Dorinta

Motto (o vorba din batrani adaugita):

Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca.

Ai grija ce nu-ti doresti ca sigur se implineste.

Ai grija cum iti doresti, ca in ceruri se joaca telefonul fara fir la nivel profesionist.

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris. Vreme de calatorit, vreme de gandit, vreme de vremuit... alergatura in toate directiile, incercarea de a acoperi cat mai bine fel de fel de sarcini si prioritati, cam toate fiind inghesuite in plan profesional. Simteam ca traversez 'o perioada' - stiti voi, din categoria incarcare temporara, peste care trebuie sa trec astfel incat totul sa fie mai bine 'dupa'. Saptamana aceasta ceva forte mai presus de mine au reusit in sfarsit sa traga frana de mana si sa-mi arate ca e timpul sa o iau mai incet. Sa revin la o normalitate cu care sa pot sa traiesc linistita.

Si cum s-a intamplat asta? Am primit in sfarsit ceva ce imi doream de o vreme.

Adunasem la activ dorinte care necesitau implinire relativ grabnica. La fel ca in urma cu aproximativ doi ani (cand am trecut iar prin ciclul dorinta - implinire - schimbare), Universului i-a luat in jur de sase luni ca sa pregateasca o solutie potrivita doleantelor mele. Si tot la fel ca atunci, cand am privit rezultatul, am avut senzatia ca ceva lipseste, ca Implinitorul Dorintelor Mele nu stie sa livreze decat partial sau in transe.

Au trecut cateva zile de la livrarea dorintei. Si am reusit sa constat cu tristete ca, oricat de multa vreme trece peste mine (si experiente), am in continuare tendinta viscerala de a reactiona instinctiv ca un copil rasfatat. Ce inseamna asta? Ca de cate ori mi se implineste o dorinta, prima reactie este sa compar ceea ce primesc cu ceea ce cred eu ca imi doream. Din fericire, tot pe masura ce trece vremea, intervalul de timp in care reevaluez situatia si inteleg ca am primit de fapt cea mai buna alternativa din cele existente devine din ce in ce mai scurt. Asta nu inseamna si ca invat in acelasi timp sa imi pun dorinte mai exacte, continui sa ma comport ca in bancurile cu pestisorul de aur. Dar imi este din ce in ce mai clar ca in asta consta frumusetea vietii. Ar fi plictisitor daca fiecare dintre noi am scrie scenarii exacte pentru propriul nostru viitor. Ar disparea surpriza, provocarea, adaptarea, VIATA.

Ca sa ma fac inteleasa mai bine am sa va dau un exemplu simplu. Mi-am dorit la un moment dat un catel de rasa. Am primit catel, da' bietul era maidanez pur-sange. De fapt erau chiar doi (orfani de pe strada), insa numai unul a supravietuit. A trait in jur de 18 ani si a fost unul din cei mai iubiti catei de pe planeta. Nu rasfatat, nu privilegiat, ci pur si simplu iubit. A stat doi ani fara nume (il strigam "catel"), poate pentru ca a durat ceva pana sa il acceptam. Cand l-am botezat il iubeam de fapt deja de mult, insa consideram ca numele 'catel' chiar i se potriveste. Societatea a exercitat insa ceva presiuni (...) si a trebuit sa primeasca un nume ceva mai personalizat. Oricum, si lui i-a luat cam tot atat (2 ani) ca sa ne arate cat e de inteligent si cuminte. Iar cand s-a dus de langa noi, am simtit cu totii ca am pierdut un membru al familiei. Si astazi imi amintesc cu drag cum se odihnea boticul lui in palma mea si cum il semnam alaturi de noi pe felicitarile de Craciun si Paste, pentru cei care il cunosteau si indrageau.

Am mai trecut de atunci prin fel de fel de dorinte care mi-au fost refuzate. Sau implinite partial, ceea ce uneori pare a fi echivalentul unui refuz. Cu fiecare astfel de intamplare invat tot mai bine sa privesc oamenii din jur cu alti ochi, atunci cand sunt expusi unor situatii diferite. Volatilitatea si impredictibilitatea naturii umane ies la iveala in momentele in care fiecare din noi este perceput oarecum vulnerabil. Atunci se separa cel mai usor prietenii adevarati de oportunisti, graul de neghina. Si tot atunci fiecare isi determina masura propriei puteri sau slabiciuni. De fapt nu cred ca e vorba de o impredictibilitate a naturii umane ci mai curand de o predictibilitate a ei, insa nu in directia pe care o visam noi, cei care tinem minte invataturile lui Harap Alb chiar si la maturitate.

De multe ori atunci cand primesc lectii, le primesc in grup. O data cu lectia umilintei vin si lectiile rabdarii, bunatatii, intelegerii, acceptarii unor sensuri care depasesc orizontul meu ingust. Realizez ca in paralel cu drama (sau comedia) personala, pe care o traiesc cu intensitate (pentru ca e a mea si ma afecteaza), se intampla in paralel milioane de alte drame (chiar tragedii), unele mai importante decat celelalte. Si undeva pe scara universala ma duc cuminte sa ma asez pe treapta mea. De unde sa continui sa fac ce stiu eu mai bine - orice ar insemna asta.

Saptamana trecuta am primit deci ceva ce imi doream de mult. Si pentru ca tot veni vorba de Harap Alb, as putea sa va ofer o comparatie: imi doream un cal care sa zboare ca vantul, sa imi citeasca gandul (si sa il mai si implineasca), sa manance jaratec si sa scuipe foc. Cam asa arata candidatul meu ideal in urma cu o saptamana. Am primit iata insa un cal care mananca de toate, nu scuipa mai nimic (ca e frumos educat!), citeste literatura universala si zboara doar cu avionul. Ce reactie puteam sa am la asa ceva? Pai normal ca am fost dezamagita, pe modelul copilului care a descoperit ca Mos Craciun e insurat cu mama si are cativa copii in intretinere - pe mine si pe fratiorii mei. Am pus botic si am vrut sa imi iau jucariile si sa plec de acasa (sau acasa, ma rog... depinde de unde privim).

Dupa care am adormit (slava Domnului ca a inventat noaptea!). Dimineata m-am trezit cu un zambet pe fata, realizand de fapt la lumina zilei care tocmai incepea ca ... mi se implinise dorinta.

Ce va urma de acum incolo am sa vad - daca sau cand o sa il botez, daca sau cand am sa ajung sa il bat pe spate, daca sau cand am sa constat ca imi lipseste de pleaca sau ca nu mai pot trai fara el. Primul pas a fost acceptarea, de aici incolo om vedea impreuna. Asa cum spunea cineva mai intelept decat mine, secretul fericirii este sa iti mai doresti ceva si dupa ce ai primit. Iar efectul noptii (sfetnic bun!) s-a simtit imediat, pentru ca ieri prietenii mei se minunau de ce radiez asa, dupa ce cu cateva luni in urma se parea ca am un camp magnetic permanent care mentine un norisor negru deasupra capului meu. Practic ieri afara ploua cu galeata, insa undeva pe strada mea tocmai iesise un soare timid de dupa colt.

De ce am ales sa va povestesc acum toate astea? Pentru ca ultima saptamana mi-a adus aminte de luna mai 2010 din nou. Am realizat ca era cat pe-aici sa treaca aniversarea de doi ani de la ultima mea mare decizie, fara sa va spun ce mai fac, cum imi mai merge. Am realizat ca, in lumile voastre paralele sau intrepatrunse, va vedeti fiecare de propriile dorinte sau planuri, familii si vieti. Iar in ultima vreme eu imi vedeam cuminte de lumea mea paralela, fara sa mai dau vreo stire - si asta cam de multicel.

Desi in vietile voastre nu se va schimba nimic doar pentru ca scriu eu vesti pe blog, am simtit ca era timpul sa va salut si sa va aduc la cunostinta ca sunt bine. Si chiar mai mult, ca imi doresc in continuare sa fiu si mai bine, chiar daca nu am invatat prea bine ce si mai ales cum sa ii cer bietului pestisor. Mai promit si sa continui sa ii multumesc, pentru ca nu se lasa batut si livreaza - asa cum se pricepe si el de bine sa o faca.

Imbratisari!

Georgina

CONFORT

Motto:
Majoritatea oamenilor se simt mai confortabil cu probleme vechi decat cu solutii noi (Autor necunoscut / The Quote Garden )

Cu destul de multa vreme in urma (4-5 ani), pe cand inca scriam pentru info.kappa.ro, am inceput un editorial despre ‘confort’ pe care l-am lasat neterminat. Era pentru prima data cand imi alegeam o tema si nu reuseam sa ajung la nici o concluzie si am pus asta pe seama faptului ca treceam printr-o perioada dificila in viata personala. M-am gandit atunci ca probabil nu am atins gradul de confort care sa imi permita sa impartasesc cu voi o viziune proprie asupra senzatiei respective.

Inainte de mutarea de la Bucuresti la Viena m-am gandit sa abordez tema confortului, in ideea ca schimbarea pe care am ales-o va intrerupe temporar senzatia pe care o aveam ‘acasa’. Insa din nou am abandonat, in general cam din acelasi motiv – inca nu ma simteam suficient de confortabil scriind despre asta, nu aveam ce mesaj sa transmit.

Astazi am realizat subit de ce nu reusesc sa ma mobilizez sa va vorbesc despre confort. Raspunsul pare relativ simplu: pentru ca nu ma dau in vant dupa el. Imi place sa scriu despre lucruri care ma provoaca, despre care am o parere sau chiar mai multe, pentru ca au sensuri alternative si de preferinta doze de ambiguitate care imi provoaca imaginatia. Confortul insa nu prea se potriveste firii mele. As putea spune chiar ca in ultima vreme incep sa ma intreb daca nu cumva cautarea disconfortului a devenit pentru mine un mod de viata.

Ca sa nu cumva sa va imaginati ca dorm pe bolovani sub cerul liber sau ca sed la masa pe ace precum fachirii, cred ca trebuie sa lamurim un lucru: nu ma refer catusi de putin la confortul fizic, desi dexonline cam pe asta pune accentul cand defineste cuvantul de fata. Cu tipul asta de confort sunt prietena la catarama, mergand pana la exagerare cateodata. Pe masura ce inaintez in varsta ma apropii periculos de mult de zona de ‘tabiet’.

De asemenea nu intentionez sa ma adresez in scrierea de astazi laturii pasionale si sentimentale a vietii personale, care prin natura ei e rareori confortabila... pentru partea asta v-as trimite mai curand la o scriere mai veche - despre dragoste.

Prin urmare, cele de mai jos se refera la latura profesionala si rationala a vietii si daca rezistati pana la capat o sa vedeti de ce sunt necesare aceste precizari.

Ceea ce imi scapa printre degete este confortul care ar trebui sa decurga din convietuirea pasnica cu viata de toate zilele. Sa traiesc confortabil ar insemna sa ma cufund gratios si apoi sa inot elegant in fel de fel de curente si opinii, reguli si cutume universal acceptate, aplicate mai mult sau mai putin unitar (insa la unison), de lumea inconjuratoare. Eu insa ma arunc pur si simplu ca elefantul in piscina, dupa care ma mai si scutur vartos. Asta pentru ca am prostul obicei de a incerca sa inteleg ceea ce ma inconjoara, de preferinta inainte de a constata ceea ce mi se intampla ca rezultat a ceea ce ma inconjurase.

V-am pierdut? Nu-i nimic, ca revin. Mai simplu: imi vad existenta cotidiana ca o unica oportunitate de a trai cu folos. Prin urmare, cu cele mai bune intentii, pun in aplicare doua principii.

Primul principiu rezulta din faptul ca sunt o adoratoare a logicii, in toata diversitatea ei (de la domeniul stiintific, matematic, economic-financiar, la socio-relational, politic, organizational –formal si informal, cultural –chiar multicultural). Prin urmare, inainte de a ma apuca sa fac ceva, ma straduiesc sa determin daca ceea ce se asteapta de la mine are sens. Daca are deja, se declanseaza instantaneu reactia ‘munca cu drag si spor’. Daca nu are, ma straduiesc sa ii confer un sens fie inainte de a ma apuca de treaba, fie in timp ce depun efort sa ajung la rezultate. De multe ori fac asta prin provocarea regulilor existente, alteori pur si simplu prin provocarea celor care le aplica, catre o interpretare mai rationala a lor. De ce? Pentru ca viata e prea scurta sa mi-o petrec facand lucruri fara sens, numai pentru ca altii nu vad ca sunt lipsite de sens. De multe ori sensul consta tocmai in revelarea non-sensului celor care nu il percep. In fine... va rog sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns inca la performanta de a da un sens vietii mele in fiecare zi!... Insa exista un procent de non-sens cu care pot sa traiesc si exista un prag de toleranta (sau mai bine spus intoleranta) peste care ma simt nevoita sa trag linie. Va amintiti ca a existat un film prin anii ’70 care se numea “Pe aici nu se trece!”? Cei care urmaresc seria ‘Roots’ de pe blogul in engleza cred ca au sesizat deja perceptia mea ca, in ansamblul nostru ca omenire, ne apropiem din ce in ce mai tare de pragul de care vorbesc acum. Sunt zile cand concentratia de non-sens din viata noastra (fie ea profesionala sau personala) se apropie atat de mult de pragul de toleranta, incat e timpul sa schimbam ceva.

Al doilea principiu pe care il aplic in viata de zi cu zi este: ceea ce fac trebuie sa mi se potriveasca, sa ma reprezinte. S-ar putea ca multi sa se simta revoltati la aceasta afirmatie, in sensul ca este un mod de viata prea ‘egocentrat’ (nu cautati, ca nu e in dex decat in variantele ‘egocentric/ist’, pe care insa nu le folosesc pentru ca nu mi se potrivesc...). Ce imi place cel mai tare la definitia din dex a egocentricului este partea “care se considera centrul universului”, inserata acolo ca un fel de defect. Nu mai tin minte in cate din scrierile mele am afirmat ca suntem unici si nu cred ca mai surprinde pe nimeni afirmatia asta. Intelegerea celor ce ne inconjoara este atat de dependenta de capacitatea noastra de perceptie, incat cred ca a ‘centra universul’ in interiorul nostru este firesc, pur si simplu reprezinta o recunoastere a unicitatii noastre. Cu cat suntem mai constienti de acest lucru, cu atat mai frumos daruim si ne daruim celor din jur. Altruismul, generozitatea, empatia – toate acestea sunt calitati pe care nu le vad catusi de putin antagoniste, ci in mod necesar complementare cu egocentratul meu (care poate fi inteles ca un egocentric cu fata umana). Exista bineinteles si egocentrici egoisti si imorali, care urmaresc numai propriul interes si in procesul atingerii scopurilor ranesc pe cei din jur, insa asta e alta problema si probabil tema asta va face obiectul unei scrieri separate – despre etica.

Revenind insa la confort si recapituland cele doua principii, as putea spune ca imi place sa traiesc viata prin derularea acelor activitati pe care le percep ca avand un sens, si care in acelasi timp mi se potrivesc. Calea pe care o urmez este deci aleasa dupa natura personalitatii mele. Timpul a dovedit ca de fapt eu si viata mea ne influentam reciproc, mai exact in succesiunea actiunilor pe care ni le-am asumat impreuna, atat asteptarile cat si abordarile noastre s-au schimbat gradual.

Si iata-ma intrata de fapt intr-un cerc vicios, care m-a impiedicat in ultimii ani sa pot afirma cu certitudine ca traiesc cu un anumit grad de confort. Prin natura ei, schimbarea creeaza disconfort – teama fata de necunoscut, anticiparea unui potential esec. Eu insa m-am obisnuit sa gandesc, sa simt si sa actionez in conformitate cu cele doua principii de mai sus. Pentru mine disconfortul incepe acolo unde cele doua principii nu pot fi aplicate sau nu produc rezultate pe o perioada indelungata de timp. Schimbarea ca atare nu imi creeaza disconfort, desi nu pot sa spun nici ca sunt extaziata cand nu stiu ce poate aduce ziua de maine.

Stilul asta de viata insa creeaza dinamism, in sensul ca pe masura ce obtin schimbarile pe care le vizez, in mediul in care traiesc si in interiorul propriei mele persoane, simt nevoia sa ma indrept catre noi provocari. La asta se mai adauga o problema, pe care o am inca din copilarie, aceea ca am o atentie exagerat de distributiva si sunt obisnuita cu viteze de la 5 in sus pe mai multe directii concomitent, atat in gandire cat si in vorbire. Am si rabdare, insa in general pe principiul ‘Da-mi Doamne rabdare... acuuum!’

Si nu reusesc sa imi aduc aminte de o perioada de vacanta de la stilul asta de viata, cel putin nu de cand am terminat facultatea si am inceput sa lucrez (ca bine m-a sfatuit o matusa ‘mai stai si tu un an doi la un masterat, ca dupa aia o sa muncesti toata viata...’). Imi amintesc ca au existat si oameni care au incercat sa ma tempereze. Cei putini care au reusit au stiut sa ma convinga ca asa obtin de fapt cele mai rapide rezultate (pe principiul altui film din perioada comunista ‘Grabeste-te incet’). Cei care au incercat sa ma influenteze cu argumente de genul ‘iti faci rau’, ‘asa nu o sa ajungi departe’, ‘oamenii te vor respinge daca nu esti mai docila’, au esuat lamentabil, pentru simplul motiv ca nu se potriveste cu principiul numarul doi. Nu imi propun nici sa ajung departe, nici sa ma autoconserv, si nici sa ma iubeasca lumea pentru ceea ce nu sunt...

Si hai sa nu fim ipocriti! Pentru toti e confortabil sa stam pe canapea la televizor sau cu o carte in mana sau haladuind pe internet. De acolo insa ‘se rezolva’ numai probleme globale (reflexivul e intentionat – adica subiectul e ‘altii’…). Va dati seama unde ar fi ramas stramosii nostri daca ar fi invatat inca din epoca de piatra sa se relaxeze, sa se detaseze de grijile cotidiene, sa gandeasca pozitiv si sa se bucure de clipa - departe de lumea dezlantuita? Probabil ca ar fi atarnat si acum linistiti la soare pe o ramura mai groasa de copac (ca una mai subtire i-ar fi jenat putin la coaste…).

Insa pe mine m-a blagoslovit natura cu o pielea alba care se arde repede, asa ca ar fi trebuit sa gasesc o solutie inca de pe atunci. Si iata ca am ajuns la final sa ma contrazic cu inceputul (cand spuneam ca nu ma am bine cu confortul), ceea ce ilustreaza perfect ciclul noilor provocari descris mai sus... La sfarsitul exercitiului de astazi am aflat insa ca e pur si simplu o problema de definitie. Aveam de fapt nevoie sa inteleg confortul din punctul meu de vedere si iata ca am constatat ca traiesc confortabil cu el de multa vreme. L-as defini deci ca fiind obisnuinta cu binele. In cazul meu e reprezentat de aplicarea celor doua principii de viata ilustrate mai sus, de asa natura incat sa genereze ‚bine‘ - atat pentru mine cat mai ales pentru cei din jur. Musai, ca altfel nu ma simt eu bine...

Sa aveti deci parte de confort si sanatate, in Saptamana Mare si intodeauna!
Georgina Popescu

DECIZIA

Motto: Sunt liber(a), indiferent de ce reguli sunt inconjurat(a). Daca le consider tolerabile, le tolerez; daca le gasesc revoltatoare, le incalc. Sunt liber(a) pentru ca stiu ca numai eu singur(a) sunt responsabil(a) din punct de vedere moral pentru tot ceea ce fac.Robert A. Heinlein

Daca ne indreptam catre Dex, aflam ca decizia este o hotarare (oarecum circulara definita asta, nu?...) luata in urma examinarii unei probleme, a unei situatii etc., respectiv adoptarea unei solutii dintre mai multe posibile.

Inainte sa ma lansez in propria interpretare, am sa va trimit catre una din scrierile mele mai vechi, intrucat mottoul de atunci este de asemenea foarte relevant pentru tema de astazi (faptul ca libertatea este acel moment dinaintea deciziei, doar o clipa intre provocarea-declansator si solutie).
http://georginapp.blogspot.com/2011/01/despre-libertate.html

De ce este atat de important sa luam decizii? In primul rand pentru ca reprezinta felul in care progresam in viata. Drumul nostru catre moarte (ca doar asta este de fapt viata, nu?) este mai scurt sau mai lung, mai vesel sau mai trist, mai plin de satisfactii sau de frustrari. Totul in jurul nostru evolueaza in functie de asteptari, de perceptii si... de propria noastra capacitate de a lua decizii. Cu fiecare decizie facem un pas inainte (sau inapoi, sau lateral...), ne asumam consecinte (sau nu... insa ele se produc oricum) si influentam in acest fel calea pe care o vom urma de la acel moment inainte.

Cred ca astazi este ziua amintirilor din scrieri mai vechi, pentru ca am sa va mai trimit la doua tematici:
http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html
si
http://egooutpeters.blogspot.com/2011/05/ant-paths.html

Ce sugereaza acest scrieri? Ca o decizie are trei componente de baza: trecutul (resursele si alternativele), prezentul (libertatea de a alege) si viitorul (consecintele); ultimul se transforma apoi in trecut (noi resurse, noi alternative), reluand astfel ciclul pe principiul recunoscut ‚astazi este mainele de care ne temeam ieri’.

Fiecare clipa din viata noastra reprezinta o decizie. Ciocolata, vanilie, fistic sau fructe de padure; tramvai, metrou sau mersul pe jos (face piciorul frumos...); Logan, Skoda sau Opel (Mercedes, Audi sau BMW pentru altii...); blonda, satena, bruneta sau roscata; mare, munte sau la tara la bunici; demisie sau lupta; toleranta sau revolta si asa mai departe.

Marvin Kitman spunea ca lasul este un erou cu nevasta, copii si ipoteca. In traducere libera, deciziile noastre depind de o multitudine de factori si acestea se schimba de-a lungul vietii in sensul limitarii gradului de libertate din ce in ce mai mult, atat pe motive obiective cat si subiective. Nimeni nu poate anticipa cu grad de probabilitate de 100% cum va reactiona in anumite circumstante, pana cand nu este direct si efectiv confruntat cu ele.

In copilarie si adolescenta aproape toata lumea are oaresce probleme in a evalua alternativele si in a anticipa consecintele. Pe de alta parte, deciziile sunt luate de obicei cu mult entuziasm si fara a sta prea mult pe ganduri. In limbaj popular acest model de decizie este descris foarte plastic prin ‚ne aruncam cu capul inainte…’. De multe ori ne lovim, mai tare sau mai usor, insa asa se naste experienta (care dupa anumite definitii este capacitatea de a recunoaste o greseala atunci cand o facem din nou…).

Mai tarziu apare si tendinta de a ne focusa tot mai mult catre consecinte, pe masura ce ne dam din ce in ce mai des (si mai tare) cu capul de praguri imaginare sau faptice. Rasa umana este controlata de instincte (supravietuire, autoconservare, evolutie), deci este firesc sa ne ajustam mecanismele de decizie pe masura ce inaintam in varsta, in ambele directii – evaluarea resurselor si optiunilor, dar si incercarea de a anticipa consecintele.

Ca o paranteza, parerea mea este ca una din radacinile crizei este faptul ca oferta de bunuri si servicii (financiare, insa nu numai) a denaturat sensibil partea de analiza a mecanismului de decizie, atat in ceea ce priveste analiza alternativelor, cat si a consecintelor. Oamenii nu au mai fost limitati de ceea ce detin si pot gestiona in mod liber si independent, ci au introdus in ecuatie resurse care nu le apartin (inca – resurse viitoare, sau chiar deloc – resurse imprumutate). S-au bazat deci fie pe evolutii viitoare care nu depindeau exclusiv de ei, fie pe disponibilitatea nelimitata in conditii avantajoase a acelor resurse pe care le foloseau numai temporar. Consecinta a capatat prin urmare o componenta eminamente speculativa, care nu a urmat directia pe care si-a dorit-o decidentul. Ecuatia e simpla si se poate aplica in lumea financiara la toate nivelurile de creditare – indivizi, companii, state.

Revenind insa la principiile generale ale deciziilor, cred ca daca toata lumea ar putea anticipa cu exactitate consecintele deciziilor sale, viata ar fi foarte plictisitoare. Nu avem de ce sa ne ingrijoram totusi, pentru ca asa ceva nu se va intampla niciodata...

Se spune ca o dorinta nu schimba nimic, insa o decizie schimba totul. Intr-adevar, de multe ori suntem tentati sa visam cu ochii deschisi, sa facem mii si mii de planuri, pe care insa le plasam mereu in viitor. Practic ne amanam viata zi de zi, hranindu-ne cu iluzii despre viitor si cu insatisfactii legate de prezent. Uneori chiar ajungem sa ii judecam pe cei din jur pentru ceea ce fac, desi pasivitatea noastra nu este de natura sa ne dea dreptul sa o facem.

Poate ca ne e teama, poate ca ni se pare comod si sigur sa stam deoparte, sa ii privim si judecam pe altii. Teama este un sentiment firesc, de fapt curajul pare a fi pur si simplu un rezultat al analizei alternativelor si consecintelor. Daca teama de posibilele consecinte ale inactiunii o depaseste pe cea de consecintele actiunii, devenim curajosi si luam o decizie de care devenim mandri ulterior. Atunci cand analiza include comparatii conflictuale (de exemplu consecinte materiale favorabile vs. consecinte morale nefavorabile), iar componenta morala este cea care inclina balanta discutam despre integritate si curaj.

In orice caz, faptul ca in ziua de astazi beneficiem din ce in ce mai mult de ‚spectacol’, care ne da impresia ca traim de la distanta de eveniment, este o alta radacina de baza a crizei prin care trecem. Cateodata ma gandesc ca pana si simpla interpretare a actualelor evenimente ca si ‚criza’ este o dovada a pasivitatii noastre. Ceea ce traim de fapt sunt vremuri istorice, care marcheaza o schimbare de paradigma - ordine mondiala, principii de baza in economie, politica, morala si cultura. In loc sa fim entuziasmati si sa ne implicam in a inclina balanta catre componenta morala a procesului de decizie (intrebarea fiind incotro evoluam?), suntem nemultumiti ca ceva atat de meschin precum criza ne perturba echilibrul confortabil in care ne-am obisnuit sa ne traim pasivitatea zilnica.

Lumea se intreaba daca schimbarile la care asistam marcheaza o cale catre mai bine sau catre mai rau/ Problema este ca nu as sti sa va raspund acum, insa ceea ce pot sa va spun este ca nu vom avea dreptul sa judecam, atata timp cat le vom privim distanti si reci, din fotoliile noastre. Si le vom comenta cu pasiune, ne vom da cu parerea ce decizii am lua NOI in locul LOR, DACA am fi ACOLO...

Personal nu am de gand sa ma duc nici la Bucuresti, nici la Timisoara, nici la Paris, nici la Londra si nici la Bruxelles sa manifest violent ca sa influentez ceva (oare ce?...). Am luat deja o decizie care va schimba lumea: aceea de a lua cu consecventa o serie de decizii pe care simt ca mi le datorez si le datorez celor din jurul meu, la nivel individual. Poate ca deja ma repet de la o postare la alta, insa aceasta e convingerea mea personala de ceva vreme. Fiecare din noi avem un microunivers pe care avem puterea, dreptul si datoria sa il influentam. In bine. In familia si in comunitatea restransa in care traim (casa, strada, serviciu) ne putem manifesta zi de zi, ne putem impartasi valorile, asteptarile. Viitorul copiilor nostri este modelat de noi. Cu cat influentele negative externe sunt mai puternice, cu atat trebuie sa fim si noi mai puternici in familie pentru a le contracara cu influente pozitive. Nu avem nevoie de sange, de razboi, de revolutii, de huligani si de hoti ca sa lupte ‚pentru noi’. Avem propriile instrumente de lupta si e timpul sa le folosim. Cu siguranta nu vor produce efecte in cateva zile sau luni. Insa peste ani o sa ne regasim in copiii nostri si atunci o sa stim ca am luat decizia corecta.

Alternativa este de a ne complace in a fi spectatori la deciziile si faptele altora. De a ne transforma gradual din decidenti in sclavi sociali, de a ne trai viata ca o insiruire de evenimente controlate de altii.

Saptamana asta am sa pun in miscare deciziile pe care le-am luat peste week-end. Apoi am sa merg mai departe, transformand consecintele in noi oportunitati si asa mai departe. E timpul sa decidem si sa traim consecintele - zi de zi!

Va doresc deci sanatate, intelepciune si succes!
Georgina Popescu