Editorial aparut in Info Kappa Nr. 419 / 6 Septembrie 2010
Motto: Patriotismul este convingerea personala ca o tara este superioara tuturor celorlalte pentru simplul motiv ca te-ai nascut tu in ea – G.B. Shaw
A trecut deja mai bine de o luna de la aterizarea mea in Viena, de data asta fara urma de intentie turistica. Inainte de plecare mi-am luat la revedere de la cat de multa lume am putut, inclusiv de la cititorii info.kappa prin editorialul de ‘la revedere’. Tot atunci am promis si ca voi incepe sa relatez din Viena, intentia fiind de a incepe un fel de ‘jurnal de emigrare’. Imi imaginam ca va voi tine la curent cu bune si rele, cu socuri culturale si sperante de inceput de drum, cu picanterii culese de la grupul de expati romani cu vechime in acest oras, dar si de la localnicii care cunosc cu adevarat istoria si sufletul orasului, asa cum este el ascuns in spatele unor cladiri coplesitoare.
Ma uit insa acum cu alti ochi inapoi. Imi aduc aminte de interactiunea mea de acum patru ani cu Viena. Primele impresii au fost legate exclusiv de imaginile vizuale colectate in primul week-end, cand m-am pierdut bineinteles pret de vreo doua ore pe strazi difícil de inteles la vremea respectiva. Oriunde mergeam eram extaziata privind la cladirile imense insa atat de migalos sculptate (chiar daca erau recent renovate!), la parcurile pline de verdeata si florile ingenios asortate, oarecum organizat dispuse pentru incantarea ochilor privitorului. Am ramas si in ziua de astazi cu o tendinta periculoasa in orasul asta, aceea de umbla uitandu-ma pe sus. Macar nu risc sa calc in vreo surpriza canina, pentru ca strazile sunt foarte curate. Nici gropi nu prea au, insa mi se intampla des sa ma trezesc accidental pe pista de biciclisti. Riscurile sunt fie sa aflu cum functioneaza asigurarea medicala, fie sa imi sara inima cand ma claxoneaza cate unul - in acea fractiune de secunda dinainte sa treaca pe langa, peste sau prin mine…
Revenind… imaginile erau atat de coplesitoare, incat in prima luna nu am simtit nici o secunda nevoia sa citesc brosuri, sa ascult pe fel de fel de video sau audiofoane povestea locurilor la schimb cu o fisa de 2 euro. Nici povestea cladirilor sau a oamenilor care au lucrat la ele sau in ele. Imi era suficient sa ma aflu acolo, ma simteam privilegiata ca le pot vedea, imi doream sa pot impartasi cu cat mai multa lume senzatiile oarecum coplesitoare - desi cred ca nici mie nu imi era foarte clar ce simt.
Mai apoi am inceput gradual sa interactionez cu ceva oraseni si sa ascult povesti despre cele deja vizitate. Toate au inceput sa capete personalitate in ochii mei, iar curiozitatea imi crestea pe masura ce aflam mai multe. Apoi mi-am dat seama ca perioada celor trei luni cat aveam de sezut in Viena a trecut, desi nu paream sa ma fi saturat de oras. Au urmat aproape patru ani in care de cate ori reveneam (cu serviciul sau in vizite de relaxare), incercam sa descopar locuri noi, gusturi noi, povesti noi. Relatia mea de la distanta cu orasul era foarte confortabila, ma simteam aici ca in a doua casa (desi nu cred ca am stat de mai mult de 2 ori la acelasi hotel). Aveam senzatia de intoarcere cand aterizam pe aeroport, iubeam sincer tot ceea ce tinea de Viena. Sunt sigura ca si acest grad ridicat de confort a contribuit la decizia luata de a acepta o slujba pe perioada nedeterminata aici.
Si ajung astfel la momentul 2010. Imediat dupa ce am acceptat slujba, pe cand faceam ultimele vizite scurte (semnare contract, vizitat apartamente, comandat mobila…), iar mai apoi in timp ce impachetam bagajele la plecarea de acasa, incepeam sa realizez din ce in ce mai acut amplitudinea deciziei luate. Imi spuneam insa in acelasi timp ca am sa ma bucur de fiecare luna de transformare a relatiei mele cu orasul si tara care ma va gazdui in urmatoarea etapa din viata mea. Si inca speram sa va pot relata cat mai frecvent impresii dintr-unul din orasele cele mai bogate din punct de vedere cultural pe care le-am cunoscut pana in prezent.
Buuun… insa trecuse deja prima luna si nimic nu se lega pe hartie (sau ma rog, ecran…). Incerc sa imi aduc aminte de ce nu v-am scris pana acum. Nu musai in ordinea curgerii timpului, argumentele care m-au oprit sa impartasesc cu voi primele impresii au fost: nu am avut timp, nu am avut dispozitia necesara, nu am avut ce sa va spun si in sfarsit… nu am vrut sa va spun. Pentru ca totul mi se parea nelalocul lui si mai ales eu nu reuseam sa ma plasez in mediul inconjurator. In plus, intr-un mod foarte straniu, dupa ce am plecat de acasa ma loveam la tot pasul de stiri si dezbateri despre emigrare (pe hotnews, pe tvr international etc.). Cu pareri pro si contra.
Apoi mai era si problema prietenilor apropiati, care imi tot spuneau ca am luat decizia potrivita la momentul potrivit, ca si ei isi cauta de lucru in strainatate, pentru ca vor sa traiasca mai civilizat. Nu in lux, nici in case de peste 100 mp, insa in orase curate, cu un nivel de trai decent si respect fata de munca cinstita. Acestor prieteni le spun de cate ori pot (ca nu prea par sa ma asculte…) ca nu trebuie sa priveasca totul in negru acasa si totul in roz in afara. Ca trebuie sa se pregateasca psihologic pentru austeritate si privatiuni (cel putin temporare) daca se decid sa faca pasul respectiv, ca nu trebuie sa aiba asteptari prea mari daca nu vor sa fie dezamagiti. Inainte sa ia o astfel de decizie, este bine sa se documenteze despre sistemele fiscale si de protectie sociala. Este bine sa puna cat mai multe intrebari legate de viata de zi cu zi, celor care sunt deja plecati. Cred ca vor descoperi (poate cu surprindere) ca traiul decent, asa cum il imaginam noi privind de acasa (si as adauga prea mult la televizor), este in tarile occidentale apanajul oamenilor cu venituri ‘peste medie’. Altfel cuvantul de ordine as spune ca este austeritate. Ospitalitatea si generozitatea in intelesul de acasa al acestor termene sunt privite aici ca un fel de etalare de bogatie, risipa etc. – oricum nu cu ochi foarte buni.
Prima impresie este ca in Viena se tine cont de fiecare cent. Pantofii sunt pingeliti si hainele modificate in cele mai selecte cartiere, mestesugarii nu s-au predat in fata modei si a lucrurilor ‚de unica folosinta’. Iesitul in oras, chiar daca e in scop de a serba o reusita sau o zi de nastere, nu este un prilej de a pune la bataie salariul pe o luna de zile, ci este de regula platit ‘nemteste’, intre oameni care se aduna sa se vada si sa se simta bine. Cadourile nu sunt extravagante sau pretentioase, mesele la domiciliul organizatorului nu reunesc trei randuri de rude prin alianta in aceeasi zi. Insa este o mare onoare sa fii invitat la masa in casa unui prieten – e o diferenta fata de iesirea la restaurant. Poate parea paradoxal (pentru ca portiile la restaurant sunt imense!), insa frugalitatea si preocuparea pentru intretinerea trupului prin sport sunt la mare valoare. Nu stiu cum suna pentru voi cele de mai sus, pentru ca nici eu nu m-am hotarat daca sa ii compatimesc sau sa ii admir pentru asta. Probabil ca un amestec intre cele doua. Totul imi pare deseori atat de organizat si lipsit de culori si de condimente, incat ma simt ca intr-un cantonament olimpic.
Impresia generala dupa prima luna ar fi ca societatea in ansamblu (in plan profesional dar si personal, imreuna cu tot sistemul educational si administrativ) sunt atat de orientate catre disciplina, organizare si rezultat, incat uita sa se bucure de foarte multe lucruri frumoase care vin din descoperire, din cautare, din calcatul pe langa linia aceea verde frumos trasata ca sa indice drumul catre tren. Inteleptul spune ca drumul este cel care conteaza si nu destinatia. Deocamdata perceptia mea de romanca obisnuita cu drumul (ca deh... mersul pe jos face piciorul frumos…) este ca m-am mutat intr-un oras in care toata lumea este deja ajunsa la destinatie. O foarte frumoasa destinatie, care se bucura de un cadru mirific (vechi de zeci sau chiar sute de ani), de o muzica melodioasa aproape la fiecare colt de strada si in fiecare local (clasica si ea…). Un cadru bine organizat, insa pe care fiecare il ia asa cum e si nu incearca sa il schimbe cu nimic. Mai mult, daca ceva nu mai merge bine la un moment dat, nu par sa caute solutii sa il faca sa mearga mai bine in alt fel decat era inainte, ci par a fi setati sa caute vinovatul si sa incerce sa il repare in acelasi fel in care era, ca sa revina la confortul bine cunoscut.
Viena e marcata insa si de o evolutie ce pare a se fi accentuat in ultimii ani: este efectiv asediata de turisti si de emigranti. Ambele specii dau culoare locului si prin contrast parca scot mai tare in evidenta caracteristicile de mai sus ale localnicilor. ‘Invadatorii’ vin cu entuziasm, creativitate, speranta si cred ca incet-incet o sa schimbe multe. Poate nu fata orasului, insa cu siguranta fata orasenilor. Sper insa sa fie intr-o directie utila tuturor, adica nu in cea a xenofobiei si a ‘inchiderii’ in caste si minoritati cu vieti complet separate, ci prin inglobarea graduala a unor fiinte luptatoare, visatoare si pline de resurse in aceasta mare de traitori decenti in forma organizata. Sper sa existe o toleranta reciproca – a noastra pentru ei (ca deh… sunt mult prea predictibili si fara haz), a lor pentru noi (ca suntem dezorganizati, galagiosi, imprevizibili, putin nebuni si foarte haiosi - sau poate asta nu?...)
Dar iata ca incet-incet incep sa interactionez din ce in ce mai mult cu ei (localnicii). Si deocamdata eu sunt cea care nu prea face eforturi (in sensul ca lectiile de germana o sa le incep abia in octombrie), insa chiar si asa, cu engleza noastra stalcita, facem eforturi sa ne intelegem. Si, spre surprinderea mea, incep sa ma regasesc din ce in ce mai mult zambind alaturi de ei la aceleasi glume, apreciind aceleasi arome (ma rog, poate nu culinare inca…), vibrand la aceleasi melodii. Ma simt bine in cele mai multe locuri de aici. Insa apoi… in secunda urmatoare mi-e frica de indepartare. Imi pare ca fiecare clipa de confort de aici ar putea sa diminueze dragostea nepotilor mei, loialitatea catelului si prospetimea florilor mele de acasa. Imi regasesc senzatia familiara de teama fata de decizia luata. Teama ca imi va fi greu sa stau atat de departe, teama ca poate imi va fi greu si sa ma intorc. Dupa care imi amintesc ca am facut pasul asta ca sa cresc. Daca as fi refuzat oportunitatea primita, m-as fi comportat exact asa cum ii judec pe ‘ei’ ca o fac – as fi ales confortul in fata riscului, automultumirea in fata curiozitatii, inertia in locul dinamismului.
Si astfel imi dau seama cat e de usor sa cazi in capcana asta in care am cazut eu mai sus: sa crezi ca ‘ei’ sunt toti la fel. Si mai rau decat atat: ca ‘tu’ esti la fel cu toti ‘ai tai’. Si ca esti altfel decat ‘ei’. Sa incepi sa emiti judecati de valoare (de fapt prejudecati fara valoare) numai pentru ca treci printr-un moment de schimbare, care pentru tine inseamna un amestec de teama si speranta, nevoie de intimidate si in acelasi timp dor de socializare, cautarea unui refugiu inapoi printre ai tai, cand de fapt ar trebui sa iti cauti un loc intre cei care te vor gazdui o buna vreme de acum incolo. Este reactia copilului care se ascunde dupa fustele mamei in prima jumatate de ora cand sosesc musafirii. Dupa care, daca este un copil curajos, iese si incepe sa cucereasca pas cu pas teritoriul din jur si inimile celor care il intimidasera la inceput.
Asa ca ma bucur ca am enumerat reactiile astea de ‘sosire’, oricat ar fie ele de nepotrivite. Deja dupa prima luna sunt convinsa ca austriecii sunt mult mai mult decat niste procese bine organizate. Astazi am facut un drum de trei ore cu masina alaturi de doi austrieci foarte interesanti (fiecare in felul lui). Veneam de la Budapesta – insa impresiile despre Budapesta vor face poate obiectul unei relatari separate. Astazi insa mi-am adus aminte de ce sunt aici. Mi-am dat seama ca am pierdut din vedere esentialul luna asta. Am o scuza bineinteles, care se ascunde undeva intre mutare, inceputul de la noul job, asaltul celor de acasa, care vor toti sa stie cu imi merge, sa afle cand mai vin data viitoare acasa (ca si cum as putea sa gasesc timp fizic sa ma vad cu fiecare din ei... cine stie cum e departe stie de ce vorbesc!). Acesti oameni de care mi-e foarte dor, insa carora nu prea am ce sa le povestesc acum. Pentru ca la urma urmei a trecut doar o luna si nu e realist sa te astepti sa se schimbe mare lucru intr-o luna...
Sau se schimba? E relativ. Uneori se schimba totul intr-o secunda, ora sau zi. Si la mine s-a schimbat ceva acum mai bine de trei luni, cand m-am decis. Inca ceva acum mai bine de o luna, cand am plecat. Iar cea mai recenta schimbare a fost saptamana asta, pe drumul de intors de la Budapesta, cand va spuneam ca mi-am adus aminte de ce am plecat de acasa. Am realizat ca nu am de ce sa ma simt stinghera si printre straini la Viena, pentru ca de fapt nu am ajuns la capatul drumului. Nu am plecat in cautarea unui alt camin si nici un am fugit de undeva unde nu imi mai era bine si (cel mai important) asta nu trebuie sa fie destinatia mea finala. Am plecat intr-adevar de la confort si caldura, insa acum sunt de fapt pe un drum in cautarea diversitatii – in oameni, in tari si orase, in egala masura in sarcinile profesionale si in relatiile personale.
Iar faptul ca am plecat nepregatita (adica fara sa cunosc limba) ma face un pic handicapata la inceput, asemeni unui copil care invata sa mearga. Ma uit la oamenii din jur si inteleg din viata si trairile lor cam cat intelegeam din filmele mute (si tineti cont ca Charlie Chaplin era un geniu, ceea ce nu pot pretinde de la austriacul de rand!).
Asa ca drumul la Budapesta mi-a repus capul pe umeri si a reasezat lucrurile in perspectiva. La austrieci si la capitala lor am sa revin cu siguranta ca sa va povestesc cat de extraordinari sunt, pe masura ce am sa ii descopar. La Bucuresti pot reveni de asemenea oricand imi doresc. La fel as putea sa ma stabilesc peste o vreme la Sighetul Marmatiei, la Barcelona, la Kiev sau la Moscova.
Pana una-alta insa ma opresc. Si va trimit acest editorial, pe care puteti sa il cititi exact asa cum doriti. Eu l-as privi ca pe relatarea unui mini-soc cultural prin care trece o romanca debusolata si oarecum libera ca spirit intr-un oras in care masina e departe de a fi un indicator de statut, pentru simplul motiv ca e de-a dreptul inutila. Iar pana la anul pe vremea asta (cand anticipez ca voi fi invatat si limba locurilor), daca voi intelege ceva mai mult din cele ce mi se intampla, cu permisiunea voastra, voi reveni sa impartasesc cu voi. Intre timp putem sa discutam pe orice teme o sa ne treaca prin cap, insa nu ma intrebati cum e pe aici. Daca va intereseaza – veniti sa aflati.
Va rog insa sa nu uitati un lucru: ca noi romanii suntem frumosi, destepti, unici si modesti oriunde ne-am duce in lumea asta mare. Si ca nu e nevoie sa ramanem asa, pentru ca pe deasupra suntem si capabili sa devenim mai frumosi si mai destepti, pe masura ce cunoastem si alte culturi, fara a ne compromite cu nimic unicitatea. Insa cu conditia sa ne dezvoltam in concentratie rezonabila modestia si umilinta - fata de diversitatea si maretia lumii, in ansamblul ei.
Va multumesc,
Georgina
No comments:
Post a Comment