Drumuri

MOTTO: Foarte rar ajung acolo unde doresc sa merg, insa aproape intotdeauna ajung acolo unde trebuie sa fiu - Douglas Adams

Nu am mai scris de multa vreme in ‚Jurnalul de Viena’. Am relatat oarecum consecvent in primele luni, insa dupa Craciun aproape nimic. Asta nu inseamna ca nu am avut nimic de spus, doar ca inca nu a sosit timpul. Nu am experimentat inca schimbari majore de perceptie si nici vreo acomodare accelerata, insa recunosc ca o data cu primavara, totul in jur a capatat nuante mai optimiste. Nici astazi insa nu am sa povestesc despre Viena, ci despre altceva.

Ieri stateam cuminte in avion, pe drumul de intoarcere de la Zagreb. Si am realizat brusc faptul ca anul acesta am trecut printr-o multime de tari si orase, noi pentru mine, intr-un ritm care nu se va repeta in anii care urmeaza. Atat din motive de timp si resurse, cat si pentru ca deja am inscris atat de multe pe lista de revazut! Toate locurile prin care am alergat cu treaba, fara sa imi permit sa vizitez ceva cu adevarat. Va trebui sa dramuiesc cu grija zilele de concediu in anii care urmeaza, sa prioritizez locurile astfel incat sa revin si sa ma bucur de fiecare in parte.

Deocamdata, asa cum spuneam intr-una din postarile mai vechi (in engleza) cel mai de pret lucru intalnit in fiecare calatorie au fost oamenii, toate acele suflete deosebite care sfintesc locurile in care traiesc si au ales sa munceasca. Spun „au ales”, pentru ca in conditiile actuale de globalizare, pentru nivelul profesional la care au ajuns ei, fie ca aleg sa se relocheze temporar in tarile respective (cazul „expatilor”), fie ca raman sa munceasca la ei acasa, vorbim cu siguranta de alegere - matura si asumata.

La ora actuala ma incadrez in categoria de „expat”. Si ma gandeam cum as putea sa va descriu cat mai plastic senzatia pe care o traiesc – a calatorului caruia „ii sade bine cu drumul”, astfel incat sa intelegeti ce simt. Este o combinatie intre fascinatie, nerabdare, anticipatie, urmate toate de satisfactie amestecata bineinteles si cu oboseala. Insa concentratia de oboseala nu depaseste inca suficient pe cea de bucurie, astfel incat sa ma opreasca sa merg mai departe.

Am rememorat inca o data multitudinea de locuri superbe si de oameni deosebiti, care sunt peste tot in lume. Se apropie un an de la momentul in care mi s-a propus aceasta noua slujba (as putea spune acest nou mod de viata). Si nu pot decat sa ma gandesc cat de gratuite si nejustificate sunt prejudecatile si stereotipiile cu privire la deosebirile culturale. Nu contest diversitatea, bineinteles ca suntem fiecare dintre noi, ca natiuni si culturi, foarte deosebiti. Insa nu este nimic rau in asta – dimpotriva, este un lucru extraordinar!

Si iata ca imi revine in gand un cantec pe care il auzeam des in copilarie: „drumurile noastre poate se vor intalni vreodata...” - Dan Spataru! Copil fiind, am memorat acest versuri ca atare, fara a incerca sa le patrund foarte tare semnificatia. Astazi ma duc cu gandul la faptul ca singura noastra certitudine este prezentul. Trecutul este in general denaturat sau cel putin interpretabil, in timp ce viitorul este prin excelenta imprevizibil. Astazi ma aflu pe un drum pe care cu un an in urma nici nu mi-l puteam imagina. Iar daca privesc notiunea de drum prin prisma sensului de destin, cred ca drumurile noastre, ale oamenilor, se intalnesc oarecum aleator. Pe termen scurt ne putem programa intalnirile, insa cele majore, care cu adevarat conteaza, nu se afla exclusiv sub controlul nostru.

Uneori drumurile ni se intalnesc cu persoane care ne-ar putea schimba viata, iar noi suntem atat de absorbiti de lucruri marunte, incat nu realizam asta. Si atunci e posibil ca jonctiunea sa nu se faca, iar cei implicati nici macar sa nu constientizeze cu adevarat ca de fapt s-au ‚intalnit’. Este poate cazul celor care asteapta dragostea vietii, fara sa realizeze ca poate au trecut deja de 2-3 ori pe langa ea, dar nu au bagat-o in seama. Batranii spun ca nu realizam cu adevarat ceea ca avem, decat dupa ce pierdem. Sper sa invatam din propriile greseli si pe masura ce imbatranim sa ne regasim din ce in ce mai usor bucuria de a trai.

Constat ca astazi e ziua amintirilor. Tot in copilarie imi placea sa dezleg labirinturi – cred ca mai tineti minte cartile acelea pentru copii, in care ni se dadea de rezolvat o problema de orientare: soricelul trebuia sa ajunga la cascaval, sau catelul in cusca, pasarea in casuta din copac s.a.m.d. Existau cateva capete de drum la start, dintre care numai unul insa ducea pana la "tinta", restul se terminau aiurea undeva pe parcurs. Bineinteles ca dupa 2-3 jocuri m-a lovit revelatia ca e mai usor sa pleci de la "tinta" pentru a descoperi mai repede drumul corect, astfel incat sa eviti sa pierzi vremea cu variante inutile si fundaturi...

Toate bune si frumoase, numai ca... am crescut mare, iar viata nu mai e atat de simpla! Timpul are din pacate o idee fixa - unidirectionalitatea (cel putin pana la proba contrarie, nu merge inapoi si pace!). Asta inseamna ca in realitate nu putem pleca de la "tinta", pentru a descoperi in revers pe unde ar fi cel mai scurt (sau intelept) sa o luam ca sa ajungem acolo. Se intampla deci, mai des sau mai rar (dupa norocul, pregatirea si intuitia fiecaru/eia din noi) sa bantuim o vreme pe drumuri fara finalitate si/sau iesire. E posibil sa fim nevoiti/e uneori sa ne intorcem la o rascruce si sa repornim pe o alta cale, inainte de a reusi sa obtinem ceea ce ne dorim cu adevarat. Intoarcerea este insa si ea limitata de ireversibilitatea timpului, adica nu e niciodata la fel - uneori e mai scurta, alteori mult mai lunga decat insusi drumul gresit pe care am apucat-o. Din nou imi zboara gandul la rusi -cum nu se intorc niciodata, doar fac stanga'mprejur si o iau inainte. Oricum, numai ca sa fie si mai complicat, de multe ori nici ceea ce ne dorim cu adevarat nu ne este clar, sau pur si simplu se mai schimba pe parcurs.

Intr-o varianta idealista (sau fatalista, depinde cum privim lucrurile!), tot ceea ce ni se intampla in viata este oricum in afara controlului nostru (drumul ne este predestinat). Prin urmare, cautarea aceasta labirintica, a caii de urmat catre tinta, pare a fi trasata de forte mai presus de controlul nostru. In cealalta varianta, cea determinista (respectiv "ne-o facem cu mana noastra"), nu avem nici o scuza si ne auto-invinovatim pentru fiecare centimetru de deviere de la "drumul drept". Adevarul e, ca de obicei, probabil undeva la mijloc. Stim cu totii ca avem momente de rascruce, mai serioase sau mai puerile (cum ar fi alegerea dintre vanilie si ciocolata...). Mai devreme sau mai tarziu o sa o apucam si pe ceva drumuri forestiere, ca doar nu o sa mergem numai pe autostrada, cu viteza legala si pe banda corespunzatoare.

Important cred ca este sa nu ne oprim mai devreme decat e cazul si (uneori...) sa nu zabovim prea mult cautand ceva despre care banuim ca se afla la mii de kilometri distanta in fata noastra, in loc sa culegem minunatele flori care se gasesc chiar pe marginea potecii pe care suntem. Sa ne dam jos ochelarii de cal si sa ne revizuim putin atitudinea cap-compas catre tinta. Sa invatam sa mergem precum girofarul, privind in mod constant in toate directiile, uitandu-ne in acelasi timp bine pe unde calcam. Sa ne permitem luxul de a ne bucura de diversitatea celor intalnite.

Imi voi permite in incheiere sa va ofer o reteta mai non-conformista, din cateva ingrediente de baza – culese de la bunicii, parintii si prietenii mei de-a lungul timpului. O voi numi "reteta optimizarii propriului drum in viata”.

Se amesteca uniform o masura de „drumul conteaza si nu destinatia”, cu una de „doreste-ti lucruri pe care sa le poti implini”, o radacina de scopuri nobile si doar un praf de „scopul scuza mijloacele”. Se inglobeaza apoi cantitati egale de „traieste clipa”, „apreciaza ceea ce ai”, „iubeste-ti aproapele” si doar un praf de „ambitie de a castiga” (ca deh ... englezul o spune cel mai bine – „the winner takes it all”). Se adauga dupa gust respect, libertate, consideratie pentru ceilalti calatori, spirit de echipa si la sfarsit se leaga cu multa-multa dragoste. Atentie mare la cele doua ‚prafuri’ de mai sus - ele trebuie utilizate doar cat un varf de cutit, altfel pot dauna grav gradului de satisfactie de la sfarsitul drumului. Folosite insa rational si cu buna credinta (niciodata in dauna altora!), pot da mai mult gust si chiar perspectiva drumului.

In fine, de cate ori degustam reteta de mai sus, la finalizarea unui drum, sa nu uitam sa multumim pentru ceea ce avem deja. Asta nu inseamna musai sa ne si multumim cu ceea ce avem; putem sa mergem mai departe, sa incercam o noua reteta, pentru un nou drum - mai mult, mai bun, mai sus, mai ... si mai... Masura ingredientelor si pauzele de relaxare si apreciere a redutelor deja cucerite trebuie insa pastrate mereu in centrul atentiei.

Spor la treaba, va doresc sa va iasa niste drumuri delicioase si ... sa se (re)intalneasca si cu ale mele cat mai curand!

Georgina Popescu