva vieti, cand abia invatam cum e cu culorile si cu curentii de aer, cu picaturile de ploaie si cu umbra copacilor. Copacul cred ca este un mare intelept. El petrece atat de mult timp pe lumea asta si e martorul tacut al atator evenimente. Asculta atatea conversatii... Si stie intotdeauna sa taca.

Bun, haideti ca m-am cam indepartat de subiect, e timpul sa revin.

Avem o tema, ce facem cu ea? Incercam sa ne jucam cu variante de raspuns la intrebarea data. Ce valoare are un suflet? Cineva mai intelept ca mine spunea o data: nu conteaza raspunsul, ci intrebarea. De ce oare? Banuiesc ca din cauza ca raspunsuri pot sa existe infinit de multe la aceeasi intrebare, marea majoritate perfect valabile. Intrebarea insa este cea care te provoaca sa cauti. Sa iti formezi o opinie, sa te gandesti iarasi si iarasi pana gasesti atat de multe raspunsuri incat sa fii cu adevarat satisfacut de calitatea intrebarii pe care ti-ai pus-o.

Eu voi topi numai varful ghetarului astazi, pentru ca avem o viata intreaga sa cautam raspunsuri, deci putem sa ne grabim incet.

Avem mai intai varianta matematico-econometrica: ne nastem cu un suflet de valoarea „n” si parasim aceasta lume cu un suflet de valoarea „n+m”, unde m=f(x1, x2,..., xz,..., y1, y2,..., yz,...). Icsii sunt prietenii, familia, necunoscutii care influenteaza intr-un fel sau altul viata noastra. Igrecii sunt evenimentele, intamplarile, coincidentele. Tot ceea ce provoaca o schimbare in sufletul nostru. Variabilele fac ceea ce stiu ele mai bine sa faca - adica variaza. Iar rezultanta „m” este undeva intre + si – infinit, putand trece bineinteles si prin 0. Ideea de baza este ca „m” nu este nicidecum o suma si aici ne desprindem de matematica; „m” creste cu atat mai mult cu cat sufletul nostru exercita influente pozitive asupra sufletelor celorlalti icsi. Cu cat invatam mai mult din igreci. Cu cat invatam sa influentam favorabil atat icsii cat si igrecii pe masura ce inaintam in viata. Mai exact, valoarea sufletului nostru nu creste prin ceea ce facem pentru noi insi/ene, ci prin ceea ce facem pentru cei din jur. Cu cat mai multi icsi de valoare intra in viata noastra, ba merg chiar mai departe - cu cat invatam mai bine sa dam valoare icsilor din jur, cu atat mai mult „m”-ul nostru are sanse sa se dezvolte. Nu putem evita nici icsii si nici igrecii cu efecte negative. Insa mersul inainte prin viata reprezinta o spirala pentru suflet. Trebuie sa ne straduim sa mentinem nasul deasupra apei, sa inotam mai departe si sa obligam aceasta spirala sa fie ascendenta.

Exista apoi varianta religioasa. Cu parere de rau trebuie sa recunosc ca nu am studiat indeajuns variate religii ca sa am o parere calificata, dar se pare ca sufletul este esenta tuturor credintelor. Dragostea de Dumnezeu (oricare ar fi El) si/sau frica de entitatea suprema pe care o inoculeaza religiile au un tel comun: curatenia sufletului, astfel incat acesta sa reuseasca sa se ridice catre Cer. Alternativa este coborarea catre Infern. Metodele difera, valorile pozitive si negative difera, unele religii sunt mai restrictive, altele mai permisive. Unele pun in centru Divinitatea, altele Omul. Ideea este insa comuna: dincolo de corpul nostru terestru exista Ceva. Acest Ceva trebuie ingrijit daca vrem sa treaca mai departe cu bine. „Trecerea” se face pe niveluri (rasplata / pedeapsa) in functie de cum ne ingrijim de sufletul pe care il primim. Se spune despre copii ca ei sunt cei care aleg familia in care urmeaza sa se nasca si ca numai ei sunt cu adevarat neprihaniti. Asta inseamna ca primim un material bun. Exista si alte pareri, dar marea majoritatea pledeaza in favoarea ideii de puritate, deci de „bine” la intrarea in lumea materiala. Ce facem noi mai departe cu noi insi/ene cade in responsabilitatea noastra.

Undeva printre randurile variantei religioase se ascunde o varianta „oculta” – reincarnarea. Sufletele acelea multe – oameni, plante, animale – se amesteca frumos in ceruri si se „reaseaza” pe pamant (oare numai pe pamant?..) intr-o noua formatie, astfel incat fiecare sa vada / simta cat mai multe si sa se imbogateasca cu cate ceva in fiecare viata. Ideea de baza din religie se pastreaza: trebuie sa cultivi valori pozitive in suflet, ca sa termini fiecare viata pe o treapta superioara. E tare greu daca ne gandim cat de usor se „pierde” un suflet. Cel putin in religia crestina. Care cultiva notiunile de „bun/rau” si nu de complementaritate si cautare permanenta. Greseala = pedeapsa. Judecata ... mai apoi!

„Fericiti cei saraci cu duhul”. Interpretarea acestei sintagme difera de la biserica la biserica, de la preot la preot. Unii spun ca e vorba de lipsa de importanta a celor materiale, altii despre lipsa inteligentei sau de lipsa educatiei. Aici gasesc o tema foarte interesanta pentru viitor – intelepciune vs. inteligenta. Atat de dorite, atat de laudate si totusi atat de diferite! Nici nu se includ si nici nu se exclud una pe alta. Una este data, dar trebuie cultivata. Cealalta este cucerita, inconstient de cele mai multe ori si in timp. "Timpul este cel mai mare profesor dar din pacate isi omoara toti ucenicii" (Louis Hector).

Revenind: fericiti cei saraci cu duhul. Poate... dar asta nu ii impiedica si pe ceilalti sa isi caute la randul lor fericirea. Linistea. Iertarea. Si pasul inainte pe scara valorii sufletesti. Nu cred ca bogatia materiala este sinonima cu pierderea sufletului. Insa sursa bogatiei, calea catre bogatie si modul in care iti utilizezi bogatia materiala – toate acestea da, au o mare influenta. De cate ori ma gandesc la aceasta zicere din Biblie sau cand imi doresc ceva la care nu am acces, mi-o amintesc pe mama citandu-l pe bunicul: „sa fiu sarac, sa am ce-mi trebuie”.

Prin urmare, atunci cand va cuprinde o dorinta materiala care va depaseste posibilitatile la un moment dat, este bine sa meditati putin asupra nevoii reale – de ce tip este. Va hraneste trupul (ceea ce este ok pana la acel punct de ‚necesar’ – mens sana in corpore sano) / sufletul / orgoliul / ambitia? Dupa asta, ganditi-va la ce trebuie sa renuntati ca sa aveti ceea ce va doriti. Si in sfarsit, ganditi-va cum va afecta indeplinirea acestei dorinte pe cei din jur. Astazi, maine sau peste un an. Lasati o noapte-doua-trei.. cat aveti nevoie. Si vedeti daca dupa ce trece putin timp inca va mai doriti acel lucru. Daca da, atunci poate ca merita si va trebui sa gasiti o cale spre a ajunge la el.

Recitesc paragraful... si imi dau seama ca nu vorbesc numai de bogatia materiala. Se poate aplica si la alte tipuri de dorinte – fizice, spirituale. Poate fi vorba de o functie, o persoana, o pozitie sociala, o vacanta, o casa sau masina, un catel sau o nava cosmica.

Ar mai fi si alte raspunsuri. Abordarea artistica de exemplu. Ce este arta? E o forma de hrana pentru suflet. Cel putin asa ne invata la scoala. Si chiar cred sincer ca asa este. Nu tine de foame, nu tine de cald, nu ne invata mare lucru dar ne relaxeaza. Si ne creeaza o stare de spirit care ne influenteaza atitudinea fata de icsii si igrecii din viata noastra. Aceia de mai sus care tropaie prin sufletul nostru, aceia care fie mai pun o piatra ca sa mai facem un pas inainte, fie mai sparg o treapta pe care tocmai am finisat-o. Privim un tablou sau o poza, citim o carte, ascultam o bucata muzicala si parca vedem altfel ce ni s-a intamplat peste zi.

Gata, haideti ca iar m-am intins mai mult decat mi-e plapuma... ma pregatesc sa trag o concluzie. N-am. Poate o sa aveti voi una. Am in schimb un indemn: ascultati-va propriul suflet, miscati-va cu intelepciune si daruire inspre sufletele din jur. Feriti-va de ceea ce mananca din valoarea sufletului cu care ati intrat in aceasta lume. Insa nu fugiti de viata, nu va ascundeti de ceilalti doar de teama ca veti cunoaste suflete nepotrivite. Acordati-le timp, acordati-le sanse. E posibil ca ‚ridicarea’ unui suflet cazut sa va aduca satisfactii nebanuite. A va ascunde de voi insi/eva, a nu invata din propriile lectii in viata, a va apropia numai de suflete simple si confortabile nu contribuie cu nimic la cresterea valorii voastre. Poate ca va fi o cale usoara de a ‚traversa’ un plan al existentei fara a va compromite ‚salvarea’, insa nici nu veti progresa pe spirala valorica. Si daca valoarea voastra de iesire va fi egala cu cea de intrare, asta se poate traduce prin faptul ca sufletul vostru a irosit posibilitatile nelimitate pe care le astepta atunci cand a pornit la drum, intr-o noua viata de OM.


Atat pentru astzi - sa ne-auzim sanatosi si la suflet grosi!
Georgina

Valoare si evaluare

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 392 / 1 martie 2010

Motto: A avea prea multi bani este la fel de deprimant precum a avea prea putini; si chiar nu exista notiunea de ‚exact cat trebuie’ (engleza: Too much money is as demoralizing as too little, and there's no such thing as exactly enough). Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966

Toata lumea cred ca isi aminteste din orele de economie din liceu cel putin doua aspecte – ciclicitatea si sezonalitatea. In zilele de astazi este la moda sa auzim cum ca orice economie creste si descreste, criza e urmata de progres si asa mai departe. Este deci clar pentru toata lumea ca bunastarea noastra materiala ca natiune este ciclica. Nu o sa revin la subiectul despre criza, pe care l-am abordat deja anul trecut. In numarul de fata vreau sa va vorbesc despre cu totul altceva. M-a lovit recent o revelatie: vietile noastre, activitatile pe care le intreprindem, starile noastre de spirit au si ele o anumita sezonalitate. In popor exista cateva presetari ancestrale - daca imi este permis sa le numesc asa. Primavara ne indragostim, vara ne facem sanie, toamna ne numaram bobocii, iar iarna ne facem car. Pare destul de rational, asigurand o continuitate in vietile noastre.

Din copilarie am iubit sezonalitatea sarbatorilor care consolidau sentimentul de familie, acea stare de spirit in acelasi timp festiva si plina de dragoste. Craciun, Paste, zile de nastere si onomastice – toate relativ uniform repartizate pe parcursul anului. Imediat ce se incheia una din aceste sarbatori priveam cu nerabdare catre cea care urma sa vina. Pe masura ce m-am maturizat, ciclicitatea reuniunilor a capatat si tente ceva mai triste, respectiv pomenirea celor plecati dintre noi. Dar intotdeauna recurenta anuala a evenimentelor, vesele sau triste, a conferit vietii o ritmicitate si o normalitate.

Evenimentele respective sunt de fapt un prilej, ca sa nu spun pretext, de reunire a familiei sau prietenilor pentru a interactiona, a ne pune la curent unul pe celalalt cu ce s-a mai intamplat in vietile si in sufletele noastre. Si nu in ultimul rand pentru a ne apropia fizic, a ne imbratisa cu drag si a ne reincarca bateriile inainte sa ne intoarcem la activitatile ‚celelalte’ – cele dintre reuniuni, care reprezinta de fapt viata de fiecare zi. Prin evocarea evenimentelor anuale nu vreau sa subminez in nici un fel clipele de fericire, linistea, implinirea sufleteasca pe care ne-o da restul timpului. Rutina are valente pozitive atunci cand reprezinta ceea ce ai ales sa faci (si faci cu placere) in viata.

Ce vreau sa subliniez e ca suntem la urma urmei niste animale sociale. Avem nevoie de caldura celorlalti pentru a ne alimenta sufletele, daca vrem sa supravietuim frumos. Avem nevoie de parerea (recunoasterea sau criticile) lor fata de propriile noastre valori, ca sa ne reanalizam si eventual repozitionam propriul nostru sistem de referinta fata de realizarile sau nerealizarile noastre, fata de asteptarile si satisfactiile noastre. Atunci cand este cazul si cand ne dorim cu adevarat sa schimbam ceva, o parere exterioara ne poate fi de folos. Sau poate nu.

Si uite-asa, dupa o introducere lunga si aparent fara legatura directa cu tema pe care mi-am propus sa o abordez astazi, ma apropii incet-incet si de subiect. Care este de fapt interdependenta dintre valoare si evaluare si in acelasi timp, paradoxal, independenta dintre ele. Voi reveni si la ciclicitate si atunci sper sa capete sens si introducerea.

Am cautat definitii in Dex, ca sa ma asigur ca nu vorbesc prostii. Pentru ‚valoare’ m-am oprit asupra a doua din ele. Prima este generala: insusire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesitatilor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; importanta, insemnatate, pret, merit. A doua este foarte aproape de subiectul de azi: marime matematica asociata unei marimi fizice (dupa un anumit procedeu de masurare), permitand compararea marimii cu altele de aceeasi natura.

Prima concluzie pe care o desprind este ca nu exista valoare daca nu exista o nevoie de lucrul evaluat, dar si un standard / etalon pentru acesta. A doua este ca valoarea apare doar in urma unui proces de evaluare, care presupune o masurare si o raportare la lucruri comparabile (nu as spune similare ca ar fi prea limitativ).

Pare rezonabil si usor de aplicat. Insa astazi vreau sa fiu carcotasa si atunci am sa vin cu o intrebare: ce valoare are un apartament de doua camere in Drumul Taberei? V-am blocat? Sper ca nu. Iesirea pare relativ simpla, ne mai trebuie o dimensiune si vom avea si raspunsul – timpul. Oare asa sa fie? Sa punem semnul egal intre ‚pret’ si ‚valoare’? Mai bine ma opresc ca avem cod portocaliu de ceata si dupa aia intru in polemica fie cu Dex-ul fie cu manualele de economie. Care si ele sunt destul de generoase cu notiunea de valoare (valoare de schimb, de intrebuintare, cost de oportunitate... si cate si mai cate). Ca sa revin in zona de cod galben as spune ca nu sunt suficiente nevoia, sistemul de evaluare si lucrurile comparabile, a fost nevoie sa mai adaugam o variabila – timpul. Oare acum e suficient? Va mai pun o intrebare: de ce dam valoare unui lucru? De ce alegem in procesul de evaluare sa il comparam cu ‚X’ si nu cu ‚Y’? Vorba spune ‚in tara orbilor, chiorul e imparat’ – nimic mai adevarat. Si atunci ma gandesc ca trebuie sa mai adaug o dimensiune, respectiv scopul evaluarii. Nu trebuie sa stiu numai ce, dar si ‚de ce’ imi propun sa masor - ce intentionez sa fac cu rezultatul.

Pare complicat? Haideti sa facem un pas mai departe. Analiza de mai sus a interdependentei dintre valoare si evaluare am gandit-o pe modelul unui ‚lucru’ – ceva material, palpabil. Haideti sa incercam sa vedem ce se intampla atunci cand avem de evaluat ceva intangibil (succesul unei campanii de marketing, impactul unei crize de imagine / PR asupra vanzarilor). Sau ceva eminamente subiectiv – oameni. Mai exista oare aceeasi interdependenta intre valoare si evaluare? Nu cumva cu cat obiectul evaluarii este mai imaterial, procesul devine mai dificil, iar valoarea pe care incercam sa o determinam din ce in ce mai independenta de sabloanele in care incercam noi sa o incorsetam?

In urma cu niste ani am intrat intr-o organizatie destul de mare, in care sper ca m-am integrat profesional armonios. Inceputul de an in aceasta organizatie este in acelasi timp sezonul de evaluare a performantelor pentru anul care s-a incheiat. Pentru cine nu a experimentat asa ceva in propria organizatie, poate parea un proces rigid, formal si impus, in care subalternul asculta supus criticile sau laudele sefului si se intoarce fie cu coada intre picioare fie cu nasul pe sus la biroul sau.

Spre norocul meu nu a fost niciodata asa, pentru simplul motiv ca atat eu cat si sefii (si sper si subalternii) mei chiar luam procesul in serios. Evaluarea anuala reprezenta pentru toti acel moment in care indiferent de urgenta sarcinilor curente, de gradul de incarcare sau de starea de spirit, subalternul si seful direct isi rezerva reciproc circa o ora, timp in care ofera feed-back bilateral nederanjati de factori externi. In urma acestui proces (daca functioneaza intr-adevar asa cum trebuie), atat seful cat si subalternul ies cu posibilitatea de a face ceva mai bine ceea ce au fiecare de facut. Daca exista si disponibilitate reala de a evolua, atunci toata lumea are de castigat.

Tabloul de mai sus este bineinteles cel ideal, in care procesul de evaluare nu consta intr-o comunicare oficiala de rezultate si asteptari, fara posibilitate de negociere sau feed-back. Ca sa nu par complet rupta de realitate am sa va spun ca nu este nici pe departe usor, in realitate exista foarte multe bariere in calea unei comunicari relaxate si constructive. Am creionat pentru sectiunea ‚Management’ cateva aspecte pe care personal le urmaresc intr-o evaluare. Sper sa va ajute in viata voastra profesionala, indiferent de pozitia in care va gasiti – evaluat sau evaluator. Poate chiar si in viata personala, unde nu trebuie sa uitam ca orice relatie are nevoie de comunicare pentru a supravietui si evolua. Pentru sectiunea ‚Indemn la Actiune’ am aprofundat putin latura spirituala a subiectului de astazi, elaborand pe tema Valorii Sufletului (v. post separat).

Prin urmare, va invit sa parcurgeti si celelalte rubrici, dupa care sa aruncati o privire retrospectiva si introspectiva asupra propriei viziuni asupra valorii. Puteti sa va antrenati cu lucruri simple, palpabile (locuinta, haine, masina), dupa care sa treceti la cele grele si importante: cum ati evoluat ca persoana si personalitate in timp? Fata de ce sistem de referinta va ‚masurati rezultatele’? Cum va situati fata de standard? Dar fata de ideal? Cat de realiste va sunt asteptarile si cat de perseverent sunteti in a le atinge? Cat de critic sunteti fata de voi insiva? Dar fata de ceilalti? Folositi cumva unitati de masura si sisteme de referinte diferite pentru aceleasi elemente? Sunteti oare prea permisiv sau poate prea exigent cu propria persoana?

In fine, ar fi util sa repetati o astfel de auto-evaluare cu oarecare frecventa - nu musai anual, dar macar la cativa ani o data. Sa o faceti intr-o forma scrisa ca sa o puteti reciti. Veti fi uimit de schimbarile pe care le veti constata – atat la nivel de realizari cat (mai ales!) la nivel de asteptari. Unul din semnele intelepciunii este acela de a invata cum sa iti ajustezi asteptarile si idealurile fata de realitate si fata de posibilitati. Cunoasterea si acceptarea limitarilor este primul pas spre a-ti depasi limitele.


MANAGEMENT

Dedicatie: sefilor si subalternilor mei – trecuti, prezenti si viitori; pentru ca merita.

Motto: Ceea ce te trage inapoi nu este ceea ce esti, ci ceea ce crezi ca nu esti. Autor necunoscut

Multa lume considera ca secretul unui bun conducator nu consta in a fi un excelent specialist in domeniul in care conduce, nici in a cunoaste in detaliu fiecare aspect al muncii subalternilor sai. Succesul unui manager este strans legat de capacitatea sa de a atrage, motiva si ajuta la dezvoltarea profesionala a celor mai buni specialisti in echipa pe care o conduce.

Bineinteles ca un nivel substantial de cunostintele specifice, din domeniul in care activeaza, este necesar unui manager din mai multe motive: pentru a intelege ce cauta in materie de specializare in angajatii sai, pentru a asigura o delegare clara si competenta, pentru a controla si evalua corect rezultatele muncii celor din subordine si pentru a motiva echipa prin puterea exemplului (a incerca sa devina un model demn de urmat). Insa nu orice bun specialist este automat si un bun manager. Daca vrea sa atinga si acest scop este nevoie sa isi dezvolte abilitatile de comunicare interpersonala si de evaluare a membrilor echipei - competente, comportament, integritate, puncte forte si slabiciuni. Trebuie de asemenea sa se straduiasca sa inteleaga limitarile si abilitatile fiecaruia, sa le valorifice prin sarcinile si rolurile atribuite, astfel incat sa asigure complementaritate optima intre membrii echipei (nu poti sa conduci un avion numai cu piloti sau numai cu stewardese!).

Revenind acum la tema din editorial, procesul de evaluare este foarte important in activitatea de management. De aceea este bine cand se desfasoara cu o periodicitate data intr-un cadru organizat, insa in acelasi timp e nevoie sa aiba continuitate si permanenta. Mai exact, la fel ca in orice relatie, acumularea de frustrari si lucruri nespuse, dar si lipsa unor incurajari sau stimulari psihologice pe parcursul anului (numai pentru ca nu este inca ‚momentul evaluarii’) poate prejudicia coeziunea echipei si performanta angajatilor. Feed-back-ul pozitiv este util pentru stimulare (si nu este obligatoriu sa ia o forma materiala!), in timp ce feed-back-ul negativ trebuie orientat constructiv si (mai ales!) nu trebuie amanat.

Pentru evaluarea periodica este bine ca participantii sa fie bine pregatiti, cu date concrete si masurabile, iar sistemul de referinta bine definit. In fiecare din noi exista anumite asteptari – fata de o activitate, fata de o persoana, fata de o organizatie, fata de o societate. Prin urmare, inainte de a incepe procesul de evaluare, este nevoie sa stabilesti sistemul de referinta cat mai obiectiv, respectiv ce asteptari ai de la postul respectiv si nu de la persoana care il ocupa. Precizarea este necesara dintr-un motiv foarte simplu – organizatia este formata din posturi. Incadrarea unei persoane pe un post este precedata de interviuri, ceea ce inseamna de fapt evaluare preliminara incheiata cu concluzia ‚potrivit pe post’. Atunci cand faci evaluarea ulterioara a rezultatelor persoanei, trebuie sa te raportezi la asteptarile fata de postul respectiv – o incadrare ‚sub’ / ‚conform’ / ‚peste’ asteptari nu trebuie facuta din perspectiva unor asteptari personalizate la nivel de individ. Pentru ca atunci poate sa apara situatia inechitabila in care cel mai bine pregatit si eficient prin natura sa rezulte ‚conform’ (pentru ca ai asteptari mari de la el), in timp ce acela de la care nu te astepti la performante foarte bune poate de asemenea figura ‚conform’. Desi intre cei doi exista un decalaj de performanta evident pentru orice observator independent si obiectiv.

In mod ideal feed-back-ul (atat fata de asteptari cat si fata de rezultate) trebuie sa fie obiectiv si bidirectional. In ce priveste primul deziderat - obiectivitatea, in realitate intr-o evaluare sunt incluse atat componente cantitative, masurabile (sarcini cantitative – bugete, numar de clienti, distante de parcurs etc.), cat si aspecte subiective (atitudine, competente, implicare, integrare in colectiv etc.). Fata de criteriile subiective pot exista atat asteptari diferite in functie de evaluat si evaluator, cat si interpretari variate ale nivelului performantei. Subiectivismul, compatibilitatea, comparatia inerenta cu alti membri ai echipei - sunt tot atatia factori care pot distorsiona perceptia si implicit influenta rezultatele procesului de evaluare.

Este important ca in procesul de evaluare sa se mentina un echilibru intre elementele de feed-back pozitiv si negativ (ca in orice relatie!), pe care este util sa le imbini constructiv – atat ca emitent, cat si ca receptor. Mai exact daca va aflati intr-o evaluare in care cel din fata ‚varsa’ toate frustrarile acumulate pe parcursul perioadei evaluate, este bine sa il intrerupeti politicos si sa intrebati ‚exista si ceva pozitiv / favorabil pe care poti sa il spui la adresa mea?’. Sau sa interveniti cu exemple concrete ‚de acord, insa in situatia X m-am comportat astfel si rezultatele au fost exceptionale – esti de acord?’.

In fine, exista aspecte sensibile rezultate din limitari personale in cadrul unor echipe eterogene, care trebuie ajustate din timp astfel incat sa nu existe asteptari necorelate. Ma refer aici la cei la limita inferioara a performantei, care au o dispozitie de a se auto-corecta si de a progresa, cu toate acestea fiind posibil sa nu faca fata cerintelor postului. Cel mai bine este ca pe acestia sa ii ajutati sa isi inteleaga auto-limitarile si impreuna sa gasiti o alternativa care sa le ofere satisfactii profesionale fara a genera stres suplimentar.

Din pozitia evaluatului, in cazul in care in procesul de evaluare va simtiti nedreptatiti si nu reusiti sa redirectionati rezultatul final catre ceea ce considerati ca vi se cuvine, sfatul meu este sa meditati putin asupra rezultatului de o maniera constructiva, respectiv:
... Cautati sa vedeti ‚samburele de adevar’ din spatele afirmatiilor percepute drept exagerate si concentrati-va pe o schimbare pozitiva in directia respectiva
... Solicitati feed-back mai frecvent pentru zonele in care va simtiti nedreptatit, stabilirea mai clara a asteptarilor si a modalitatii de masurare a rezultatelor (in cazul in care este vorba de ceva concret) sau a comportamentelor potrivite / asteptate (in cazul in care e vorba de factori subiectivi)
... In cazul elementelor eminamente subiective ganditi-va ca este vorba de fapt de o perceptie exterioara asupra performantei, deci controlul vostru asupra rezultatului va depinde de masura in care cresteti gradul de transparenta si permiteti evaluatorului sa va perceapa mai clar asteptarile si dispozitia fata de schimbare (v. mai jos – link catre un instrument foarte util / fereastra JoHari)

In ce priveste bidirectionalitatea, exista adanc impamantenite in mentalitatea romaneasca (si nu numai) bariere ierarhice, teama de a spune sefului ceea ce gandesti cu adevarat, teama de consecinte, un anumit instinct de autoconservare. Pericolul care ii pandeste pe cei care nu ofera feed-back sefului lor este de a acumula frustrari (materiale sau prihologice), care sa le afecteze atat performanta profesionala cat si viata personala. Desi prin deschidere si comunicare reciproca, problemele ar putea fi solutionate in beneficiul ambelor parti.

Totusi, inainte sa va lansati in tirade slobode la adresa sefului vostru (care poate nici nu se asteapta la asa ceva!), va recomand sa cantariti putin pozitia pe care urmeaza sa o adoptati in procesul de evaluare, fata in fata cu personalitatea sefului vostru. Exista profiluri diferite de manageri, care pot reactiona diferit fata de feed-back-ul subalternilor. Exista managementul participativ – conducatorul care aprecieaza si chiar cauta un astfel de feed-back, aplicand apoi observatiile si recomandarile rezonabile, de o maniera constructiva. Exista pe de alta parte management ierarhic (la extrema chiar despotic), in care conducatorii sau organizatiile in ansamblul lor sunt mai rigide si nu permit interventia subalternilor in actul de conducere. Nimeni nu poate afirma cu tarie ca una din maniere e mai buna sau mai rea, atat timp cat rezultatele echipelor sunt bune.

Personal cred in faptul ca o organizatie functionala va asigura atat managerilor libertatea de a isi selecta subalternii, cat si subalternilor ajunsi la maturitate si recunoastere profesionala libertatea de a isi alege managerul care li se potriveste, care sa le permita maximizarea propriei performante. Sau macar le permite acestora din urma sa intervina gradual si cu diplomatie asupra metodelor si proceselor de management, astfel incat sa stimuleze participarea. Recunosc ca inclin inca o data spre situatia idealista, care nu tine cont de criza, dificultatea pastrarii unui loc de munca sigur si stabil financiar, nu lasa loc altor argumente care pot la un moment dat incorseta oameni de valoare in organizatii rigide. Si totusi asta nu va opreste ca in calitate de angajati capabili si dornici de realizare in plan profesional sa va setati asteptarile la acest nivel. Si va asigur ca daca sunteti sufiecient de perseverenti, la un moment dat veti reusi sa va modelati sefii si organizatiile in directia acestui ideal.

Va doresc mult succes!
Georgina

Instrumente recomandate pentru o mai buna cunoastere personala si a membrilor echipei:

http://en.wikipedia.org/wiki/Johari_window

http://en.wikipedia.org/wiki/Myers_briggs

Talent

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 386 / 18 ianuarie 2010

Motto: Ceea ce suntem este Darul lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce devenim este Darul nostru pentru Dumnezeu. Eleanor Powell

Dedicatie: Izabelei - http://www.feminis.ro/profil/Jezebel


Se spune ca unul din cele mai mari pacate pe care le poti ‘presta’ in viata este sa iti irosesti talentul dat de la Dumnezeu. Mi se pare o afirmatie de bun simt, insa imi ridica in acelasi timp o intrebare: cum afli care este talentul tau? De multe ori e posibil sa iti ia o viata intreaga sa iti dai seama care iti este talentul, in ipoteza fericita in care reusesti sa iti dai seama.

De ce oare? Un prim vinovat ar putea fi sistemul social (educatia, familia, asteptarile colectivitatii). Ne invata cate putin din toate, ceea ce echivaleaza uneori cu... mai nimic din ceea ce conteaza. Ne incatuseaza talentele native inca din copilarie, prin corectii sociale de genul “este mai bine sa devii avocat, bancher sau medic, sa te pregatesti de acum pentru o meserie ‘de viitor’”. Doamne fereste sa te gandesti sa devii un artist (muritor de foame, prada usoara pentru droguri si alcool), fermier sau... geolog, botanist, arheolog (meserii ‘moarte’, doar stie toata lumea!). De cate ori va pierdeati fascinati intr-o activitate nevinovata (poate chiar creativa!) in copilarie numai ca sa va rupa reveria o voce dojenitoare ‘hai, lasa prostiile si treci la lectii!’.

Cate scoli de meserii mai exista oare in tara? Cati mesteri adevarati si cati ucenici entuziasti prin preajma lor? Incet-incet ni se atrofiaza capacitatile de supravietuire, si asta fara sa ne dam seama ce ni se intampla. Sunt convinsa ca multi dintre copiii nostri nu mai stiu cum arata o dalta, un tel, un fierastrau sau un fuior. Unii nu stiu sa deosebeasca o vaca de o oaie pentru simplul motiv ca nu le-au vazut decat in desenele animate (destul de stilizate, sa recunoastem!). In curand nu vom mai sti cum se coase un nasture, cum se framanta o paine sau cum se inlocuieste o broasca. Poate o sa uitam si la ce e bun un topor, in afara de crimele oribile din stirile de la TV! Nici ateliere de reparatii nu mai gasesti la colt de strada, pentru ca totul este ‘de consum’ (as putea spune de unica folosinta). Ne ingropam gradual in propriile gunoaie, in loc sa mai inlocuim un flec, sa mai batem un cui sau sa mai coasem o manseta si sa mai mergem un an cu aceeasi pantofi sau aceeasi camasa. Si asta fara sa mai punem la socoteala celalalte instrumente de modelare (sau putem spune constrangere) sociala – moda, modelele, statutul social. Muncim ca disperatii fara sa mai discernem intre ceea ce ne trebuie cu adevarat si ce ne dorim, intre nevoi si vise, intre rezonabilul armonizat cu capacitatea noastra de plata si asteptarea artificial creata de campanii abile si manipulatoare de marketing.

Dar sa revenim la tema de astazi: talentul. Secolele trecute au daruit culturii universale pleiade de compozitori, pictori, arhitecti, filozofi, care au intemeiat scoli, curente, stiluri. Am citit undeva ca toate gandurile mari au fost deja gandite, ca toate marile inventii au fost deja inventate, ca toate marile creatii arhitectonice au fost deja ridicate. Ce a urmat? Invatare, mimetica, critica, analiza...

Ceea ce se creeaza acum nu este altceva decat colaj inspirat din marile scoli. Sau creatia creatiilor noastre, rezultate ale progresului tehnologic. Poate ca si ele au maretie, insa nu par a avea suflet. Structuri grandioase de otel si sticla, care nu ascund nici un mister, nu poarta amprenta daltei asudate in mana creatorului, pentru ca sunt la randul lor creatii ale unor instrumente (proiecte nascute pe calculator, materiale taiate de aparate de mare precizie si ridicate de macarale). Tablouri create pe computer, filme facute in laboratoare de creatie, muzica prelucrata electronic. Concertele abunda de playback, spectacolele sunt centrate pe lumini si miscare.

Analiza si critica operelor ‘celor mari’ uneori este impinsa pana la absurd. Imi amintesc si acum senzatia ciudata pe care am trait-o in liceu cand profesoara de limba romana ne-a prezentat ‘Scrisoarea I’ de Eminescu si ne-a dat tema pentru acasa sa... o analizam. Nu m-am gandit atunci nici o clipa ca nu aveam inca maturitatea si experienta necesara sa imi dau cu parerea despre opera unui poet ca Eminescu, ceea ce insa era o mare hiba (de sistem) apropos de invatare (imi amintesc ca nu se invatau poezii pe vremea aceea, ci comentarii – ceva ce am refuzat cu inversunare; de fiecare data m-am straduit sa scriu singura ce gandesc despre operele sau fragmentele pe care le citeam pentru orele de romana; imi asumam inconstient un risc - de a preda lucrari ce puteau fi considerate incomplete si/sau incorecte daca erau comparate cu recenziile unor critici literari din bibliografie; insa am avut intodeauna note mari, ceea ce inseamna ca profesorii din acea vreme nu erau chiar atat de obtuzi!). Revenind insa la Scrisoarea I - mi s-a parut cea mai neplacuta tema si o profanare a chiar sensului acelei poezii. Programa scolara ne obliga sa facem exact ceea ce prevedea ironic Eminescu ca vor face toti nepriceputii – sa incercam sa intelegem cu mintile si sufletele noastre (mai mari sau mai mici – nu conteaza, insa profund diferite!) ce a incercat el sa transmita peste generatii cu mintea si sufletul lui UNIC.

De atunci insa de cate ori citesc sau aud opinii legate de opera unor artisti incerc sa le iau exact asa cum sunt – niste opinii ale unor oameni care nu au cum sa patrunda nici macar in mintea si in sufletul celui care a generat creatia, daramite in mintea, sufletul SI starea lui de spirit la momentul creatiei. Asta nu vom putea schimba niciodata si nici nu cred ca ne dorim – anume faptul ca fiecare artist este unic. Maretia sa e data de fapt de masura in care reuseste sa ii faca pe ceilalalti nu sa il inteleaga si nici sa il analizeze, ci sa rezoneze cu creatia lui. Atat si nimic mai mult, insa ceva pe cat de dificil pe atat de enorm in semnificatie!

Mai exista un paradox – faptul ca multi dintre marii artisti din istorie au devenit ‘mari’ postum. Putini au avut succes cat erau inca in viata. De ce oare? La asa o intrebare nici nu-mi propun sa raspund pentru simplul motiv ca o consider din categoria marilor mistere ale lumii. Cert este insa ca de ceva vreme si sansa asta incepe sa se piarda in capcana societatii de consum – vedetele trebuie sa fie vii, tinere, frumoase, sa mearga in turneu si sa dea autografe. Insa rareori faima le supravietuieste. In prezent nici moartea nu mai ‘vinde’ (decat poate trecator si in cazuri exceptionale – v. cazul lui Elvis sau mai recent al lui M. Jackson, avantul pe care l-au luat vanzarile discurilor lui anul trecut; acum insa si asta se pare ca s-a mai domolit).

Si atunci revin la carenta pe care o resimt in generatia noastra – lipsa marilor artisti (latura mea optimista sopteste – sau poate doar anonimatul lor?...). Faptul ca nu mai apar cu forta si frecventa din secolele trecute nu pare a fi ceva firesc si nici imposibil de surmontat. Asa ca incep sa ma intreb daca ceea ce s-a modificat nu este de fapt chiar rezonanta. Mai exact ma gandesc la sistemul undelor radio – daca exista prea multe bruiaje, mesajele sunt distorsionate. Oare se poate intampla asta si cu mesajele artistice? Si ele se emit undeva si se recepteaza altundeva. Oare regulile sociale, componenta pecuniara (‘ce se vinde’), structura maselor consumatoare, asteptarile, rabdarea si starea noastra de spirit s-au modificat atat de mult incat au devenit interferente si nu ne mai permit sa rezonam exact cu acele mesaje artistice care ne-ar ajuta sa ne vindecam social?

De ce va spun toate astea? Pentru ca in ultimii ani in general, iar in anul care s-a incheiat in mod special (cu toata criza care ne-a invadat) am inceput sa redescopar artisti adevarati care isi traiesc anonimatul si isi indeplinesc cu brio datoria de onoare fata de Creator – aceea de a isi impartasi talentul cu semenii lor. In cate o sala de teatru, concert, pe strada sau chiar intr-un restaurant sau bar mai exista inca artisti care joaca, iubesc, canta si ating sufletele celor din jur. Mai mult sau mai putin renumiti, creeaza in locul si la momentul respectiv o aura de mister si de energie care te face sa uiti de orice altceva. In cazul preotilor o astfel de stare de gratie se numeste ‘har’. Este doar un alt cuvant pentru talent, pe care fiecare din noi il are intr-o forma sau alta.

Undeva in marea de cultura care ne este servita la kilogram pe toate canalele, mai exista oaze de adevar, suflete capabile sa se daruiasca fara retineri si sa primeasca in schimb energia si entuziasmul publicului. Recent am intalnit o astfel de persoana. De fapt am reintalnit-o, pentru ca am cunoscut-o cu 12 ani in urma, pe cand era o functionara destoinica (punea in tot ceea ce facea aceeasi pasiune pe care o pune astazi in muzica). Si-a descoperit talentul de a canta si a hotarat sa il impartaseasca cu publicul larg destul de tarziu in viata. Deocamdata pare ca nu are un loc ‘in fata’ pe scena show-biz-ului local (parerea mea e ca e doar o chestiune de timp!). Ea poate crede ca nu are varsta si ‘dimensiunile standard’ necesare pentru succes (stiti voi, 90-60-90), insa eu banuiesc ca de fapt nu are dispozitia de a face compromisurile cerute de ‘piata’, ceea ce mi se pare exceptional! Efectul este ca deocamdata canta si ii incanta numai pe cei care apreciaza genul matur pe care il abordeaza. Iar in fiecare seara in care ma duc sa o ascult ii simt vocea cand urca si coboara direct pe sira spinarii mele si uneori imi aduce o lacrima in ochi - semn ca are un ’dar’. Ceea ce ii doresc este sa nu renunte la a isi darui sufletul celor din jur (fara grija, ca darul i se va intoarce inmiit!) si sa nu se lase corupta de ‘standardele’ care nu i se potrivesc.

Revenind insa la cei multi care inca nu si-au aflat darul. Una din problemele globale pentru care inca nu s-a organizat nici un summit international este ca din ce in ce mai rar mai intalnim lucruri cu adevarat originale. Nu zic ca originalitatea lipseste cu desavarsire, insa cred ca daca am incerca sa raportam numarul de creatori originali la numarul de locuitori actuali ai planetei si ne-am compara cu secolele trecute, am ajunge poate la concluzia ca traim intr-adevar o ‘mare criza’, insa e vorba de o criza spirituala si culturala. Si ea nu a inceput de un an-doi, ci de cateva zeci de anisori buni. Numai ca nu s-a preocupat nimeni sa traga semnalul de alarma. Si poate nici nu e ceva neobisnuit, pentru ca orice schimbare e generata de (sau e insotita, sau poate chiar genereaza la randul ei) cate o criza. Orice schimbare, ca e de natura culturala sau de alta natura va intampina portia ei de greutati, va genera rezistenta sau cel putin va aduce nostalgie si nostalgici. Faptul ca ‘dupa’ va fi altfel decat ‘inainte’ intra in ordinea fireasca a lucrurilor si nu e neaparat ceva rau. Ce va iesi din actuala criza non-materiala - ramane insa de vazut.

Latura mea optimista imi sopteste ca poate actuala criza economica o sa mai echilibreze putin lucrurile – o sa ne indrepte atentia din nou catre acele aspecte ale vietii care conteaza cu adevarat. O sa ne ofere mai mult timp pentru familie si prieteni, o sa ne faca sa pretuim mai bine lucrurile pe care le avem deja, o sa ne faca sa ne ordonam prioritatile fata de ceea ce ne dorim si fata de ceea ce ne propunem sa realizam. O sa ne faca ceva mai cumpatati, mai realisti, mai putin receptivi la lucruri fara substanta, mai sensibili la sentimentele celor din jur.

Sau poate nu. Ca sa primim aceasta a doua sansa la originalitate si in acelasi timp la calitate, la renastere culturala si spirituala, trebuie mai intai sa trecem o proba de foc – sa incetam sa regretam ce a fost pana acum, sa ne uitam mereu inapoi sau sa ne amagim cu ce am fi putut sa avem. Sa acceptam faptul ca mediul s-a mai schimbat o data acum, recent. Sa intelegem ca am trecut foarte rapid prin epoca de consum excesiv si de libertate prost inteleasa. Ca era cazul sa ne redescoperim limitarile reale, fara regrete. Sa imbratisam schimbarea, sa ne lasam provocati de noile conditii, sa ne adaptam entuziast si intelept la ele, sa anticipam ceea ce putem deveni de acum inainte.

Si atunci poate viata o sa ne ajute sa ne descoperim (sau redescoperim) talentul. Care poate sa fie maret sau banal – de la a scrie versuri sau a impleti covrigi, la a lustrui pantofi sau a curata cosuri de soba, la a vopsi unghii sau la a sufla sticla. Poate sa fie un hobby sau poate sa fie o meserie. Important este sa muncim si sa traim cu placere, sa fim apreciati atat pentru ceea ce facem (indiferent de ceea ce facem!) cat si pentru ceea ce suntem. Daca vom realiza aceste doua lucruri simple intr-o viata de om, vom sti ca ne-am descoperit talentul si ca putem sa ne culcam linistiti – ne vom fi implinit menirea!

Georgina