MOTTO: Foarte rar ajung acolo unde doresc sa merg, insa aproape intotdeauna ajung acolo unde trebuie sa fiu - Douglas Adams
Nu am mai scris de multa vreme in ‚Jurnalul de Viena’. Am relatat oarecum consecvent in primele luni, insa dupa Craciun aproape nimic. Asta nu inseamna ca nu am avut nimic de spus, doar ca inca nu a sosit timpul. Nu am experimentat inca schimbari majore de perceptie si nici vreo acomodare accelerata, insa recunosc ca o data cu primavara, totul in jur a capatat nuante mai optimiste. Nici astazi insa nu am sa povestesc despre Viena, ci despre altceva.
Ieri stateam cuminte in avion, pe drumul de intoarcere de la Zagreb. Si am realizat brusc faptul ca anul acesta am trecut printr-o multime de tari si orase, noi pentru mine, intr-un ritm care nu se va repeta in anii care urmeaza. Atat din motive de timp si resurse, cat si pentru ca deja am inscris atat de multe pe lista de revazut! Toate locurile prin care am alergat cu treaba, fara sa imi permit sa vizitez ceva cu adevarat. Va trebui sa dramuiesc cu grija zilele de concediu in anii care urmeaza, sa prioritizez locurile astfel incat sa revin si sa ma bucur de fiecare in parte.
Deocamdata, asa cum spuneam intr-una din postarile mai vechi (in engleza) cel mai de pret lucru intalnit in fiecare calatorie au fost oamenii, toate acele suflete deosebite care sfintesc locurile in care traiesc si au ales sa munceasca. Spun „au ales”, pentru ca in conditiile actuale de globalizare, pentru nivelul profesional la care au ajuns ei, fie ca aleg sa se relocheze temporar in tarile respective (cazul „expatilor”), fie ca raman sa munceasca la ei acasa, vorbim cu siguranta de alegere - matura si asumata.
La ora actuala ma incadrez in categoria de „expat”. Si ma gandeam cum as putea sa va descriu cat mai plastic senzatia pe care o traiesc – a calatorului caruia „ii sade bine cu drumul”, astfel incat sa intelegeti ce simt. Este o combinatie intre fascinatie, nerabdare, anticipatie, urmate toate de satisfactie amestecata bineinteles si cu oboseala. Insa concentratia de oboseala nu depaseste inca suficient pe cea de bucurie, astfel incat sa ma opreasca sa merg mai departe.
Am rememorat inca o data multitudinea de locuri superbe si de oameni deosebiti, care sunt peste tot in lume. Se apropie un an de la momentul in care mi s-a propus aceasta noua slujba (as putea spune acest nou mod de viata). Si nu pot decat sa ma gandesc cat de gratuite si nejustificate sunt prejudecatile si stereotipiile cu privire la deosebirile culturale. Nu contest diversitatea, bineinteles ca suntem fiecare dintre noi, ca natiuni si culturi, foarte deosebiti. Insa nu este nimic rau in asta – dimpotriva, este un lucru extraordinar!
Si iata ca imi revine in gand un cantec pe care il auzeam des in copilarie: „drumurile noastre poate se vor intalni vreodata...” - Dan Spataru! Copil fiind, am memorat acest versuri ca atare, fara a incerca sa le patrund foarte tare semnificatia. Astazi ma duc cu gandul la faptul ca singura noastra certitudine este prezentul. Trecutul este in general denaturat sau cel putin interpretabil, in timp ce viitorul este prin excelenta imprevizibil. Astazi ma aflu pe un drum pe care cu un an in urma nici nu mi-l puteam imagina. Iar daca privesc notiunea de drum prin prisma sensului de destin, cred ca drumurile noastre, ale oamenilor, se intalnesc oarecum aleator. Pe termen scurt ne putem programa intalnirile, insa cele majore, care cu adevarat conteaza, nu se afla exclusiv sub controlul nostru.
Uneori drumurile ni se intalnesc cu persoane care ne-ar putea schimba viata, iar noi suntem atat de absorbiti de lucruri marunte, incat nu realizam asta. Si atunci e posibil ca jonctiunea sa nu se faca, iar cei implicati nici macar sa nu constientizeze cu adevarat ca de fapt s-au ‚intalnit’. Este poate cazul celor care asteapta dragostea vietii, fara sa realizeze ca poate au trecut deja de 2-3 ori pe langa ea, dar nu au bagat-o in seama. Batranii spun ca nu realizam cu adevarat ceea ca avem, decat dupa ce pierdem. Sper sa invatam din propriile greseli si pe masura ce imbatranim sa ne regasim din ce in ce mai usor bucuria de a trai.
Constat ca astazi e ziua amintirilor. Tot in copilarie imi placea sa dezleg labirinturi – cred ca mai tineti minte cartile acelea pentru copii, in care ni se dadea de rezolvat o problema de orientare: soricelul trebuia sa ajunga la cascaval, sau catelul in cusca, pasarea in casuta din copac s.a.m.d. Existau cateva capete de drum la start, dintre care numai unul insa ducea pana la "tinta", restul se terminau aiurea undeva pe parcurs. Bineinteles ca dupa 2-3 jocuri m-a lovit revelatia ca e mai usor sa pleci de la "tinta" pentru a descoperi mai repede drumul corect, astfel incat sa eviti sa pierzi vremea cu variante inutile si fundaturi...
Toate bune si frumoase, numai ca... am crescut mare, iar viata nu mai e atat de simpla! Timpul are din pacate o idee fixa - unidirectionalitatea (cel putin pana la proba contrarie, nu merge inapoi si pace!). Asta inseamna ca in realitate nu putem pleca de la "tinta", pentru a descoperi in revers pe unde ar fi cel mai scurt (sau intelept) sa o luam ca sa ajungem acolo. Se intampla deci, mai des sau mai rar (dupa norocul, pregatirea si intuitia fiecaru/eia din noi) sa bantuim o vreme pe drumuri fara finalitate si/sau iesire. E posibil sa fim nevoiti/e uneori sa ne intorcem la o rascruce si sa repornim pe o alta cale, inainte de a reusi sa obtinem ceea ce ne dorim cu adevarat. Intoarcerea este insa si ea limitata de ireversibilitatea timpului, adica nu e niciodata la fel - uneori e mai scurta, alteori mult mai lunga decat insusi drumul gresit pe care am apucat-o. Din nou imi zboara gandul la rusi -cum nu se intorc niciodata, doar fac stanga'mprejur si o iau inainte. Oricum, numai ca sa fie si mai complicat, de multe ori nici ceea ce ne dorim cu adevarat nu ne este clar, sau pur si simplu se mai schimba pe parcurs.
Intr-o varianta idealista (sau fatalista, depinde cum privim lucrurile!), tot ceea ce ni se intampla in viata este oricum in afara controlului nostru (drumul ne este predestinat). Prin urmare, cautarea aceasta labirintica, a caii de urmat catre tinta, pare a fi trasata de forte mai presus de controlul nostru. In cealalta varianta, cea determinista (respectiv "ne-o facem cu mana noastra"), nu avem nici o scuza si ne auto-invinovatim pentru fiecare centimetru de deviere de la "drumul drept". Adevarul e, ca de obicei, probabil undeva la mijloc. Stim cu totii ca avem momente de rascruce, mai serioase sau mai puerile (cum ar fi alegerea dintre vanilie si ciocolata...). Mai devreme sau mai tarziu o sa o apucam si pe ceva drumuri forestiere, ca doar nu o sa mergem numai pe autostrada, cu viteza legala si pe banda corespunzatoare.
Important cred ca este sa nu ne oprim mai devreme decat e cazul si (uneori...) sa nu zabovim prea mult cautand ceva despre care banuim ca se afla la mii de kilometri distanta in fata noastra, in loc sa culegem minunatele flori care se gasesc chiar pe marginea potecii pe care suntem. Sa ne dam jos ochelarii de cal si sa ne revizuim putin atitudinea cap-compas catre tinta. Sa invatam sa mergem precum girofarul, privind in mod constant in toate directiile, uitandu-ne in acelasi timp bine pe unde calcam. Sa ne permitem luxul de a ne bucura de diversitatea celor intalnite.
Imi voi permite in incheiere sa va ofer o reteta mai non-conformista, din cateva ingrediente de baza – culese de la bunicii, parintii si prietenii mei de-a lungul timpului. O voi numi "reteta optimizarii propriului drum in viata”.
Se amesteca uniform o masura de „drumul conteaza si nu destinatia”, cu una de „doreste-ti lucruri pe care sa le poti implini”, o radacina de scopuri nobile si doar un praf de „scopul scuza mijloacele”. Se inglobeaza apoi cantitati egale de „traieste clipa”, „apreciaza ceea ce ai”, „iubeste-ti aproapele” si doar un praf de „ambitie de a castiga” (ca deh ... englezul o spune cel mai bine – „the winner takes it all”). Se adauga dupa gust respect, libertate, consideratie pentru ceilalti calatori, spirit de echipa si la sfarsit se leaga cu multa-multa dragoste. Atentie mare la cele doua ‚prafuri’ de mai sus - ele trebuie utilizate doar cat un varf de cutit, altfel pot dauna grav gradului de satisfactie de la sfarsitul drumului. Folosite insa rational si cu buna credinta (niciodata in dauna altora!), pot da mai mult gust si chiar perspectiva drumului.
In fine, de cate ori degustam reteta de mai sus, la finalizarea unui drum, sa nu uitam sa multumim pentru ceea ce avem deja. Asta nu inseamna musai sa ne si multumim cu ceea ce avem; putem sa mergem mai departe, sa incercam o noua reteta, pentru un nou drum - mai mult, mai bun, mai sus, mai ... si mai... Masura ingredientelor si pauzele de relaxare si apreciere a redutelor deja cucerite trebuie insa pastrate mereu in centrul atentiei.
Spor la treaba, va doresc sa va iasa niste drumuri delicioase si ... sa se (re)intalneasca si cu ale mele cat mai curand!
Georgina Popescu
Sunday, May 8, 2011
Saturday, April 23, 2011
Iertare
Motto: "Iertarea – puterea de a schimba trecutul" Christianity Today, 7 ianuarie 1983
Invariabil in ultimii ani, in Saptamana Mare ma indepartez pentru scurt timp de birou si ma dedic in intregime casei si familiei. Ma impart cu elan intre curatenia de primavara, pregatirea bucatelor traditionale si punerea intr-o relativa ordine a propriilor ganduri. Deseori in perioada asta imi reorganizez prioritatile si imi propun sa schimb anumite lucruri care nu depind de altii, ci numai de capacitatea mea de a influenta cumva pozitiv lumea din apropiere.
Dupa Sarbatoarea Pastelui am intotdeauna o senzatie de multumire, de curatenie exterioara si interioara, de speranta. Chiar daca sosirea oficiala a primaverii e marcata de Martisor, inainte de Pasti nu am mutat niciodata florile (trebuie sa le scot anual din casa in curte), pentru ca ar fi expuse prea devreme variatiilor de temperatura, deci cu siguranta ar cadea prada frigului. Victoria naturii care revine la viata este marcata abia catre final de aprilie – inceput de mai. Si in acelasi timp se petrece o schimbare si in oameni - renaste buna dispozitie si speranta de mai bine. Pana si bolnavii se recupereaza mai repede, sau cel putin asta era parerea sincera a unui medic de mare valoare si bun simt, pe care l-am cunoscut cu ceva timp in urma.
Anul acesta am venit acasa de departe pentru Sarbatoarea Pastelui, insa cu aceleasi planuri si cu acelasi elan ca de fiecare data. Nu am pregatit atat de multe bucate ca in alti ani, pentru ca in Duminica Invierii ne vom reuni in familie la o bucatareasa perfecta, iar in a doua zi de Pasti ma voi intoarce la Viena. Am trecut totusi prin toate fazele de anii trecuti, ceva mai pe indelete de data asta. Pentru ca in loc de 2-3 zile libere in care sa alerg de colo-colo, data fiind distanta de parcurs, mi-am facut cadou toata saptamana.
Am pus astfel cap la cap felurite intamplari din ultima vreme, oameni si locuri, stari si senzatii - printre care am alergat in nestire, fara a avea timp sa le decantez. Am inceput exercitiul inconstient de reorganizare a prioritatilor de care spuneam mai sus, si am realizat pe la mijlocul saptamanii care este mesajul de baza al evenimentelor pe care le rememoram an de an in preajma Pastelui: IERTAREA. Dincolo de traditiile vechi si noi (iepuras si cadouri, oua vopsite si miei sacrificati), dincolo de post si umilinta, care sunt de fapt urmate de abuz gastronomic si revenirea la viata in stil „las-o bai ca merge’asa”. Dincolo de toate aceste obiceiuri cu care s-a condimentat pe parcursul istoriei Sarbatoarea Invierii, ramane povestirea biblica, care propovaduieste iertarea.
Foarte interesant este faptul ca am realizat asta in ziua in care am luat o decizie ce parea a contrazice spiritul sarbatorii. Decizia de a pune ordine intr-o relatie in care am tolerat si iertat foarte multe, in care cealalta parte abuzeaza de prea multa vreme de dispozitia mea generoasa, toleranta si cooperanta. Am luat decizia de a transa viitorul acestei relatii. Mi-am amintit vorbele unor oameni mai batrani si mai intelepti decat mine, care au cultivat in sufletul meu de-a lungul timpului un anumit set de valori, ce include notiuni ca reciprocitatea, demnitatea si respectul. Si am avut senzatia pentru o scurta vreme ca decizia mea e dura si ultimativa, deci nu cadreaza cu perioada in care am luat-o. Am fost tentata sa reconsider, sa mai acord o sansa celuilalt.
Insa apoi am realizat ca a inceta o relatie care dauneaza atat celor implicati cat si altora din jur nu este deloc impotriva ideii de iertare. Dimpotriva. Practic voi mai ierta o data, insa in acelasi timp voi face tot ce sta in puterea mea ca abuzurile unilaterale sa nu se mai repete. Nu sunt atat de naiva incat sa nu realizez ca decizia mea va rani multe persoane. Insa indecizia raneste altele, iar instinctul meu de supravietuire inclina balanta in favoarea protectiei celor din urma.
Am divagat cam mult pe teme personale si e timpul sa ma intorc catre tema de astazi – iertarea. Pe blogul in limba engleza al amicului meu Peter am postat aseara cateva ganduri in stransa conexiune cu Sarbatoarea Invierii Domnului. Ceea ce vreau sa impartasesc astazi cu voi este insa altceva, respectiv ambiguitatea pe care o percep chiar si in acest cuvant aparent transant. Intre a ierta si a nu ierta nu pare sa existe o cale de mijloc. Si totusi exista o multitudine de nuante de explorat.
In primul rand, chiar in invataturile religioase, exista doua cai diametral opuse de urmat, atunci cand cineva iti greseste cu ceva. Intre „ochi pentru ochi” si „intoarce si celalalt obraz” e un lung drum de parcurs. Unele religii sunt mai razbunatoare, altele mai pacifiste. Unele sunt individualiste, altele colectiviste. Unele beligerante, altele protective. Crestinismul propovaduieste iertarea, insa ne da zece porunci si purgatoriul pentru sufletele pierdute. Cert este ca fiecare din noi ne prezentam singuri in fata Lui la Judecata de Apoi, insa nu imi este foarte clar ce ne poate ierta si in ce conditii. Preventiv, prefer sa imi traiesc viata de o maniera care sa imi permita sa visez la campiile verzi ale vanatorii de cate ori pun capul pe perna.
Mergand mai departe, o data ce te hotarasti sa ierti, este esential momentul cand o faci - poti ierta prea devreme, la timp sau prea tarziu. De cate ori ierti este de asemenea interesant de perceput; daca ierti mereu aceleasi greseli, nu il ajuti cu nimic pe cel care greseste si in plus te autoflagelezi inutil. Dupa cum spune un vechi proverb: daca ma pacalesti o data e vina ta, daca ma pacalesti de doua ori e vina mea.
Pe cine ierti? Iertam mai usor persoanele care ne sunt indiferente decat cele pe care le iubim, ne iertam dusmanii mai usor decat ne iertam prietenii. Pentru cine ierti? Este mai usor sa ii iertam pe cei care ne gresesc noua decat pe cei care gresesc fata de cei pe care ii iubim sau protejam. Cum ierti – din suflet sau din interes, conditionat sau neconditionat, cu inima grea sau usoara?
In fine, am lasat la urma poate cel mai important aspect al iertarii: ce ierti? Lucruri simple, lipsite de importanta? Sau lucruri grave, care iti afecteaza semnificativ viata, mediul, sistemul de valori? Aici intervin subiectivismul, experienta, relativitatea perceptiei, gradul de toleranta, sistemele de valori (religioase, sociale, juridice, culturale, politice etc.), gradul de interventie (chiar coercitie) din societate. Perceptia asupra normalitatii, dezirabilului si indezirabilului, pardonabilului si impardonabilului, tabu-urile, corelatia intre gravitatea faptelor si pedeapsa, transparenta sau secretomania, posibilul oprobriu public – toate aceste aspecte si foarte multe altele influenteaza atat dispozitia cat si capacitatea noastra de a ierta, atat la nivel de individ cat si la nivel de societate.
Ar mai fi multe de spus, insa e cazul sa ma apropii de final. Am ales astazi un motto cu care m-am identificat si asta m-a facut sa zambesc. El se refera la perceptia subiectiva a individului asupra propriului trecut. Daca insa vreti sa priviti trecutul ca pe ceva obiectiv si determinat, va ofer o alta vorba de duh, la fel de adevarata, desi aparent in contradictie cu motto-ul: ”Iertarea nu poate schimba trecutul, insa deschide noi perspective pentru viitor” (Paul Boese). Cam asta imi imaginez ca ni se va intampla la Judecata de Apoi. Nu vom putea da timpul inapoi sa ne schimbam viata efemera, pe care poate am facut-o lata pentru ca nu puteam sa o lungim (ca doar asa ne indeamna mesajele mobilizatoare de pe Internet, nu?). Insa daca vom primi iertarea, asta ne va deschide noi perspective pentru eternitate.
In incheiere, va doresc ca Sarbatoarea Invierii Domnului sa va aduca sanatate, intelepciune, noroc si dragoste. Si inca ceva foarte important (ce imi doresc si mie de altfel): va doresc sa va traiti viata de asa natura incat peste multi-multi ani, atunci cand o sa va prezentati la Curtea Iertarii Supreme, sa nu constatati ca aveti o problema de perceptie diferita de a Judecatorului; sa puteti trece astfel cu succes de cea mai importanta audiere din viata voastra - de acum si de apoi!
Hristos a Inviat!
Georgina Popescu
Invariabil in ultimii ani, in Saptamana Mare ma indepartez pentru scurt timp de birou si ma dedic in intregime casei si familiei. Ma impart cu elan intre curatenia de primavara, pregatirea bucatelor traditionale si punerea intr-o relativa ordine a propriilor ganduri. Deseori in perioada asta imi reorganizez prioritatile si imi propun sa schimb anumite lucruri care nu depind de altii, ci numai de capacitatea mea de a influenta cumva pozitiv lumea din apropiere.
Dupa Sarbatoarea Pastelui am intotdeauna o senzatie de multumire, de curatenie exterioara si interioara, de speranta. Chiar daca sosirea oficiala a primaverii e marcata de Martisor, inainte de Pasti nu am mutat niciodata florile (trebuie sa le scot anual din casa in curte), pentru ca ar fi expuse prea devreme variatiilor de temperatura, deci cu siguranta ar cadea prada frigului. Victoria naturii care revine la viata este marcata abia catre final de aprilie – inceput de mai. Si in acelasi timp se petrece o schimbare si in oameni - renaste buna dispozitie si speranta de mai bine. Pana si bolnavii se recupereaza mai repede, sau cel putin asta era parerea sincera a unui medic de mare valoare si bun simt, pe care l-am cunoscut cu ceva timp in urma.
Anul acesta am venit acasa de departe pentru Sarbatoarea Pastelui, insa cu aceleasi planuri si cu acelasi elan ca de fiecare data. Nu am pregatit atat de multe bucate ca in alti ani, pentru ca in Duminica Invierii ne vom reuni in familie la o bucatareasa perfecta, iar in a doua zi de Pasti ma voi intoarce la Viena. Am trecut totusi prin toate fazele de anii trecuti, ceva mai pe indelete de data asta. Pentru ca in loc de 2-3 zile libere in care sa alerg de colo-colo, data fiind distanta de parcurs, mi-am facut cadou toata saptamana.
Am pus astfel cap la cap felurite intamplari din ultima vreme, oameni si locuri, stari si senzatii - printre care am alergat in nestire, fara a avea timp sa le decantez. Am inceput exercitiul inconstient de reorganizare a prioritatilor de care spuneam mai sus, si am realizat pe la mijlocul saptamanii care este mesajul de baza al evenimentelor pe care le rememoram an de an in preajma Pastelui: IERTAREA. Dincolo de traditiile vechi si noi (iepuras si cadouri, oua vopsite si miei sacrificati), dincolo de post si umilinta, care sunt de fapt urmate de abuz gastronomic si revenirea la viata in stil „las-o bai ca merge’asa”. Dincolo de toate aceste obiceiuri cu care s-a condimentat pe parcursul istoriei Sarbatoarea Invierii, ramane povestirea biblica, care propovaduieste iertarea.
Foarte interesant este faptul ca am realizat asta in ziua in care am luat o decizie ce parea a contrazice spiritul sarbatorii. Decizia de a pune ordine intr-o relatie in care am tolerat si iertat foarte multe, in care cealalta parte abuzeaza de prea multa vreme de dispozitia mea generoasa, toleranta si cooperanta. Am luat decizia de a transa viitorul acestei relatii. Mi-am amintit vorbele unor oameni mai batrani si mai intelepti decat mine, care au cultivat in sufletul meu de-a lungul timpului un anumit set de valori, ce include notiuni ca reciprocitatea, demnitatea si respectul. Si am avut senzatia pentru o scurta vreme ca decizia mea e dura si ultimativa, deci nu cadreaza cu perioada in care am luat-o. Am fost tentata sa reconsider, sa mai acord o sansa celuilalt.
Insa apoi am realizat ca a inceta o relatie care dauneaza atat celor implicati cat si altora din jur nu este deloc impotriva ideii de iertare. Dimpotriva. Practic voi mai ierta o data, insa in acelasi timp voi face tot ce sta in puterea mea ca abuzurile unilaterale sa nu se mai repete. Nu sunt atat de naiva incat sa nu realizez ca decizia mea va rani multe persoane. Insa indecizia raneste altele, iar instinctul meu de supravietuire inclina balanta in favoarea protectiei celor din urma.
Am divagat cam mult pe teme personale si e timpul sa ma intorc catre tema de astazi – iertarea. Pe blogul in limba engleza al amicului meu Peter am postat aseara cateva ganduri in stransa conexiune cu Sarbatoarea Invierii Domnului. Ceea ce vreau sa impartasesc astazi cu voi este insa altceva, respectiv ambiguitatea pe care o percep chiar si in acest cuvant aparent transant. Intre a ierta si a nu ierta nu pare sa existe o cale de mijloc. Si totusi exista o multitudine de nuante de explorat.
In primul rand, chiar in invataturile religioase, exista doua cai diametral opuse de urmat, atunci cand cineva iti greseste cu ceva. Intre „ochi pentru ochi” si „intoarce si celalalt obraz” e un lung drum de parcurs. Unele religii sunt mai razbunatoare, altele mai pacifiste. Unele sunt individualiste, altele colectiviste. Unele beligerante, altele protective. Crestinismul propovaduieste iertarea, insa ne da zece porunci si purgatoriul pentru sufletele pierdute. Cert este ca fiecare din noi ne prezentam singuri in fata Lui la Judecata de Apoi, insa nu imi este foarte clar ce ne poate ierta si in ce conditii. Preventiv, prefer sa imi traiesc viata de o maniera care sa imi permita sa visez la campiile verzi ale vanatorii de cate ori pun capul pe perna.
Mergand mai departe, o data ce te hotarasti sa ierti, este esential momentul cand o faci - poti ierta prea devreme, la timp sau prea tarziu. De cate ori ierti este de asemenea interesant de perceput; daca ierti mereu aceleasi greseli, nu il ajuti cu nimic pe cel care greseste si in plus te autoflagelezi inutil. Dupa cum spune un vechi proverb: daca ma pacalesti o data e vina ta, daca ma pacalesti de doua ori e vina mea.
Pe cine ierti? Iertam mai usor persoanele care ne sunt indiferente decat cele pe care le iubim, ne iertam dusmanii mai usor decat ne iertam prietenii. Pentru cine ierti? Este mai usor sa ii iertam pe cei care ne gresesc noua decat pe cei care gresesc fata de cei pe care ii iubim sau protejam. Cum ierti – din suflet sau din interes, conditionat sau neconditionat, cu inima grea sau usoara?
In fine, am lasat la urma poate cel mai important aspect al iertarii: ce ierti? Lucruri simple, lipsite de importanta? Sau lucruri grave, care iti afecteaza semnificativ viata, mediul, sistemul de valori? Aici intervin subiectivismul, experienta, relativitatea perceptiei, gradul de toleranta, sistemele de valori (religioase, sociale, juridice, culturale, politice etc.), gradul de interventie (chiar coercitie) din societate. Perceptia asupra normalitatii, dezirabilului si indezirabilului, pardonabilului si impardonabilului, tabu-urile, corelatia intre gravitatea faptelor si pedeapsa, transparenta sau secretomania, posibilul oprobriu public – toate aceste aspecte si foarte multe altele influenteaza atat dispozitia cat si capacitatea noastra de a ierta, atat la nivel de individ cat si la nivel de societate.
Ar mai fi multe de spus, insa e cazul sa ma apropii de final. Am ales astazi un motto cu care m-am identificat si asta m-a facut sa zambesc. El se refera la perceptia subiectiva a individului asupra propriului trecut. Daca insa vreti sa priviti trecutul ca pe ceva obiectiv si determinat, va ofer o alta vorba de duh, la fel de adevarata, desi aparent in contradictie cu motto-ul: ”Iertarea nu poate schimba trecutul, insa deschide noi perspective pentru viitor” (Paul Boese). Cam asta imi imaginez ca ni se va intampla la Judecata de Apoi. Nu vom putea da timpul inapoi sa ne schimbam viata efemera, pe care poate am facut-o lata pentru ca nu puteam sa o lungim (ca doar asa ne indeamna mesajele mobilizatoare de pe Internet, nu?). Insa daca vom primi iertarea, asta ne va deschide noi perspective pentru eternitate.
In incheiere, va doresc ca Sarbatoarea Invierii Domnului sa va aduca sanatate, intelepciune, noroc si dragoste. Si inca ceva foarte important (ce imi doresc si mie de altfel): va doresc sa va traiti viata de asa natura incat peste multi-multi ani, atunci cand o sa va prezentati la Curtea Iertarii Supreme, sa nu constatati ca aveti o problema de perceptie diferita de a Judecatorului; sa puteti trece astfel cu succes de cea mai importanta audiere din viata voastra - de acum si de apoi!
Hristos a Inviat!
Georgina Popescu
Sunday, April 3, 2011
Planuri
Motto: „Daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rada, spune-I ce planuri ai!” – Woody Allen
Astazi mi-am propus sa va vorbesc despre plan. Nu voi face trimitere la definitiile din Dex, intrucat acest cuvant simplu si scurt, are atatea semnificatii incat mi-ar lua cel putin un an sa le abordez pe toate. De curiozitate insa puteti sa va uitati, ca sa realizati cat de stranie este bogatia celor patru litere.
Asadar, voi incepe prin a delimita pe cat posibil subiectul. Imi doresc sa explorez astazi dorinta noastra nemasurata de a interveni in viata pe care o avem inainte, de a incerca sa o influentam, de a anticipa ce urmeaza sa ni se intample, de a ne pregati sa facem fata cu succes evolutiilor, de a obtine rezultatele pe care le asteptam. Atitudinea noastra „preventiva” fata de viitor se aplica atat in plan personal cat si profesional, insa in ultima perioada traiesc cu senzatia ca in primul plan recunoastem mai usor ca e dificil sa anticipam ce urmeaza, si in consecinta ne dam invinsi mai frecvent decat in plan profesional (apropos, in paragraful de fata avem un sens diferit al cuvantului „plan” - doar de placerea jocului de cuvinte).
Oare de ce suntem atat de orientati catre planificare in plan profesional? Pentru ca istoria ne-a invatat ca este bine sa fim pregatiti, atunci cand vrem sa realizam ceva cu adevarat important. Planificarea se prezinta sub forme foarte variate, de la cele aparent simple si pe termen scurt (buget anual, necesar de personal, agenda de lucru, participare la evenimente etc.), catre cele ceva mai complexe, care se intind pe mai multi ani si implica mai multe zone din interiorul si exteriorul organizatiilor sau societatilor. Ma refer aici la planuri generale de afaceri, planuri specifice (de vanzari sau de marketing), pana la scheme de expansiune, strategii regionale, proiecte de cercetare, programe spatiale.
Unele din cele mai complexe planuri sunt modelele macroeconomice, pentru care numarul variabilelor si imprevizibilitatea evolutiilor viitoare ridica mari semne de intrebare celor care urmaresc sa asigure stabilitatea sistemelor. Nu o mentionez ca o scuza pentru cei care se dovedesc in mod cronic incapabili sa obtina rezultate, ce vreau sa spun insa este ca nu e usor si nu trebuie sa credem ca oricine poate sa faca asa ceva. Este nevoie de experienta, abilitati specifice, creativitate, resurse si parghii de interventie ca sa poti indrepta lucrurile in directia in care iti doresti.
As putea continua sa va vorbesc de complexitatea planurilor de proiectare - cladiri si sisteme, mega-structuri etc. Insa nu asta a scopul exercitiului de astazi, asa ca am sa scurtez analiza diversitatii in ceea ce priveste planificarea pe partea profesionala, indreptandu-ma catre o concluzie.
Am incercat de cateva ori sa inteleg ce determina succesul sau insuccesul unui plan. In general numarul de variabile si gradul lor de variatie, capacitatea de analiza a celui care realizeaza planul, experienta si creativitatea lui (sau ei), gradul de intelegere a fenomenului si gradul de predictibilitate a rezultatului (care depinde undeva de toate celelalte). Una peste alta, am ajuns la concluzia ca atunci cand factorul uman sau cel natural sunt implicate direct in calitatea rezultatului, acesta poate deveni foarte usor impredictibil. Unele variabile pot fi controlate, altele nu – atat de simplu si totusi atat de inacceptabil pentru cei care vor sa controleze totul! Unul din cele mai interesante exemple in perioada de fata il constituie cutremurul din Japonia. Zgarie-norii care dansau cu o flexibilitate infricosatoare in inregistrarile video de la fata locului insa au ramas in picioare sunt un exemplu de succes in planificare, centrala nucleara nu. Nu e nevoie sa argumentez, va dati seama si singuri de ce.
Simplificand in continuare la maximum, planificarea are trei dimensiuni de baza:
1/ analitica - intelegerea a ceea a fost si a ceea ce este, ca punct de plecare pentru ceea ce poate sa devina;
2/ creativa - elaborarea de scenarii alternative (credibile sau incredibile!), cu intoarcere la dimensiunea analitica - ordonarea lor in functie de fezabilitate si de rezultate (de dorit sau de evitat!);
3/ organizatorica – determinarea actiunilor (pozitive si negative!), respectiv ce trebuie facut si ce trebuie evitat ca sa ajungi la rezultatul propus.
Nu as putea spune ca vreuna din cele 3 dimensiuni este mai importanta decat alta. Toate sunt esentiale daca vrei sa te aproprii de rezultat. Asta nu inseamna insa ca ai sa si ajungi exact acolo unde ai planificat. Una din capcanele planificarii este focusul uneori excesiv pe aspectele pozitive (respectiv rezultatul asteptat) si pierderea din vedere a celor negative (efecte adverse, rezultate sau evolutii de nedorit), chiar daca acestea sunt firesti si perfect previzibile. Flexibilitatea este un alt element de importanta majora pentru succesul unui plan, mai ales in conditiile in care depinde de variabile relativ imprevizibile. Uneori este mai util sa iti redefinesti criteriile de succes si pasii necesari pe parcursul implementarii planului, decat sa ramai blocat pe un drum catre o destinatie la care este deja evident ca nu vei mai ajunge niciodata.
Cam asta am avut de spus in plan profesional. Este posibil sa fie cam abstract si nu tocmai clar in lipsa unor exemple concrete, insa nu mi-am propus catusi de putin sa fac un studiu al planificarii asa ca ma opresc aici. Revin la planul personal.
M-am asezat astazi la calculator pentru a scrie un editorial simplu, despre cum vedem viata care ne sta inainte. Raspunsul cel mai scurt la o astfel de intrebare ar fi: complet diferit decat se va intampla ea cu adevarat.
Citeam deunazi despre Agatha Christie. O maestra a planificarii in opinia mea, cel putin pe hartie. Intriga, suspans, solutie – totul se leaga cu fascinatie in romanele ei. Avea controlul asupra tuturor variabilelor din planul actiunii pe care il regiza, pentru ca era PLANUL EI. Cand am citit insa despre viata ei, mi-am pus intrebarea: oare ar fi putut sa prevada pe la 35 ani ca la 40 se va marita cu un barbat cu 14 ani mai tanar decat ea, ca va trai 46 ani de casnicie alaturi de el? Cel mai probabil raspunsul este nu.
Exagerand putin, mintea mea a nascut o similitudine cu eroii romanele Agathei Christie pentru lumea care crede in Creatie si in Creator (in oricare din variantele religioase contemporane). Creatorul a avut cu siguranta una din cele mai dificile sarcini de planificare din toate timpurile (chiar si dinaintea Timpului, corect?). Si pare a avea in continuare, pentru ca orice credincios percepe viitorul ca fiind decis de o Autoritate mai presus de propria lui persoana. Mai mult, credinciosul are convingerea ca aceasta Autoritate intervine asupra viitorului in functie de analiza individuala a trecutului. Mai exact, daca faci lucruri rele vei fi pedepsit, daca faci lucruri bune vei fi rasplatit. Mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta, asta e mai putin important. Perceptia cauza-efect este insa clara.
Scopul educativ al tuturor acestor doctrine este evident – oamenii trebuie canalizati spre a face lucruri bune. Distinctia intre bine si rau difera de la religie la religie, gradul de toleranta de asemenea. Comuna este insa perceptia asupra pedepsei - necredinciosii si cei care fac lucruri rele vor fi pedepsiti de divinitate. Pe acest principiu nu prea am avea nevoie de justitie, insa din pacate (sau din fericire?...) nu este totul fie alb fie negru. Asta nu inseamna ca nu exista forte mai presus de intelegerea noastra, ci ca fiecare din noi trebuie sa ne aducem contributia personala la propriul nostru destin. Chiar daca luptand impotriva lui il vom implini de fapt.
M-am indepartat insa iar de subiect si am ajuns intr-o zona prea controversata ca sa faca obiectul unui simplu editorial. Revin la planuri. Anul trecut pe vremea asta nu imi treceau prin gand nici a zecea parte din planurile care imi trec acum. Am pierdut pe drum o parte din planurile de anul trecut, desi erau din categoria „termen lung”. Am exersat deja 3 ani la rand, de Revelion, inventarierea obiectivelor personale pentru anul care urma. Anul acesta ma voi lasa de sportul asta (sau am sa continui sa il fac numai cu titlu de calendar umoristic, ca e foarte haios sa citesc dupa 1 an ce imi propuneam si sa compar cu ce am realizat – sau mai bine sa spun "cu ce am primit?"...).
Si pentru ca ar trebui sa am si un mesaj de incheiere pentru voi, m-am gandit sa va spun asa:
Dragi prieteni, luati lucrurile simple si pe cele neesentiale asa cum vin, pentru ca ele oricum evolueaza de capul lor. Planificati apoi cu grija lucrurile cu adevarat importante din viata voastra, acordand importanta necesara fiecarei dimensiuni (analiza, creatie, organizare). Nu sariti peste etape, daca nu vreti sa aveti rezultate dezastruoase. In fine, asteptati-va sa va vedeti planurile duse frecvent pe Apa Sambetei si sa fiti supusi unor noi incercari la fiecare pas. Nu va enervati si nu va pierdeti increderea in propriile forte, nici chiar atunci cand se intampla sa nu mai recunoasteti deloc premisele de la care ati plecat. Flexibilizati-va planurile, incercati sa stati deasupra valului si sa va uitati inainte. Dupa cum imi spunea un coleg din Rusia: „rusii nu dau niciodata inapoi – ei fac stanga’mprejur si purced inainte!”.
Asa ca acum va las. Nu inainte sa va mai ofer un citat, Maica Teresa: „Stiu ca Dumnezeu nu ma va pune in fata unor incercari carora sa nu le pot face fata. Numai ca mi-as dori sa nu aiba atat de multa incredere in mine!”.
Sa aveti parte de planuri marete si realizari pe masura!
Georgina Popescu
Astazi mi-am propus sa va vorbesc despre plan. Nu voi face trimitere la definitiile din Dex, intrucat acest cuvant simplu si scurt, are atatea semnificatii incat mi-ar lua cel putin un an sa le abordez pe toate. De curiozitate insa puteti sa va uitati, ca sa realizati cat de stranie este bogatia celor patru litere.
Asadar, voi incepe prin a delimita pe cat posibil subiectul. Imi doresc sa explorez astazi dorinta noastra nemasurata de a interveni in viata pe care o avem inainte, de a incerca sa o influentam, de a anticipa ce urmeaza sa ni se intample, de a ne pregati sa facem fata cu succes evolutiilor, de a obtine rezultatele pe care le asteptam. Atitudinea noastra „preventiva” fata de viitor se aplica atat in plan personal cat si profesional, insa in ultima perioada traiesc cu senzatia ca in primul plan recunoastem mai usor ca e dificil sa anticipam ce urmeaza, si in consecinta ne dam invinsi mai frecvent decat in plan profesional (apropos, in paragraful de fata avem un sens diferit al cuvantului „plan” - doar de placerea jocului de cuvinte).
Oare de ce suntem atat de orientati catre planificare in plan profesional? Pentru ca istoria ne-a invatat ca este bine sa fim pregatiti, atunci cand vrem sa realizam ceva cu adevarat important. Planificarea se prezinta sub forme foarte variate, de la cele aparent simple si pe termen scurt (buget anual, necesar de personal, agenda de lucru, participare la evenimente etc.), catre cele ceva mai complexe, care se intind pe mai multi ani si implica mai multe zone din interiorul si exteriorul organizatiilor sau societatilor. Ma refer aici la planuri generale de afaceri, planuri specifice (de vanzari sau de marketing), pana la scheme de expansiune, strategii regionale, proiecte de cercetare, programe spatiale.
Unele din cele mai complexe planuri sunt modelele macroeconomice, pentru care numarul variabilelor si imprevizibilitatea evolutiilor viitoare ridica mari semne de intrebare celor care urmaresc sa asigure stabilitatea sistemelor. Nu o mentionez ca o scuza pentru cei care se dovedesc in mod cronic incapabili sa obtina rezultate, ce vreau sa spun insa este ca nu e usor si nu trebuie sa credem ca oricine poate sa faca asa ceva. Este nevoie de experienta, abilitati specifice, creativitate, resurse si parghii de interventie ca sa poti indrepta lucrurile in directia in care iti doresti.
As putea continua sa va vorbesc de complexitatea planurilor de proiectare - cladiri si sisteme, mega-structuri etc. Insa nu asta a scopul exercitiului de astazi, asa ca am sa scurtez analiza diversitatii in ceea ce priveste planificarea pe partea profesionala, indreptandu-ma catre o concluzie.
Am incercat de cateva ori sa inteleg ce determina succesul sau insuccesul unui plan. In general numarul de variabile si gradul lor de variatie, capacitatea de analiza a celui care realizeaza planul, experienta si creativitatea lui (sau ei), gradul de intelegere a fenomenului si gradul de predictibilitate a rezultatului (care depinde undeva de toate celelalte). Una peste alta, am ajuns la concluzia ca atunci cand factorul uman sau cel natural sunt implicate direct in calitatea rezultatului, acesta poate deveni foarte usor impredictibil. Unele variabile pot fi controlate, altele nu – atat de simplu si totusi atat de inacceptabil pentru cei care vor sa controleze totul! Unul din cele mai interesante exemple in perioada de fata il constituie cutremurul din Japonia. Zgarie-norii care dansau cu o flexibilitate infricosatoare in inregistrarile video de la fata locului insa au ramas in picioare sunt un exemplu de succes in planificare, centrala nucleara nu. Nu e nevoie sa argumentez, va dati seama si singuri de ce.
Simplificand in continuare la maximum, planificarea are trei dimensiuni de baza:
1/ analitica - intelegerea a ceea a fost si a ceea ce este, ca punct de plecare pentru ceea ce poate sa devina;
2/ creativa - elaborarea de scenarii alternative (credibile sau incredibile!), cu intoarcere la dimensiunea analitica - ordonarea lor in functie de fezabilitate si de rezultate (de dorit sau de evitat!);
3/ organizatorica – determinarea actiunilor (pozitive si negative!), respectiv ce trebuie facut si ce trebuie evitat ca sa ajungi la rezultatul propus.
Nu as putea spune ca vreuna din cele 3 dimensiuni este mai importanta decat alta. Toate sunt esentiale daca vrei sa te aproprii de rezultat. Asta nu inseamna insa ca ai sa si ajungi exact acolo unde ai planificat. Una din capcanele planificarii este focusul uneori excesiv pe aspectele pozitive (respectiv rezultatul asteptat) si pierderea din vedere a celor negative (efecte adverse, rezultate sau evolutii de nedorit), chiar daca acestea sunt firesti si perfect previzibile. Flexibilitatea este un alt element de importanta majora pentru succesul unui plan, mai ales in conditiile in care depinde de variabile relativ imprevizibile. Uneori este mai util sa iti redefinesti criteriile de succes si pasii necesari pe parcursul implementarii planului, decat sa ramai blocat pe un drum catre o destinatie la care este deja evident ca nu vei mai ajunge niciodata.
Cam asta am avut de spus in plan profesional. Este posibil sa fie cam abstract si nu tocmai clar in lipsa unor exemple concrete, insa nu mi-am propus catusi de putin sa fac un studiu al planificarii asa ca ma opresc aici. Revin la planul personal.
M-am asezat astazi la calculator pentru a scrie un editorial simplu, despre cum vedem viata care ne sta inainte. Raspunsul cel mai scurt la o astfel de intrebare ar fi: complet diferit decat se va intampla ea cu adevarat.
Citeam deunazi despre Agatha Christie. O maestra a planificarii in opinia mea, cel putin pe hartie. Intriga, suspans, solutie – totul se leaga cu fascinatie in romanele ei. Avea controlul asupra tuturor variabilelor din planul actiunii pe care il regiza, pentru ca era PLANUL EI. Cand am citit insa despre viata ei, mi-am pus intrebarea: oare ar fi putut sa prevada pe la 35 ani ca la 40 se va marita cu un barbat cu 14 ani mai tanar decat ea, ca va trai 46 ani de casnicie alaturi de el? Cel mai probabil raspunsul este nu.
Exagerand putin, mintea mea a nascut o similitudine cu eroii romanele Agathei Christie pentru lumea care crede in Creatie si in Creator (in oricare din variantele religioase contemporane). Creatorul a avut cu siguranta una din cele mai dificile sarcini de planificare din toate timpurile (chiar si dinaintea Timpului, corect?). Si pare a avea in continuare, pentru ca orice credincios percepe viitorul ca fiind decis de o Autoritate mai presus de propria lui persoana. Mai mult, credinciosul are convingerea ca aceasta Autoritate intervine asupra viitorului in functie de analiza individuala a trecutului. Mai exact, daca faci lucruri rele vei fi pedepsit, daca faci lucruri bune vei fi rasplatit. Mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta, asta e mai putin important. Perceptia cauza-efect este insa clara.
Scopul educativ al tuturor acestor doctrine este evident – oamenii trebuie canalizati spre a face lucruri bune. Distinctia intre bine si rau difera de la religie la religie, gradul de toleranta de asemenea. Comuna este insa perceptia asupra pedepsei - necredinciosii si cei care fac lucruri rele vor fi pedepsiti de divinitate. Pe acest principiu nu prea am avea nevoie de justitie, insa din pacate (sau din fericire?...) nu este totul fie alb fie negru. Asta nu inseamna ca nu exista forte mai presus de intelegerea noastra, ci ca fiecare din noi trebuie sa ne aducem contributia personala la propriul nostru destin. Chiar daca luptand impotriva lui il vom implini de fapt.
M-am indepartat insa iar de subiect si am ajuns intr-o zona prea controversata ca sa faca obiectul unui simplu editorial. Revin la planuri. Anul trecut pe vremea asta nu imi treceau prin gand nici a zecea parte din planurile care imi trec acum. Am pierdut pe drum o parte din planurile de anul trecut, desi erau din categoria „termen lung”. Am exersat deja 3 ani la rand, de Revelion, inventarierea obiectivelor personale pentru anul care urma. Anul acesta ma voi lasa de sportul asta (sau am sa continui sa il fac numai cu titlu de calendar umoristic, ca e foarte haios sa citesc dupa 1 an ce imi propuneam si sa compar cu ce am realizat – sau mai bine sa spun "cu ce am primit?"...).
Si pentru ca ar trebui sa am si un mesaj de incheiere pentru voi, m-am gandit sa va spun asa:
Dragi prieteni, luati lucrurile simple si pe cele neesentiale asa cum vin, pentru ca ele oricum evolueaza de capul lor. Planificati apoi cu grija lucrurile cu adevarat importante din viata voastra, acordand importanta necesara fiecarei dimensiuni (analiza, creatie, organizare). Nu sariti peste etape, daca nu vreti sa aveti rezultate dezastruoase. In fine, asteptati-va sa va vedeti planurile duse frecvent pe Apa Sambetei si sa fiti supusi unor noi incercari la fiecare pas. Nu va enervati si nu va pierdeti increderea in propriile forte, nici chiar atunci cand se intampla sa nu mai recunoasteti deloc premisele de la care ati plecat. Flexibilizati-va planurile, incercati sa stati deasupra valului si sa va uitati inainte. Dupa cum imi spunea un coleg din Rusia: „rusii nu dau niciodata inapoi – ei fac stanga’mprejur si purced inainte!”.
Asa ca acum va las. Nu inainte sa va mai ofer un citat, Maica Teresa: „Stiu ca Dumnezeu nu ma va pune in fata unor incercari carora sa nu le pot face fata. Numai ca mi-as dori sa nu aiba atat de multa incredere in mine!”.
Sa aveti parte de planuri marete si realizari pe masura!
Georgina Popescu
Subscribe to:
Posts (Atom)