DESTIN

Motto: Soarta este scuza celor slabi şi opera celor tari - Nicolae Titulescu

Dedicatie: Izabelei, o femeie care a stiut sa-si accepte visul si sa isi traiasca destinul. Sau invers?...

Tocmai am venit de la o nunta. Multi dintre prietenii mei cunosc mireasa, v-am mai povestit despre ea intr-o sciere mai veche – despre TALENT. Pe numele ei Izabela Barbu (nume de scena Jezebel), una din cele mai formidabile voci pe care le-am auzit vreodata.

Povestea noastra este destul de scurta. Ne-am cunoscut in 1998, cand am trecut pragul primului loc de munca, plina de inocenta, speranta si inconstienta tineretii. Ea era una din colegele de la ghiseul bancii in care m-am angajat. Un pachet de voie buna, zambet, dans si suflet, totul intr-un ambalaj de romanca get-beget, in spatele caruia am suspectat insa ceva stramosi spanioli (dupa ochii si parul negru rebel, dar si ritmurile pe care le iubea inca de pe atunci...).

In 2002 am plecat de la respectivul loc de munca, iar drumurile noastre s-au despartit pentru o vreme. La ea a urmat o cariera bancara si ceva dificultati in plan personal, de care am aflat abia mai tarziu. In 2009 o prietena comuna mi-a spus ca Izabela s-a apucat de cantat si m-a luat pe sus sa o ascult. Am mers intr-un loc de care nu mai auzisem pana atunci, obosita dupa o zi de munca si manata de o oarecare curiozitate. Oare cum o fi sa te apuci de asa ceva la 40 ani?...

Prima data cand am ascultat-o cantand am avut emotii sa nu cumva sa i se franga vocea, sa nu se emotioneze si sa se piarda in mijlocul melodiilor dificile pe care le aborda. Am iesit de acolo aproape muta (cine ma cunoaste intelege ca e o stare de gratie pentru mine...). 

Apoi a urmat o alta seara. Apoi inca una, si inca una, si tot asa... am ajuns sa ii sorb trilurile cu o frecventa aproape lunara pana in 2010, cand am plecat la Viena. Dupa aceea aterizam deseori vineri seara si ma duceam direct la spectacolele ei. Era legatura mea cu lumea ‚de acasa‘, fie ca imi intra in suflet cu muzica populara romaneasca sau pe ritmuri frantuzesti, spaniole sau braziliene.

Apoi, la sfarsitul lui 2013, m-am intors de-a binelea acasa. Si iata ca ... din pacate nu am mai ajuns sa o ascult. La fel cum nu prea am mai reusit sa scriu. As putea sa dau vina acum pe aproape orice – de la timp la dispozitie, la lipsa de teme sau chiar la teama de a mai asterne lucruri pe ecran, in conditiile in care nu ma simteam confortabil cu ce am de spus. Am simtit in perioada asta ca lipseste ceva fara sa pot spune exact ce - imi parea greu de redat ceea ce simt. Am mai trecut o data printr-o faza similara dupa mutarea la Viena, iar atunci m-am deblocat dupa prima vizita in afara granitelor austriece – la vecinii din Budapesta.

Asta seara am fost la nunta Izabelei si, desi intr-o astfel de zi ar fi trebuit sa ii cante ei altii, totusi nu a rezistat fara o reprezentatie pentru prietenii nuntasi. Era si pacat, pentru ca este evident ca o face cu pasiune. Iubeste deopotriva muzica si publicul si cred ca a parut firesc ca una din cele mai importante zile din viata ei sa fie marcata prin cantec.

La fel ca ultima data cand am ascultat-o, mi-am adus aminte cat de frumos este sa traiesti. Cat de important este sa lasi deopotriva un strop de lumesc si unul de spiritual sa te patrunda in fiecare zi. Sa mentii un echilibru intre arta si munca, dragoste si datorie, relaxare si efort, somn si trezie, noapte si zi, control asupra planurilor si abandon in fata Destinului. Mi-am dat seama in timp ce ascultam cantecul Izabelei ca in noaptea asta voi scrie.

Si m-am gandit sa scriu despre Destin. 

De fiecare data cand ma opresc asupra unui cuvant, o fac pentru ca acel cuvant se incapataneaza sa ma caute pana cand il tratez cu atentia cuvenita si primeste un spatiu pe blog. Si cuvantul asta ma tot cauta cam de o luna.

Povestea Izabelei pare o urzeala a Destinului. L-a cunoscut pe Dan, el a incurajat-o sa cante, ea a avut suficienta incredere in el, in ea si in ei impreuna ca sa lase o meserie sigura si sa se avante in necunoscut. Intr-un domeniu in care tineretea si moda sunt la putere, ea s-a adresat unui anumit segment de audienta, cu o anumita calitate artistica si a fost nevoie de timp si rabdare ca sa obtina rezultate.

Cunosc si alte istorii personale asemanatoare. Persoane care s-au indreptat catre domenii noi, fascinante insa dificil de patruns, cu perioade de teama, sacrificiu si in acelasi timp sustinerea celor dragi. Acum, cand sunt pe culmile succesului, pare ca a fost Mana Destinului. Insa munca si staruinta lor au fost cele care i-au (le-au) adus acolo unde sunt astazi. Iar maine ... cine stie?... sigur este doar ca va fi o alta zi.

Prin urmare, am sa va intreb in noaptea asta: ce inseamna pentru voi Destinul?

Dexul ne spune foarte sintetic si la obiect ca este 1) Forta supranaturala care determina in mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursita; soarta. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de vointa unui om si care compun viata lui. Si inca vreo cateva definitii care in esenta redau aceleasi idei.

Cu prima definitie nu am probleme majore, doar ca e interesant ca supranaturalul este evident... irevocabilitatea banuiesc ca e data de faptul ca evenimentele ‚curg‘ pe linia timpului, deci inapoi nu merg... Insa cu definitia a doua am ceva de furca pe partea de ‚independent de vointa unui om‘. Cum ramane atunci cu libertatea de a alege? Cu deciziile pe care le luam zi de zi? Cu ideea ca in fiecare moment al vietii noastre pasii pe care ii facem ne trimit intr-un scenariu sau altul, care influenteaza tot ceea ce urmeaza dupa asta? Cu ideea ca maine este prima zi a restului vietii noastre? Si ca daca il schimbam pe maine, ne putem schimba viitorul? (atentie mai ales daca obisnuiti sa calatoriti in timp – e bine cunoscut ca nu avem voie sa intervenim asupra trecutului, ca sa nu destabilizam viitorul...).

Prin urmare, dilema cea mai mare este daca Destinul e ceva ce putem controla (sau macar influenta) sau este ceva in fata caruia e mai bine sa ne abandonam? Chiar asa – oare este Ceva?... sau mai curand Cineva, Undeva, Candva, Cumva?... sau toate acestea la un loc? Mana Destinului o suspectam de interventie atunci cand se intampla lucruri exceptionale, deosebite de rutina zilnica. In conditii de normalitate, daca zilele noastre curg monoton si predictibil, obisnuim sa numim asta Viata. Cand ne loveste o nenorocire sau o bucurie neasteptata, incepe speculatia cu privire la ce a cauzat asa ceva – Noroc (bun sau rau...), Soarta, Coincidenta, Destin.

In principiu Destinul se refera la o intersectie aproape imposibil de ‚regizat‘ - intre oameni, locuri, fapte, la timpul (ne)potrivit si de o maniera de cele mai multe ori irepetabila. El insa nu se intampla de capul lui, fara efort si fara recunoastere. Imi amintesc ca in urma cu ceva ani o persoana mi-a spus ca valorific mult mai multe oportunitati decat alti oameni. Cred ca primul pas in a ajuta Destinul sa ti se intample este sa il recunosti – poti sa ii spui oportunitate sau amenintare, posibila sau iminenta, imposibila sau putin probabila. Daca lucrurile se intampla in jurul tau si tu nu le dai atentie, te uiti prin oameni pe strada si butonezi telefoane in loc sa conversezi ochi in ochi, este foarte probabil ca fel de fel de Destine sa topaie inutil in fata ta si sa dispara nebagate in seama. Daca insa iti asculti visele si casti bine ochii si urechile, iti deshizi sufletul si lasi sa te patrunda cele ce te inconjoara, probabilitatea ca Destinul sa ti se intample este mai mare.

Una peste alta, daca ar fi sa sintetizez ce a insemnat pentru mine Destinul pana la aceasta varsta concluzia pare a fi una singura: OAMENII. Faptele, evenimentele si locurile au constituit decoruri, lectii, contexte. Un fel de plasa de pescuit ceea ce a contat cu adevarat, respectiv oamenii pe care i-am cunoscut. Unii dintre ei fizic au venit si au plecat. Amintirea unora s-a estompat chiar si spiritual, desi lectiile pe care le-au avut de transmis au ramas. Cei care conteaza cu adevarat sunt insa in mine si ma insotesc peste tot pe unde merg. Chiar daca pe unii stiu sigur ca nu am sa ii mai vad vreodata, iar la altii ma gandesc cu dor si nostalgie, intrebandu-ma daca o sa ii mai am aproape macar o data in viata asta. Port in mine cate o parte, mai mica sau mai mare, din toti cei cu care mi-am intersectat drumul si sunt recunoscatoare pentru asta.

Sunt convinsa ca fiecare aveti propria perceptie fata de Destin si propriile asteptari fata de El (sau Ea –in terminologia de Soarta). Am sa imi permit insa doua sugestii. Prima este sa nu va sfiiti sa ajutati Destinul sa vi se intample. A doua este sa priviti dincolo de loc, timp si eveniment – sa zaboviti putin asupra oamenilor care va ies in cale. Chiar daca uneori nu e usor sa le intelegeti locul si rolul in diferite etape ale vietii, amintiti-va ca in timp ce restul este perceptie, oamenii sunt suflet. Iar Destinul isi poate tese panza doar prin ei.

Georgina Popescu

Speranta

Motto:
Unii vad un sfarsit fara speranta, in timp ce altii vad o speranta fara sfarsit... 
Autor necunoscut

A mai trecut un an, a mai venit o Saptamana Mare si ne pregatim din nou de Sarbatoarea Pastelui. Afara ploua generos, in casa e un intuneric relativ (numai bun de dormitat), insa ... constiinta nu ma lasa. Mai sunt cumparaturi de cumparat, bucate de bucatarit si pachete de impachetat. Asa ca le-am abordat muncitoreste rand pe rand. Apoi, in timp ce imi trageam sufletul, am realizat ca mai am si ceva urari de urat.

In copilarie, adolescenta si tinerete uratul se traducea prin teancuri mari de felicitari, cartonate si frumos colorate, plicuri si timbre pe categorii - loco, provincie, par avion (pe zone ...) si agenda cu adrese postale. Urarea era transpusa manual pe fiecare felicitare, apoi treceam destinatarul, lipeam frumos plicurile si fugeam cu ele la posta, unde in perioada respectiva era o coada pana la usa de la intrare. Tot procesul dura uneori si cate doua saptamani, pentru ca nu le scriam chiar pe toate deodata. Insa aproape nimeni nu scapa necolindat. 

In ziua de astazi emailul a substituit fara drept de apel felicitarea cartonata si frumos colorata. Unii trec peste randurile primite fara sa le dea prea mare atentie, ca si cum ar fi ceva de la sine inteles si oarecum cuvenit. Unele urari sunt preambalate, propuse si livrate de site-uri specializate. Insa cele mai multe dintre ele sunt personalizate de emitent - de la poza aleasa cu grija si pana la cuvintele care chiar il(o) reprezinta.

Eu am ales sa urez in felul meu - in unii ani versuri, in altii cate o postare pe blog. Anul acesta a venit randul blogului, avand in vedere ca din 2011 nu am mai scris nimic in preajma Sarbatorii Pastelui. Atunci am ales sa povestesc despre iertare, astazi am sa ma opresc asupra sperantei.

C(in)e este de fapt Speranta? O buna prietena de-a mea, bineinteles. Insa in acelasi timp o membra a Familiei Himeriadelor, din care mai fac parte Teama, Necunoscutul, Disperarea, Remuscarea, Nerabdarea, Asteptarea si inca multi altii (e o familie mare, nu am ambitia sa ii amintesc pe toti aici...). Speranta este cu siguranta cea mai frumusica si mai zambitoare, si probabil cea mai incapatanata (se zice ca moare ultima...). Cert este ca nimeni nu umbla singur si neinsotit. Membrii familiei se pun in valoare reciproc, se hranesc fiecare cu energia celuilalt, se iau la tranta periodic si castiga (de obicei) prin rotatie. 

Ce altceva mai este Speranta? In acelasi timp un 'bine' indispensabil si un 'rau' necesar. Este bine pentru ca fara ea ne-am da prea lesne batuti si am vedea totul in alb si negru, cu ceva tente de cenusiu. Este rau pentru ca uneori ne face sa intreprindem lucruri irationale si nebunesti, care in final ne aduc suferinta. Este si mai rau atunci cand o confundam cu surioara ei Asteptarea si din combinatia asta castiga una din ele mai nesuferite membre ale familiei - Dezamagirea. Da, si dezamagirea este tot o Himeriada, pentru simplul motiv ca ia nastere din parinti Himeriade si este pre-setata in imaginar.

Sa va povestesc si care este cel mai mare membru al familiei? Sau cu alte cuvinte cat de puternica si respectata in ierarhia Familiei Himeriadelor este Speranta? Nu se stie sigur si legenda ei variaza de la caz la caz. Se ajusteaza mereu dupa... dupa buget, dupa imaginatie, dupa personalitate, dupa context, dupa profesie, dupa experienta, dupa religie, dupa varsta, dupa sex (sau inainte).

Ce legatura are Speranta cu Pastele? In afara de semnificatia religioasa a Invierii, a credintei in Bine si in Viata de Apoi, pentru agnostici, atei si cei de alte religii este pur si simplu ... Primavara (in emisfera nordica...) 

Se asociaza cu reinnoirea si revenirea naturii la viata, cu frumosul si binele, cu mirosul de iarba uda si de margaritari, cu patrunderea luminii din ce in ce mai indraznet in casele noastre odata cu marirea zilei. Sarbatoarea Pastelui ne readuce in casa oameni dragi pe care ii vedem prea rar in alte zile din an, ne umple vazele cu flori, narile cu mirosuri imbietoare si stomacul cu prea multa si prea buna mancare, pregatita cu drag de cine mai huzureste in ziua de astazi si prin bucatarie (pentru reteta de Pasca sau cozonac ca sa nu ma repet va trimit inapoi la Craciun... aici!).

Sarbatoarea Pastelui ne face sa zambim si sa ne sarutam mai mult ca de obicei, ne reda Speranta ca Totul va fi Bine. Ne face sa ignoram pentru o vreme stirile care invita in casele si sufletele noastre alte Himeriade, precum Teama cu hainele ei cenusii - de criza sau chiar de razboi. Ne oprim pentru cateva zile din a mai judeca ce e mai bine - sa ne adaptam unor societati bolnave sau sa luptam pentru ceea ce credem ca mai conteaza?

Ne luam in brate familia si prietenii, ne indopam cu bunatati, respiram aer de sarbatoare, povestim de bine si ne pregatim pentru viata ce va urma. Cu speranta ca aceasta va fi excelenta, foarte buna sau macar bunicica... noi sa fim sanatosi!

Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!

Inchei cu o urare de Pasti din colectia de familie:

Lumina Sfanta sa va intre'n casa,
Vin si stergar curat s'aveti pe masa,
In suflet liniste si implinire sa patrunda,
Sanatate, noroc, fericire, viata lunga!

Hristos a inviat!

Georgina Popescu

Jumatate

Astazi vremea minunata de afara m-a indemnat la plimbare. Nu am sa va spun exact unde, insa m-am dus catre un parc mare. Pana la parc trotuarele erau frumos curatate de zapada, deci ma intampinau fie siroind de apa, fie pe alocuri chiar uscate (pe acolo pe unde bateau in armonie si soarele si vantul). Auzisem zilele trecute ca toti proprietarii de imobile risca amenzi semnificative daca nu dau zapada in dreptul proprietatilor lor. Nu stiu daca riscul amenzilor si-a spus cuvantul sau minunea se datoreaza faptului ca anul acesta iarna a tinut cam zece zile, deci entuziasmul oamenilor nu a apucat sa dispara... cert este insa ca se vede ca mai toata lumea si-a facut treaba gospodareste.

Apropiindu-ma de parc, incepusem sa imi fac un plan de bataie cat sa merg pe langa parc, pe unde sa intru, pe unde sa ies, astfel incat sa ma bucur de soare cat mai mult pe traseu. Insa ... surpriza! partea cu mersul pe langa parc s-a dovedit a nu fi o optiune, pentru simplul motiv ca zapada nu era data de pe trotuarul respectiv. Mi s-a parut putin ciudat si am inceput sa ma intreb daca administratia parcului este plecata in vacanta prin tari mai calde. Uimirea de moment s-a transformat insa aproape instantaneu in stupefactie de-a dreptul, cand am realizat ca nu era nici vorba de asa ceva, ci pur si simplu tot zelul lor s-a indreptat catre interiorul parcului. Toate aleile frumos pavate erau curatate din bordura in bordura, fara exceptie si cu o delimitare perfecta la hotarul parcului - parca taiase cineva cu lama pana unde trebuie sa dea zapada, iar trotuarul nu a facut obiectul muncii lor. Banuiesc ca nu era prevazut in contractul de deszapezire, deci prin urmare nu a fost abordat. Familiile cu carucioare si copii se pot aventura foarte bine prin zapada ca sa intre in sau sa iasa din parc.

Probabil ca amenzile cu privire la curatarea trotuarelor nu se aplica la fel de strict chiar tuturor proprietarilor...

De ce am simtit nevoia sa va povestesc asta? Pentru ca mi se pare un exemplu clasic de treaba facuta pe jumatate. Nu stiu daca deszapezirea in parc s-a facut cu o armata de muncitori cu lopeti sau cu un mini-vehicol asa cum vezi pe strazile capitalelor europene. Cert este ca, indiferent de metoda, puteau sa mai dea o roata si imprejurul parcului, ca sa faca o treaba ca lumea. Contra cost, bineinteles, insa mi se pare un aspect de bun simt.

Ca multe altele in societatea in care traim. Asa cum am avut parte de privatizarea Arpechim fara Oltchim, de constructia de autostrazi fara conexiunea cu principalele orase, de eficientizarea societatilor de cale ferata fara investitii in caile ferate, si de ... promovarea Romaniei fara romani. Recent am auzit o teorie la un pahar de vorba, cum ca celor care ne conduc le pica bine faptul ca din ce in ce mai mult ponderea covarsitoare a celor care pleaca din tara o reprezinta absolventii de facultati, varfuri de promotie si leaderii domeniilor in care opereaza. Asta pentru ca acestia sunt mai greu de manipulat si apoi ... Doamne fereste sa le faca si concurenta!...

Insa daca intr-adevar asa gandesc, le-as atrage atentia asupra capcanei 'jumatatii romanesti'. In sensul ca macar in ceasul al doisprezecelea ar trebui sa se uite putin mai departe de marginea parcului. Ne pleaca omenii din acele domenii de activitate care ne dor cel mai tare - medici, cercetatori, informaticieni, economisti. Nu cred ca exista domeniu in Europa care sa nu beneficieze de inteligenta celor din Est (ca nu numai romanii se duc...). Migreaza creiere si o data cu ele migreaza speranta de dezvoltare a sectoarelor cu valoare adaugata mare din tarile respective. Pana si potentialul de furt si de trai-neneaca pentru cei care ne conduc se erodeaza tot pe zi ce trece, cu fiecare om de exceptie care mai pleaca. Libera circulatie la nivel european si oportunitatile de angajare la nivel mondial ii mana catre acele societati care ofera pachetele cele mai avantajoase din punct de vedere concurential (salariu, asigurari sociale, servicii etc). Daca la asta adaugam si faptul ca 'dincolo' se bucura de respect si recunoastere profesionala, efectul cumulat atenueaza aspectele negative de natura dorului de casa, prietenilor si familiei, dificultatilor de ajustare culturala sau acceptare sociala.

Cu parcul pana la urma se va rezolva, ca o sa se ocupe soarele de asta. Insa cu restul nu stiu zau ce sa mai zic ... Oare este chiar atat de greu ca ceea ce faci in curtea si in casa ta sa integrezi in  peisajul inconjurator? Oare suntem condamnati sa traim o eterna 'poveste Gigel', cu unul care sapa santul si altul care il astupa, numai pentru ca cel care pune cablul are o zi de concediu?...

Pana astazi nu am gasit un raspuns, insa va promit ca ma mai gandesc...

O duminica minunata!
Georgina Popescu