Motto:
Lectia cel mai greu de invatat este ca oamenii au de daruit felul lor de a iubi, nu felul nostru.
Alegem pe cei care ne plac; insa in alegerea celor pe care ii iubim nu avem nici o contributie.
Mignon McLaughlin, The Neurotic's Notebook, 1960
Am ales doua motto-uri pentru ca nu am reusit sa ma hotarasc la unul singur. Ambele provin din aceeasi sursa, insa va sfatuiesc sa intrati si pe http://www.quotegarden.org/love.html - veti gasi acolo citate exceptionale pe tema asta.
Saptamana trecuta am avut in vizita niste tineri deosebiti, care m-au provocat sa sap in amintiri. Ceea ce veti regasi mai jos a fost scris in toamna lui 2003. Am pastrat scrierea la fel ca atunci, pentru ca nu as putea sa o schimb esential - inca sunt in rezonanta cu ce simteam atunci.
Despre dragoste
15 septembrie 2003
Nu cred ca putem sa ne punem niciodata cu adevarat in locul celor de langa noi. Putem numai sa ne imaginam ca ne punem in locul lor si sa credem ca simtim la fel ca ei, atunci cand de fapt simtim tot ca noi, in situatii oarecum asemanatoare celor in care se afla ei.
Mult timp nu am inteles – si nici nu mi-am pus problema sa inteleg – ce simte acel barbat care ma iubeste si caruia nu i-am raspuns cu aceleasi sentimente. Pana cand am simtit dragoste fata de un alt barbat, care nu mi-a putut raspunde la randul sau la fel. Din acel moment, de cate ori eram langa cel care ma iubea, aveam senzatia ca pot sa-i simt durerea. Si simteam in acelasi timp o tandrete nemasurata fata de el. Sau poate fata de mine insami, asa cum ma vedeam in ochii lui si cum ma simteam instalata comod in sufletul sau. O tandrete care, la un moment dat, am crezut ca ar putea da nastere la ceva mai profund, la un sentiment de liniste, relaxare si siguranta ca langa el pot sa fiu tot cu mine. Ca ne putem contopi intr-o fiinta atat de draga si egoista, care in mod esential sunt eu!
N-a fost sa fie asa, probabil pentru a mi se demonstra ca ar fi fost o greseala. La urma urmei… se poate gasi o scuza, foarte des folosita de cei care fug de relatiile de genul asta: nu era vorba de dragoste, nu-i asa?! Si totusi… cine sunt eu sa stiu care din sentimentele pe care le gazduiesc in inima este dragostea?! De fapt, mai exact spus, sentimentele pe care le resimt cu tot corpul, pentru ca nu stiu exact cand si de ce a fost desemnata inima ca fiind singura care simte. Ea este cea care doare atunci cand ceva nu merge bine, cea care cedeaza atunci cand este prea mult, dar de simtit practic simtim cu tot corpul. Din punct de vedere fizic, inima pare uneori un mecanism pur colector, care, odata cu sangele, centralizeaza tot ceea ce transmite fiecare particica a corpului nostru, cu care simtim non-stop, poate doar la intensitati diferite. Din punct de vedere al lumii senzatiilor, cred ca unii mai intelepti ca noi au considerat util sa simplifice putin ceea ce nimeni nu poate sa inteleaga, asa ca au hotarat ca motorul sentimentelor noastre sa poarte un singur nume. Si atunci, fie pentru ca ea pompeaza sangele, fie din pura conventie, a fost desemnata inima.
Revenind la intrebarea pe care mi-am pus-o si la care nu cred ca imi voi dori sa raspund definitiv vreodata: cine sunt eu sa hotarasc care din sentimentele cu care convietuiesc zilnic, cu care ma trezesc dimineata si langa care adorm noaptea, e dragostea? Iata ca eu am numit dragoste senzatia aceea de lovitura in stomac si gheara in piept, de greutate in respiratie si alte reactii fiziologice complet neplacute luate individual, dar atat de imbatatoare cand se asociaza intr-un scop comun! Poate tu numesti dragoste senzatia de bine pe care o ai langa cineva care te completeaza, care te accepta si isi doreste sa fie mereu langa tine asa cum esti tu - sentiment pe care eu l-am numit mai sus tandrete. Poate el numeste dragoste acea senzatie de posesiune si putere, control total pe care il are asupra persoanei care face obiectul pasiunii lui. Poate ea numeste dragoste senzatia de siguranta si apartenenta pe care o are langa un astfel de om. Si cate si mai cate cuvinte care pentru cineva reprezinta ceva si pentru altcineva, in context diferit, pot deveni “DRAGOSTE” (respect, admiratie, veneratie, potrivire, nevoie, datorie, onoare, etc., etc. )
Si atunci ma opresc asupra singurei solutii pe care o vad acum: nu cred ca are vreun sens sa astept sa se succeada prin “inima” mea varii sentimente alternative, succesive sau concomitente, din care sa incerc sa discern care e dragostea. Ci pur si simplu sa le traiesc, cu bucuria sau tristetea specifica fiecaruia, sa ma bucur ca locul respectiv nu este gol. Sa le multumesc in felul meu ca exista, raspunzandu-le cu o promisiune, poate chiar cu o certitudine: ca cele mai importante din ele vor ramane mereu langa mine si se vor bucura de un nume perfect neutru: VIATA MEA.
Saturday, September 3, 2011
Monday, August 8, 2011
Rabdare
Motto: indiferent ce spune lumea, pentru mine contează atât drumul, cât și destinația; oarecum pe același principiu după care contează atât oul cât și găina – Georgina Popescu
Astăzi mi-am propus să vă povestesc despre răbdare. Dexul este extrem de generos cu acest cuvânt căruia îi detaliază o multitudine de sensuri, așa că de data asta am să sar peste asta – vă las să explorați singuri (http://dexonline.ro/definitie/rabdare). Am să vă vorbesc despre răbdare în felul meu, adică... am să vă plimb mai întâi prin câteva alte cuvinte, apucând pe un drum ocolit, însă sper plăcut.
Și am să încep de la... adăpost!
În societățile primitive, omul își alegea adăpostul din ceea ce natura punea la dispoziție, în funcție bineînțeles și de rangul pe care îl deținea în societatea primitivă, respectiv ce i se permitea să își aroge – de la cerul liber, la scorburi sau peșteri (pe prag, la răscruce de vânturi sau mai adânc, la adăpost...). Acolo unde nu au existat condiții naturale suficient de generoase, de voie – de nevoie s-a avansat tehnologic către construcții rudimentare (paie, ramuri, lemn, chirpici, gheață – după climă). Mai târziu, construcțiile au devenit din ce în ce mai sofisticate (piatră, cărămidă, ciment, oțel și prefabricate, materiale din ce în ce mai ‚inteligente’).
Funcțiunile adăpostului? Multiple. De la satisfacerea unor nevoi de bază – protecția față de soare, ploaie și vânt, ninsoare și furtuna etc – toate ținând de fapt de nevoia de adaptare artificială a omului față de regimul climatic în care trăiește. Urmează funcțiunea de protecție a individului (și a cercului său apropiat - familie, prieteni) față de alte tipuri de intervenții externe (nu le-aș numi neapărat agresiuni), legate de natura socială a vieții noastre individuale. Mă refer la protecția fizică (față de dușmani, hoți, musafiri nepoftiți...), dar în același timp și la protecția intimității, a unor drepturi fundamentale și așa mai departe. O altă funcțiune este de a confirma un anumit statut social. Nu este o funcțiune modernă, recent descoperită sau specifică unor anumite tipuri de societate – dintotdeauna șeful de trib a avut cel mai bun adăpost, regele a stat în palat, iar capul familiei în cea mai bună cameră (sau dacă nu, cel puțin hotăra cine primește cea mai bună cameră...).
Fiecare adăpost îndeplinește una sau mai multe funcțiuni, cu mai mult sau mai puțin succes în funcție de caracteristicile sale pur materiale.
Peste toate acestea însă, anumite adăposturi îndeplinesc și o altă funcțiune, poate mai puțin sesizabilă în viața de zi cu zi, anume aceea de a transmite locatarului starea de „acasă”.
Ceea ce presupune o combinație unică de dragoste, liniște sufletească și siguranță, plus o multitudine de alte sentimente și senzații, amintiri și vise – toate legate atât de loc, cât și de colocatari (trecuți, prezenți, uneori și viitori). Nu întotdeauna este vorba de aspecte pozitive (există cămine care trec prin durere, suferință, frustrare, cu efecte de consolidare a noțiunii de „acasă”). Nu întotdeauna senzațiile și sentimentele sunt conștientizate, iar combinațiile sunt oricum unice pentru fiecare din noi. Pentru colocatarii aceluiași adăpost, senzația de ‚acasă’ se bazează de regulă pe declanșatori diferiți și conștientizarea ei devine mult mai acută în cazul unor schimbări (părăsiri temporare sau definitive ale spațiului respectiv).
Există oameni care se simt acasă oriunde călătoresc, oameni care se simt acasă doar în anumite locuri speciale, oameni care nu se simt acasă nicăieri și oameni care se simt acasă într-un singur loc. Nimeni nu ne poate spune cum este cel mai bine. Din momentul în care devenim oameni cu capacitate de decizie, suntem liberi să căutăm locul acela special (sau locurile), dincolo de cercul inițial de confort, care de obicei se întinde în jurul casei (sau caselor) în care am crescut, înainte să devenim proprii noștri stăpâni.
În egală măsură toți suntem liberi să ne simțim ‚acasă’ în același loc în care am devenit oameni și deci să stăm cuminți pe lângă casa părintească. Sau să renunțăm la căutare oricând simțim că am găsit ceea ne dorim, sau să ne răzgândim uneori pe parcursul vieții – adică să ne oprim pentru o vreme într-un loc sau altul, apoi să mergem din nou mai departe sau (de ce nu?) să ne întoarcem pe unde am mai fost (pe sistem rusesc - adică facem 180 grade și apoi... tot înainte!).
Scriam cu ceva timp în urma pe blogul prietenului meu Peter despre curățenie și schimbare. Ceea ce încerc să descriu astăzi este oarecum similar – viața ca un proces de schimbare continuă, prin care trecem din mai multe puncte de vedere - fizic, psihic, sufletesc. Nu doar noi ne schimbăm, ci și tot ceea ce gravitează în jurul nostru – ființe și lucruri, aspecte fizice și materiale, dar în egală măsură contexte și percepții, așteptări și senzații, fel de fel de aspecte non-materiale. Noțiunea de ‚acasă’ nu constituie neapărat o excepție, și ea se poate schimba odată cu noi.
De câte ori nu v-ați întors după multă vreme într-un loc și nu ați mai recunoscut nimic? Este la fel de firesc cu a vă întoarce după multa vreme într-un loc și a găsi totul la fel. Unele schimbări sunt statice (da, nu râdeți – telefonul de anul trecut este neschimbat și totuși nu mai e la modă, nu?), altele dinamice. Unele le observăm cu ochiul liber, altele le resimțim la alt nivel de percepție, iar de unele nu ne dăm seama deloc (dar asta nu înseamnă că ele nu există).
Și iată că încet-încet mă apropii și de tema de astăzi, adică (dacă vă mai amintiți!)... răbdarea.
Lecția răbdării o învățăm cel mai bine de la natură, de la piatră și de la apă, de la cămilă și de la deșert, de la iepure și de la broasca țestoasă.
La nivel de indivizi și de societăți există destine marcate de putere sau de persistență, de tactici de atac sau de apărare, de protecționism sau liberalism, de inteligență sau de înțelepciune. Fiecărei trăsături dominante i se pot asocia în subsidiar grade variate de răbdare. Pentru că răbdarea poate fi privită ca o unitate de măsură – a timpului scurs între stabilirea unei destinații și atingerea ei, determinat atât direct cât și indirect, de calea pe care o alegi ca să ajungi acolo.
După felurite experiențe cu efecte pozitive și negative, percepția mea actuală este că oamenii cu adevărat răbdători nu sunt nicidecum leneși, slabi sau lași. Ei au învățat în timp să aleagă calea care li se potrivește cel mai bine pentru a obține efectul dorit, respectiv a atinge destinația pe care și-au ales-o. Există fel de fel de reguli (de genul „drumul cel mai scurt între două puncte este o dreaptă”), de vorbe înțelepte (cum ar fi „drumul contează și nu destinația”), care dacă sunt privite dintr-un anumit unghi sunt pur și simplu eronate. În general orice vorbă scoasă din contextul care i se potrivește, oricât de înțeleaptă ar fi, poate deveni o prostie.
Și pentru că se face târziu și „mai e mult până departe”, am să mai fac un pas timid către subiect, respectiv am să vă povestesc ce m-a determinat astăzi să aștern aceste rânduri.
În ultimul an am călătorit foarte mult, cel mai des cu avionul. Cu două-trei excepții (dintre care una notabilă - o adevarată aventură), nu am avut probleme de natura întârzierilor sau modificărilor neașteptate de program. Astăzi însă, imediat ce am sosit la aeroport, am văzut afișat pe panou faptul că avionul urma să aibă aproape o oră întârziere la plecare. Cifrele s-au transformat apoi într-o oră și jumătate, ceea ce deja însemna că am aproape două ore la dispoziție să fac ceva - orice!
Bineînțeles că existau și efecte ale întârzierii, destul de variate. Din categoria certe și neplăcute mi-au trecut prin minte 'sosesc mai tarziu, dorm mai putin’. Dar și certe plăcute - 'aștern câteva gânduri pe ecran, ceva ce nu am făcut de multă vreme’. Pentru categoria incerte și neprevăzute nu mi-a venit nici o idee, pentru că oricum întreaga derulare ulterioară de evenimente urma a se decala cu intervalul de întârziere, deci... cine să mai știe ce mă va aștepta?... sau ce m-ar fi așteptat, însă datorită (sau din cauza) întârzierii nu mai urma să se întâmple?...
Lumea părea nemulțumită în jur. Probabil pe bună dreptate, dacă urma să piardă legături (cu trenuri sau alte avioane). Probabil urma să fie nevoiți să ia taxi, să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a ajunge în siguranță la adăposturile lor. Disconfortul exista, lumea nu mai avea răbdare și abia aștepta să se plece odată!...
Iar peste toate acestea, pentru mine rămânea întrebarea ‚ce fac cu timpul liber care s-a creat astfel?’ Pentru că nu am cum să influențez orarul de zbor, prefer să fac ceva plăcut, pentru că știu că e singura manieră brevetată neoficial de accelerare a timpului. Pot citi, pot vorbi la telefon, pot socializa cu vecinii, pot sta degeaba, pot scrie... Mi-am amintit de o campanie anti-fumat foarte drăguță, care propunea fumătorilor activități alternative care durează... cam cât o țigară! Cea mai haioasă mi s-a părut opțiunea de a face‚nimic’. La fel cum pilula contraceptivă ideală rămâne aspirina – nu înainte, nici după, ci în loc de...
Și uite-așa am ales să scriu, cu scuzele de rigoare față de vecinii de așteptare, care am sperat că mă vor înțelege. Există momente când personalitatea mea sociabilă se duce la culcare și numai în astfel de momente pot să scriu. Iar în duminica respectivă personalitatea cu pricina dormise oricum și nu avea chef să se trezească taman seara! Foarte probabil urma să mă manifest prin socializare susținută și compensatorie săptămâna următoare.
Și iată că, în timp ce scriam, m-a sunat nepoțica mea în vârstă de patru ani (prin intermediul mamei sale și sorei mele), care vroia să vorbească la telefon cu cineva. Așa că am auzit trei voci de înger (ea, frățiorul ei de aproape 6 ani și mama lor), preț de câteva minute, pe care altfel ar fi trebuit să le petrec într-un proces de rutină – respectiv urcarea în avion. Am făcut un schimb reciproc de bucurie cu ei și în plus, printr-o binevenită coincidență, mi-au oferit material pentru ceea ce scriam, deși nu știau ce se întâmplă la celălalt capăt al firului (sau mai bine spus al lipsei de fir în zilele noastre...).
Sora mea se plângea că cea mică e teribilă, că nu are niciodată răbdare până vorbește mama, ori de câte ori sună cineva. Se repede să îi ia telefonul sau strigă și nu o lasă deloc să vorbească. Ceea ce mi-a amintit bineințeles și de un banc (pe care însă nu îl pot spune aici) cu faimoasa frază ‚răbdare, fata mea!...’.
Nepotul meu a urmat la vorbitor și m-a întrebat senin de ce nu merg cu mașina la Viena, dacă tot nu vine avionul. Întrebare logică și perfect justificată pentru vârsta lui, care demonstrează o orientare precoce spre identificarea de soluții. I-am răspuns că mi-ar lua o zi întreagă să ajung cu mașina, așa că, deși mai am de așteptat o oră-două până plec, tot mai repede o să fie cu avionul. Ceea ce m-a dus (oare pentru a câta oară?) cu gândul către evoluția feluritelor mijloace de transport pe scara istoriei, la cât de ușor ne mișcăm în ziua de astăzi și cât de firesc (chiar meritat) ni se pare acest lucru în schimbul unui preț din ce în ce mai modest.
Pe măsură ce progresăm tehnologic, răbdarea noastră ca indivizi și ca națiuni se topește văzând cu ochii. Deși am obținut lucruri extraordinare, ne dorim tot mereu mai mult și mai repede - avem tot mai puțină răbdare să înțelegem, să testăm, să explorăm, să comparăm. Experimentăm noi produse și soluții, medicamente și tratamente, fără să ne gândim că deseori este nevoie să treacă o generație pentru a le înțelege cu adevărat consecințele. Ne aventurăm să cumpărăm lucruri pe care nu știm dacă ni le vom putea permite în viitor, alimentând criza sistemică ce ne înconjoară.
Se pare că am picat deja de ceva vreme în capcana marilor civilizații, pornind nerăbdători pe calea autodistrugerii. Din păcate istoria e scrisă subiectiv și părtinitor și nu avem nici cea mai mică idee care sunt semnalele de avertizare pentru civilizațiile aflate pe calea spre autodistrugere. În seara aceasta o ipoteză tristă mi-a trecut prin cap: și dacă la un moment dat pe scara evoluției, marile civilizații și-au pierdut pur și simplu răbdarea și au făcut câteva prostii ireversibile la scara globală?!
Pare imposibil ori sună mai curând cunoscut?
Astă seară am să mă opresc aici. Nu însă înainte de a le mulțumi celor care au avut răbdare să ajungă până aici, cărora le doresc din suflet să aibă și rabdarea de a parcurge acele drumuri care li se potrivesc cel mai bine, oricât ar fi de lungi, către destinațiile cele mai importante din viața lor!
Seară bună,
Georgina
Astăzi mi-am propus să vă povestesc despre răbdare. Dexul este extrem de generos cu acest cuvânt căruia îi detaliază o multitudine de sensuri, așa că de data asta am să sar peste asta – vă las să explorați singuri (http://dexonline.ro/definitie/rabdare). Am să vă vorbesc despre răbdare în felul meu, adică... am să vă plimb mai întâi prin câteva alte cuvinte, apucând pe un drum ocolit, însă sper plăcut.
Și am să încep de la... adăpost!
În societățile primitive, omul își alegea adăpostul din ceea ce natura punea la dispoziție, în funcție bineînțeles și de rangul pe care îl deținea în societatea primitivă, respectiv ce i se permitea să își aroge – de la cerul liber, la scorburi sau peșteri (pe prag, la răscruce de vânturi sau mai adânc, la adăpost...). Acolo unde nu au existat condiții naturale suficient de generoase, de voie – de nevoie s-a avansat tehnologic către construcții rudimentare (paie, ramuri, lemn, chirpici, gheață – după climă). Mai târziu, construcțiile au devenit din ce în ce mai sofisticate (piatră, cărămidă, ciment, oțel și prefabricate, materiale din ce în ce mai ‚inteligente’).
Funcțiunile adăpostului? Multiple. De la satisfacerea unor nevoi de bază – protecția față de soare, ploaie și vânt, ninsoare și furtuna etc – toate ținând de fapt de nevoia de adaptare artificială a omului față de regimul climatic în care trăiește. Urmează funcțiunea de protecție a individului (și a cercului său apropiat - familie, prieteni) față de alte tipuri de intervenții externe (nu le-aș numi neapărat agresiuni), legate de natura socială a vieții noastre individuale. Mă refer la protecția fizică (față de dușmani, hoți, musafiri nepoftiți...), dar în același timp și la protecția intimității, a unor drepturi fundamentale și așa mai departe. O altă funcțiune este de a confirma un anumit statut social. Nu este o funcțiune modernă, recent descoperită sau specifică unor anumite tipuri de societate – dintotdeauna șeful de trib a avut cel mai bun adăpost, regele a stat în palat, iar capul familiei în cea mai bună cameră (sau dacă nu, cel puțin hotăra cine primește cea mai bună cameră...).
Fiecare adăpost îndeplinește una sau mai multe funcțiuni, cu mai mult sau mai puțin succes în funcție de caracteristicile sale pur materiale.
Peste toate acestea însă, anumite adăposturi îndeplinesc și o altă funcțiune, poate mai puțin sesizabilă în viața de zi cu zi, anume aceea de a transmite locatarului starea de „acasă”.
Ceea ce presupune o combinație unică de dragoste, liniște sufletească și siguranță, plus o multitudine de alte sentimente și senzații, amintiri și vise – toate legate atât de loc, cât și de colocatari (trecuți, prezenți, uneori și viitori). Nu întotdeauna este vorba de aspecte pozitive (există cămine care trec prin durere, suferință, frustrare, cu efecte de consolidare a noțiunii de „acasă”). Nu întotdeauna senzațiile și sentimentele sunt conștientizate, iar combinațiile sunt oricum unice pentru fiecare din noi. Pentru colocatarii aceluiași adăpost, senzația de ‚acasă’ se bazează de regulă pe declanșatori diferiți și conștientizarea ei devine mult mai acută în cazul unor schimbări (părăsiri temporare sau definitive ale spațiului respectiv).
Există oameni care se simt acasă oriunde călătoresc, oameni care se simt acasă doar în anumite locuri speciale, oameni care nu se simt acasă nicăieri și oameni care se simt acasă într-un singur loc. Nimeni nu ne poate spune cum este cel mai bine. Din momentul în care devenim oameni cu capacitate de decizie, suntem liberi să căutăm locul acela special (sau locurile), dincolo de cercul inițial de confort, care de obicei se întinde în jurul casei (sau caselor) în care am crescut, înainte să devenim proprii noștri stăpâni.
În egală măsură toți suntem liberi să ne simțim ‚acasă’ în același loc în care am devenit oameni și deci să stăm cuminți pe lângă casa părintească. Sau să renunțăm la căutare oricând simțim că am găsit ceea ne dorim, sau să ne răzgândim uneori pe parcursul vieții – adică să ne oprim pentru o vreme într-un loc sau altul, apoi să mergem din nou mai departe sau (de ce nu?) să ne întoarcem pe unde am mai fost (pe sistem rusesc - adică facem 180 grade și apoi... tot înainte!).
Scriam cu ceva timp în urma pe blogul prietenului meu Peter despre curățenie și schimbare. Ceea ce încerc să descriu astăzi este oarecum similar – viața ca un proces de schimbare continuă, prin care trecem din mai multe puncte de vedere - fizic, psihic, sufletesc. Nu doar noi ne schimbăm, ci și tot ceea ce gravitează în jurul nostru – ființe și lucruri, aspecte fizice și materiale, dar în egală măsură contexte și percepții, așteptări și senzații, fel de fel de aspecte non-materiale. Noțiunea de ‚acasă’ nu constituie neapărat o excepție, și ea se poate schimba odată cu noi.
De câte ori nu v-ați întors după multă vreme într-un loc și nu ați mai recunoscut nimic? Este la fel de firesc cu a vă întoarce după multa vreme într-un loc și a găsi totul la fel. Unele schimbări sunt statice (da, nu râdeți – telefonul de anul trecut este neschimbat și totuși nu mai e la modă, nu?), altele dinamice. Unele le observăm cu ochiul liber, altele le resimțim la alt nivel de percepție, iar de unele nu ne dăm seama deloc (dar asta nu înseamnă că ele nu există).
Și iată că încet-încet mă apropii și de tema de astăzi, adică (dacă vă mai amintiți!)... răbdarea.
Lecția răbdării o învățăm cel mai bine de la natură, de la piatră și de la apă, de la cămilă și de la deșert, de la iepure și de la broasca țestoasă.
La nivel de indivizi și de societăți există destine marcate de putere sau de persistență, de tactici de atac sau de apărare, de protecționism sau liberalism, de inteligență sau de înțelepciune. Fiecărei trăsături dominante i se pot asocia în subsidiar grade variate de răbdare. Pentru că răbdarea poate fi privită ca o unitate de măsură – a timpului scurs între stabilirea unei destinații și atingerea ei, determinat atât direct cât și indirect, de calea pe care o alegi ca să ajungi acolo.
După felurite experiențe cu efecte pozitive și negative, percepția mea actuală este că oamenii cu adevărat răbdători nu sunt nicidecum leneși, slabi sau lași. Ei au învățat în timp să aleagă calea care li se potrivește cel mai bine pentru a obține efectul dorit, respectiv a atinge destinația pe care și-au ales-o. Există fel de fel de reguli (de genul „drumul cel mai scurt între două puncte este o dreaptă”), de vorbe înțelepte (cum ar fi „drumul contează și nu destinația”), care dacă sunt privite dintr-un anumit unghi sunt pur și simplu eronate. În general orice vorbă scoasă din contextul care i se potrivește, oricât de înțeleaptă ar fi, poate deveni o prostie.
Și pentru că se face târziu și „mai e mult până departe”, am să mai fac un pas timid către subiect, respectiv am să vă povestesc ce m-a determinat astăzi să aștern aceste rânduri.
În ultimul an am călătorit foarte mult, cel mai des cu avionul. Cu două-trei excepții (dintre care una notabilă - o adevarată aventură), nu am avut probleme de natura întârzierilor sau modificărilor neașteptate de program. Astăzi însă, imediat ce am sosit la aeroport, am văzut afișat pe panou faptul că avionul urma să aibă aproape o oră întârziere la plecare. Cifrele s-au transformat apoi într-o oră și jumătate, ceea ce deja însemna că am aproape două ore la dispoziție să fac ceva - orice!
Bineînțeles că existau și efecte ale întârzierii, destul de variate. Din categoria certe și neplăcute mi-au trecut prin minte 'sosesc mai tarziu, dorm mai putin’. Dar și certe plăcute - 'aștern câteva gânduri pe ecran, ceva ce nu am făcut de multă vreme’. Pentru categoria incerte și neprevăzute nu mi-a venit nici o idee, pentru că oricum întreaga derulare ulterioară de evenimente urma a se decala cu intervalul de întârziere, deci... cine să mai știe ce mă va aștepta?... sau ce m-ar fi așteptat, însă datorită (sau din cauza) întârzierii nu mai urma să se întâmple?...
Lumea părea nemulțumită în jur. Probabil pe bună dreptate, dacă urma să piardă legături (cu trenuri sau alte avioane). Probabil urma să fie nevoiți să ia taxi, să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a ajunge în siguranță la adăposturile lor. Disconfortul exista, lumea nu mai avea răbdare și abia aștepta să se plece odată!...
Iar peste toate acestea, pentru mine rămânea întrebarea ‚ce fac cu timpul liber care s-a creat astfel?’ Pentru că nu am cum să influențez orarul de zbor, prefer să fac ceva plăcut, pentru că știu că e singura manieră brevetată neoficial de accelerare a timpului. Pot citi, pot vorbi la telefon, pot socializa cu vecinii, pot sta degeaba, pot scrie... Mi-am amintit de o campanie anti-fumat foarte drăguță, care propunea fumătorilor activități alternative care durează... cam cât o țigară! Cea mai haioasă mi s-a părut opțiunea de a face‚nimic’. La fel cum pilula contraceptivă ideală rămâne aspirina – nu înainte, nici după, ci în loc de...
Și uite-așa am ales să scriu, cu scuzele de rigoare față de vecinii de așteptare, care am sperat că mă vor înțelege. Există momente când personalitatea mea sociabilă se duce la culcare și numai în astfel de momente pot să scriu. Iar în duminica respectivă personalitatea cu pricina dormise oricum și nu avea chef să se trezească taman seara! Foarte probabil urma să mă manifest prin socializare susținută și compensatorie săptămâna următoare.
Și iată că, în timp ce scriam, m-a sunat nepoțica mea în vârstă de patru ani (prin intermediul mamei sale și sorei mele), care vroia să vorbească la telefon cu cineva. Așa că am auzit trei voci de înger (ea, frățiorul ei de aproape 6 ani și mama lor), preț de câteva minute, pe care altfel ar fi trebuit să le petrec într-un proces de rutină – respectiv urcarea în avion. Am făcut un schimb reciproc de bucurie cu ei și în plus, printr-o binevenită coincidență, mi-au oferit material pentru ceea ce scriam, deși nu știau ce se întâmplă la celălalt capăt al firului (sau mai bine spus al lipsei de fir în zilele noastre...).
Sora mea se plângea că cea mică e teribilă, că nu are niciodată răbdare până vorbește mama, ori de câte ori sună cineva. Se repede să îi ia telefonul sau strigă și nu o lasă deloc să vorbească. Ceea ce mi-a amintit bineințeles și de un banc (pe care însă nu îl pot spune aici) cu faimoasa frază ‚răbdare, fata mea!...’.
Nepotul meu a urmat la vorbitor și m-a întrebat senin de ce nu merg cu mașina la Viena, dacă tot nu vine avionul. Întrebare logică și perfect justificată pentru vârsta lui, care demonstrează o orientare precoce spre identificarea de soluții. I-am răspuns că mi-ar lua o zi întreagă să ajung cu mașina, așa că, deși mai am de așteptat o oră-două până plec, tot mai repede o să fie cu avionul. Ceea ce m-a dus (oare pentru a câta oară?) cu gândul către evoluția feluritelor mijloace de transport pe scara istoriei, la cât de ușor ne mișcăm în ziua de astăzi și cât de firesc (chiar meritat) ni se pare acest lucru în schimbul unui preț din ce în ce mai modest.
Pe măsură ce progresăm tehnologic, răbdarea noastră ca indivizi și ca națiuni se topește văzând cu ochii. Deși am obținut lucruri extraordinare, ne dorim tot mereu mai mult și mai repede - avem tot mai puțină răbdare să înțelegem, să testăm, să explorăm, să comparăm. Experimentăm noi produse și soluții, medicamente și tratamente, fără să ne gândim că deseori este nevoie să treacă o generație pentru a le înțelege cu adevărat consecințele. Ne aventurăm să cumpărăm lucruri pe care nu știm dacă ni le vom putea permite în viitor, alimentând criza sistemică ce ne înconjoară.
Se pare că am picat deja de ceva vreme în capcana marilor civilizații, pornind nerăbdători pe calea autodistrugerii. Din păcate istoria e scrisă subiectiv și părtinitor și nu avem nici cea mai mică idee care sunt semnalele de avertizare pentru civilizațiile aflate pe calea spre autodistrugere. În seara aceasta o ipoteză tristă mi-a trecut prin cap: și dacă la un moment dat pe scara evoluției, marile civilizații și-au pierdut pur și simplu răbdarea și au făcut câteva prostii ireversibile la scara globală?!
Pare imposibil ori sună mai curând cunoscut?
Astă seară am să mă opresc aici. Nu însă înainte de a le mulțumi celor care au avut răbdare să ajungă până aici, cărora le doresc din suflet să aibă și rabdarea de a parcurge acele drumuri care li se potrivesc cel mai bine, oricât ar fi de lungi, către destinațiile cele mai importante din viața lor!
Seară bună,
Georgina
Sunday, July 3, 2011
Nehotarare
Motto: Martiriul este frecvent o forma de indecizie (in engleza “Endurance is frequently a form of indecision”) - Elizabeth Bibesco
Culmea nehotararii: sa ezit, sa nu ezit?...
Definitie (dexonline): lipsa de hotarare; ezitare, sovaiala, indoiala.
Pentru mine o culme personala e nehotararii s-a manifestat pe parcursul acestei dupa-amieze. Nu stiu daca sa public sau nu aceste randuri, pentru simplul motiv ca nu ma hotarasc ce sa scriu. Tind sa includ ganduri personale, care insa par prea personale si nu stiu daca blogul de fata este cadrul potrivit pentru astfel de ganduri. Nu ma hotarasc daca sa urmez un sir logic sau unul intuitiv. In fine, nu ma hotarasc nici macar daca sunt o persoana hotarata sau nehotarata – in general asa.
Prin urmare, voi incepe cu a incerca sa definesc ce reprezinta „nehotararea”, asa cum o percep de fapt la sfarsitul exercitiului de asta seara. Mai exact, paragrafele ce urmeaza au fost scrise la sfarsit, iar povestea din spate a fost declansatorul intregii scrieri. Incep sa ma simt precum acei autori descrisi in anii de liceu, despre care citeam ca sunt greu de urmarit pentru ca scrierile lor nu au nici o logica. Si nu ma hotarasc daca e bine sau rau.
Prima reactie ar fi intuitiva – nehotararea este un non-cuvant, dat de o negatie aplicata hotararii; ezitarea este mai clara, ea reflectand o stare; sovaiala si indoiala asemenea. Insa notiunea de „lipsa de hotarare” in sine nu pare sa existe in stare libera in viata de zi cu zi. In contradictie cu mottoul si culmea de mai sus, sensul subiectului de astazi ma eludeaza (cred ca tot romanul stie astazi sensul cuvantului „a eluda” de la primul nostru presedinte post-comunist; daca nu, il gasiti aici - http://dexonline.ro/definitie/eluda).
Pare paradoxal sa nu cred ca exista nehotarare, pentru ca simt ca o experimentez zilnic. Pai sa vedem: daca incerc sa definesc hotararea (ca sa inteleg ce este de fapt nehotararea), ajung la concluzia ca orice decid intra la categoria „hotarare”. A nu face ceva, a astepta sa treaca toamna pana ma hotarasc, a ignora alternativele - toate acestea sunt de fapt decizii.
Daca dau timpul inapoi pana la primul meu editorial (cel despre risc) constat ca nu mi s-a schimbat catusi de putin perceptia in ceea ce priveste indecizia. Mottoul de atunci spunea ca cei care nu risca nimic sunt de fapt cei care risca cel mai mult in viata. Risca sa nu afle niciodata „cum ar fi fost daca...” Lipsa de actiune este deci de fapt consecinta unei decizii. A nu lua o hotarare este sinonim cu hotararea de a amana o decizie. Si tot asa, pe principiul ce a fost mai intai (oul sau gaina...), as putea crea o spirala logica care leaga decizia si indecizia – una se trage din cealalta, dar se si declanseaza reciproc. Mai exact, fiecare decizie ma pune intr-o situatie noua, in care trebuie sa iau o alta decizie, asa ca viata imi pare a fi un lung sir de decizii si indecizii, unele mai ezitante decat celelalte.
Tot cautand prin arhiva, am gasit mottoul de la „libertate”, respectiv „o clipa, intre momentul in care ti se spune ceva si cel in care decizi cum reactionezi”. As putea sa extind aceeasi definitie si la nehotarare, insa atunci ar fi foarte dificil sa determin cat de lunga trebuie sa fie clipa ca sa disting intre „hotarare” si „nehotarare”. Asa ca prefer sa raman la concluzia ca nu exista, pentru simplul motiv ca atunci cand ma confrunt cu necesitatea unei decizii intotdeauna exista si varianta „las-o bai ca merge-asa”.
Si cu asta as putea spune ca am terminat ce am avut de spus astazi pe tema aleasa. Insa v-am spus deja ca asta e de fapt finalul, asa ca o sa primiti si povestea din spatele alegerii acestui cuvant.
A trecut mai bine de o luna de cand nu am mai scris. M-am bucurat de o scurta vacanta (1 saptamana), de cateva zile libere legate de ceva sarbatori religioase catolice, insa a fost in acelasi timp si o luna de munca intensa la birou. Situatii complexe si urgente (nimic nou de altfel), insa ceva mai multe decat de obicei. Peste asta s-au adaugat calatoriile (6 zboruri cu avionul si 2 drumuri de cate 3 ore cu trenul numai in iunie), asa ca banuiesc ca pot sa spun ca a fost o luna destul de obositoare. Printre altele, a trebuit sa impachetez o gramada de hartoage, pentru ca ne-am mutat birourile (in aceeasi cladire, insa oricum mi s-a oferit un prilej de curatenie – lucru foarte apreciat in cazul meu). Dar despre curatenia din perioada asta si despre impactul ei asupra gandurilor mele am scris mai mult pe blogul in engleza (v. http://egooutpeters.blogspot.com/2011/07/cleaning.html).
Pentru ca nu vreau sa dublez tematica, am sa va spun doar ca procesul intensiv de curatenie de la birou m-a dus inca o data cu gandul catre procesul de mutare de anul trecut. Si am realizat ca inca am o senzatie de tranzitie aici in Viena. Poate se datoreaza faptului ca petrec atat de mult timp pe drum, sau poate faptului ca merg destul de des acasa in week-end.
Cert este ca deseori ma simt ca un navetist. M-am obisnuit cu camere de hotel curate, cu paturi confortabile, insa goale si reci. Cineva m-a intrebat daca nu m-am plictisit de atatea calatorii, altcineva daca imi place cu adevarat sa calatoresc. Raspunsul la amandoua a fost „da – inca imi place, inca ma intriga, inca ma bucur de fiecare ora intr-un alt oras, alaturi de alti oameni, majoritatea deosebit de umani”. Inca ma simt ca un copil in clasele primare, invatand in fiecare zi lucruri noi, vazand in fiecare luna alte locuri, alte obiceiuri. Inca, inca, inca... Pe termen lung insa, recunosc ca nu pot face asta la nesfarsit. E o perioada care se masoara poate in luni sau poate in ani. Insa la fel ca si scoala primara, presupun ca imi va folosi la ceva in viata care urmeaza. Ce urmeaza insa... nu as sti sa va spun de pe acum.
Imi aduc aminte de interviul cu actualul sef, cand m-a intrebat unde ma imaginez peste 5 ani (intrebare despre care stiam ca e clasica, insa era prima data cand o auzeam personal). Primul lucru care mi-a venit pe buze a fost „Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, spune-i ce planuri ai”, dupa care insa am spus cuminte: „Vreau sa fiu sanatoasa, fericita si apreciata (respectata)”. Nu a insistat. Insa saptamana asta, am povestit cuiva de asta si m-a intrebat daca acum am sau nu toate astea. Reactia imediata a fost sa zambesc si sa spun ca aproximativ da, dar asta nu ma opreste sa imi doresc sa le am si peste 5 ani.
Insa intrebarea asta m-a pus pe ganduri. M-a facut sa dau timpul inapoi la interviul cu pricina si sa realizez ca de fapt prin schimbarea locului de munca renuntam constient la doua din cele trei (fericirea si respectul pe care le aveam acasa), cu planul de a le redobandi aici, in timp. Sanatatea ar fi fost de fapt semnul de stabilitate – puntea peste ani (ma rog, un nivel rezonabil de sanatate, dupa cum spune vorba romaneasca „daca in fiecare zi ma doare in alt loc inseamna ca sunt sanatos...”).
Tocmai pentru ca munca de zi cu zi este atat de interesanta, iau fiecare zi la rand exact asa cum vine, fara sa ma gandesc foarte mult la viitor. Principiul de baza pe care mi l-a insuflat mama a fost ca trebuie sa ma straduiesc ca fiecare lucru pe care il fac, sa il fac cat pot eu de bine. Mesajul ei era ca daca faci lucrurile bine, vei fi apreciat si cautat pentru asta. Si vei avea satisfactia lucrului implinit si constiinta impacata ca ai facut tot ce ai putut. Cred ca spusele ei au contribuit foarte mult la faptul ca nu am vazut niciodata propria cariera ca pe o competitie cu cineva. Nici macar ca pe o prioritate in viata. De obicei munca era pentru mine o relatie care se dezvolta intre lucrul din fata mea si ambitia mea de a il face cat de bine ma pricep. Nu ma comparam cu altii care faceau acelasi lucru in alt fel. Ma uitam bineinteles catre cei pe care ii admiram, ca sa invat de la ei, sa „fur meserie”. Insa nu mi s-a intamplat sa invidiez pe cineva care facea altfel, pentru simplul motiv ca are rezultate mai bune, atunci cand acel „altfel” nu mi se potrivea. Imi vedeam de treaba mea si mergeam mai departe. Si undeva in subconstientul meu, exista mereu convingerea ca mama stie ce spune, ca in timp voi castiga recunoastere si respect pentru ceea ce fac.
Cea mai interesanta schimbare a fost cand mi-am asumat o functie intr-un domeniu relativ diferit, unde nu eram sigura ca voi face fata. Dintr-un instinct de conservare, inainte sa ma decid, mi-am intrebat seful de atunci daca intr-adevar ma crede capabila sa ma ridic la inaltimea asteptarilor pe noua pozitie. Raspunsul lui a fost atat de simplu, de parca mama era undeva in camera si ii soptea la ureche ce sa spuna: „ce stiu sigur e ca ai sa te straduiesti sa faci totul cat poti tu de bine; cred ca asta e suficient”.
Iata insa ca atunci cand am cateva zile libere (cum a fost luna trecuta), imi dau seama ca as putea parea nehotarata cu privire la viitorul meu in general. Astazi de dimineata cineva m-a intrebat pe email daca m-am hotarat sa raman definitiv aici. Suna ca o intrebare de complezenta si relativ retoric - un fel de confirmare a unei certitudini din partea celui care o formulase. Insa adevarul este ca la modul cel mai concret nu am nici cea mai vaga idee unde vreau sa fiu peste cinci ani.
Bineinteles ca gasesc pentru asta cea mai buna justificare din lume - aceea ca oricum nu am reusit niciodata sa planific cu adevarat lucrurile importante in plan personal. Am trait oarecum cu scopul de a raspunde cat mai fidel nevoilor declarate ale celor din jur. Nu am cautat niciodata singura de lucru, nu am mers la interviuri. Am avut intodeauna cv-ul actualizat si ingrijit, insa nu l-am trimis nimanui. L-am depus cuminte la departamentele de resurse umane pe masura ce mi se cerea. Asta nu inseamna ca am stat intr-un loc, pana acum am muncit pret de 13 ani, in 4 organizatii si 3 domenii diferite. Angajatorul l-am schimbat chiar de 5 ori – ultima data in cadrul aceleiasi organizatii. De cate ori am facut o schimbare, a urmat unei solicitari din partea cuiva, care declara suficient de convingator ca are nevoie de mine la noul loc, descria frumos provocarea si ma convingea ca e mult mai interesant decat ce faceam la momentul respectiv. Nu as putea spune nici ca sunt nestatornica (acolo unde am fost multumita am stat perioade lungi /4-5 ani), nici ca accept tot ce mi se ofera, pentru ca am mai si refuzat.
Viata a avut intotdeauna cursul ei, pe care nu prea l-am anticipat insa l-am urmat cuminte, si pana una-alta multumesc lui Dumnezeu ca m-a adus acolo unde sunt acum. Pe plan sentimental principiile de baza sunt cam aceleasi, as putea spune ca sunt de moda veche – prefer sa fiu aleasa decat sa aleg. Nu imi place directia ultra-feminista in care pare sa se mearga in prezent in societate; nu m-am obisnuit cu femeia care clasifica, invita si cucereste barbatii. Cred in procesul de selectie naturala, respectiv faptul ca daca un barbat nu are suficient curaj ca sa ma abordeze, nu va avea suficient curaj nici sa ramana alaturi de mine dupa ce ma cunoaste. Prin urmare cel care va imbatrani alaturi de mine va trebui sa fie suficient de puternic ca sa ma si tarasca putin – macar pana in pestera.
Revenind insa la introducerea pe care am scris-o de fapt la final: concluzia personala pe care o trag din cele de mai sus este ca nu sunt catusi de putin nehotarata, insa sunt obisnuita sa iau hotararile numai pe masura ce sunt necesare. Trebuie mai intai sa inteleg atat premizele cat si alternativele, pentru ca am nevoie sa ma bazez pe argumente atunci cand declansez o schimbare. Dupa care insa ascult si de intuitie, pentru ca logica poate sa ascunda multe capcane. Spun asta pentru ca rareori avem disponibile toate datele relevante pentru luarea unei decizii, insa nevoia de a lua decizia nu asteapta pana primim noi toate raspunsurile. Si atunci e nevoie de mijloace neconventionale ca sa analizezi ceea ce ai.
Modul acesta de actiune cred ca e evident atat in viata personala cat si la munca – nu ezit foarte mult cand e vorba de a decide, nu imi place incertitudinea, insa pun intrebari pana inteleg contextul in care e nevoie de decizie. Nu am probleme nici in a reveni asupra unei decizii - atunci cand aceasta e reversibila si contextul demonstreaza ca decizia initiala fie a plecat de la premize gresite, fie merge pe o cale gresita. Asta nu inseamna ca sunt inconstanta sau nehotarata, ci pur si simplu ca incerc sa reevaluez cat mai repede premisele atunci cand ceva se schimba. Iar daca e aplicat cu inteligenta si fermitate, genul acesta de proces de decizie se traduce de fapt in flexibilitate si adaptabilitate.
Si pentru ca iarasi m-am intins foarte mult, am sa va mai spun ceva scurt si am sa ma duc cuminte la culcare. Obisnuitul meu indemn la actiune – nu pot sa inchei fara el.
Indiferent ca e vorba de o hotarare activa sau pasiva (altfel spus „nehotarare”) pe care o aveti de luat in viata, incercati sa va focusati asupra consecintelor, sa vi le asumati si sa priviti inainte, catre urmatoarea intersectie care necesita o noua decizie. Nu incercati sa reclasificati propriile hotarari in „bune” sau „rele” in functie de consecinte. Personal nu cred ca exista hotarari bune sau rele, exista doar hotarari pur si simplu. Si consecinte bune sau rele. Faptul ca traim consecintele nu ne da dreptul sa judecam deciziile care au condus catre ele, insa ne obliga sa privim cu grija la urmatoarele alegeri pe care le facem. Va spun asta pentru ca nu vom putea ghici niciodata daca ce vedem noi „bun” sau „rau” pe moment este de fapt consecinta finala sau daca ordinea cosmica a evenimentelor conduce spre altceva in viitorul mai apropiat sau mai indepartat (clasicul exemplu cu batalia si razboiul). Nu putem sti daca o alta decizie, alternativa, ar fi putut declansa un alt set de consecinte, mai bune sau mai rele. Asumarea, acceptarea si privitul inainte reprezinta cea mai eficienta cale de rezolvare pentru orice potentiala eroare din trecut.
Mai multe detalii despre consecinte gasiti insa la http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html(astazi pare a fi ziua amintirilor...).
Va doresc o zi frumoasa, plina de hotarari intelepte – de orice fel ar fi ele, pasive sau active.
Georgina Popescu
Culmea nehotararii: sa ezit, sa nu ezit?...
Definitie (dexonline): lipsa de hotarare; ezitare, sovaiala, indoiala.
Pentru mine o culme personala e nehotararii s-a manifestat pe parcursul acestei dupa-amieze. Nu stiu daca sa public sau nu aceste randuri, pentru simplul motiv ca nu ma hotarasc ce sa scriu. Tind sa includ ganduri personale, care insa par prea personale si nu stiu daca blogul de fata este cadrul potrivit pentru astfel de ganduri. Nu ma hotarasc daca sa urmez un sir logic sau unul intuitiv. In fine, nu ma hotarasc nici macar daca sunt o persoana hotarata sau nehotarata – in general asa.
Prin urmare, voi incepe cu a incerca sa definesc ce reprezinta „nehotararea”, asa cum o percep de fapt la sfarsitul exercitiului de asta seara. Mai exact, paragrafele ce urmeaza au fost scrise la sfarsit, iar povestea din spate a fost declansatorul intregii scrieri. Incep sa ma simt precum acei autori descrisi in anii de liceu, despre care citeam ca sunt greu de urmarit pentru ca scrierile lor nu au nici o logica. Si nu ma hotarasc daca e bine sau rau.
Prima reactie ar fi intuitiva – nehotararea este un non-cuvant, dat de o negatie aplicata hotararii; ezitarea este mai clara, ea reflectand o stare; sovaiala si indoiala asemenea. Insa notiunea de „lipsa de hotarare” in sine nu pare sa existe in stare libera in viata de zi cu zi. In contradictie cu mottoul si culmea de mai sus, sensul subiectului de astazi ma eludeaza (cred ca tot romanul stie astazi sensul cuvantului „a eluda” de la primul nostru presedinte post-comunist; daca nu, il gasiti aici - http://dexonline.ro/definitie/eluda).
Pare paradoxal sa nu cred ca exista nehotarare, pentru ca simt ca o experimentez zilnic. Pai sa vedem: daca incerc sa definesc hotararea (ca sa inteleg ce este de fapt nehotararea), ajung la concluzia ca orice decid intra la categoria „hotarare”. A nu face ceva, a astepta sa treaca toamna pana ma hotarasc, a ignora alternativele - toate acestea sunt de fapt decizii.
Daca dau timpul inapoi pana la primul meu editorial (cel despre risc) constat ca nu mi s-a schimbat catusi de putin perceptia in ceea ce priveste indecizia. Mottoul de atunci spunea ca cei care nu risca nimic sunt de fapt cei care risca cel mai mult in viata. Risca sa nu afle niciodata „cum ar fi fost daca...” Lipsa de actiune este deci de fapt consecinta unei decizii. A nu lua o hotarare este sinonim cu hotararea de a amana o decizie. Si tot asa, pe principiul ce a fost mai intai (oul sau gaina...), as putea crea o spirala logica care leaga decizia si indecizia – una se trage din cealalta, dar se si declanseaza reciproc. Mai exact, fiecare decizie ma pune intr-o situatie noua, in care trebuie sa iau o alta decizie, asa ca viata imi pare a fi un lung sir de decizii si indecizii, unele mai ezitante decat celelalte.
Tot cautand prin arhiva, am gasit mottoul de la „libertate”, respectiv „o clipa, intre momentul in care ti se spune ceva si cel in care decizi cum reactionezi”. As putea sa extind aceeasi definitie si la nehotarare, insa atunci ar fi foarte dificil sa determin cat de lunga trebuie sa fie clipa ca sa disting intre „hotarare” si „nehotarare”. Asa ca prefer sa raman la concluzia ca nu exista, pentru simplul motiv ca atunci cand ma confrunt cu necesitatea unei decizii intotdeauna exista si varianta „las-o bai ca merge-asa”.
Si cu asta as putea spune ca am terminat ce am avut de spus astazi pe tema aleasa. Insa v-am spus deja ca asta e de fapt finalul, asa ca o sa primiti si povestea din spatele alegerii acestui cuvant.
A trecut mai bine de o luna de cand nu am mai scris. M-am bucurat de o scurta vacanta (1 saptamana), de cateva zile libere legate de ceva sarbatori religioase catolice, insa a fost in acelasi timp si o luna de munca intensa la birou. Situatii complexe si urgente (nimic nou de altfel), insa ceva mai multe decat de obicei. Peste asta s-au adaugat calatoriile (6 zboruri cu avionul si 2 drumuri de cate 3 ore cu trenul numai in iunie), asa ca banuiesc ca pot sa spun ca a fost o luna destul de obositoare. Printre altele, a trebuit sa impachetez o gramada de hartoage, pentru ca ne-am mutat birourile (in aceeasi cladire, insa oricum mi s-a oferit un prilej de curatenie – lucru foarte apreciat in cazul meu). Dar despre curatenia din perioada asta si despre impactul ei asupra gandurilor mele am scris mai mult pe blogul in engleza (v. http://egooutpeters.blogspot.com/2011/07/cleaning.html).
Pentru ca nu vreau sa dublez tematica, am sa va spun doar ca procesul intensiv de curatenie de la birou m-a dus inca o data cu gandul catre procesul de mutare de anul trecut. Si am realizat ca inca am o senzatie de tranzitie aici in Viena. Poate se datoreaza faptului ca petrec atat de mult timp pe drum, sau poate faptului ca merg destul de des acasa in week-end.
Cert este ca deseori ma simt ca un navetist. M-am obisnuit cu camere de hotel curate, cu paturi confortabile, insa goale si reci. Cineva m-a intrebat daca nu m-am plictisit de atatea calatorii, altcineva daca imi place cu adevarat sa calatoresc. Raspunsul la amandoua a fost „da – inca imi place, inca ma intriga, inca ma bucur de fiecare ora intr-un alt oras, alaturi de alti oameni, majoritatea deosebit de umani”. Inca ma simt ca un copil in clasele primare, invatand in fiecare zi lucruri noi, vazand in fiecare luna alte locuri, alte obiceiuri. Inca, inca, inca... Pe termen lung insa, recunosc ca nu pot face asta la nesfarsit. E o perioada care se masoara poate in luni sau poate in ani. Insa la fel ca si scoala primara, presupun ca imi va folosi la ceva in viata care urmeaza. Ce urmeaza insa... nu as sti sa va spun de pe acum.
Imi aduc aminte de interviul cu actualul sef, cand m-a intrebat unde ma imaginez peste 5 ani (intrebare despre care stiam ca e clasica, insa era prima data cand o auzeam personal). Primul lucru care mi-a venit pe buze a fost „Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, spune-i ce planuri ai”, dupa care insa am spus cuminte: „Vreau sa fiu sanatoasa, fericita si apreciata (respectata)”. Nu a insistat. Insa saptamana asta, am povestit cuiva de asta si m-a intrebat daca acum am sau nu toate astea. Reactia imediata a fost sa zambesc si sa spun ca aproximativ da, dar asta nu ma opreste sa imi doresc sa le am si peste 5 ani.
Insa intrebarea asta m-a pus pe ganduri. M-a facut sa dau timpul inapoi la interviul cu pricina si sa realizez ca de fapt prin schimbarea locului de munca renuntam constient la doua din cele trei (fericirea si respectul pe care le aveam acasa), cu planul de a le redobandi aici, in timp. Sanatatea ar fi fost de fapt semnul de stabilitate – puntea peste ani (ma rog, un nivel rezonabil de sanatate, dupa cum spune vorba romaneasca „daca in fiecare zi ma doare in alt loc inseamna ca sunt sanatos...”).
Tocmai pentru ca munca de zi cu zi este atat de interesanta, iau fiecare zi la rand exact asa cum vine, fara sa ma gandesc foarte mult la viitor. Principiul de baza pe care mi l-a insuflat mama a fost ca trebuie sa ma straduiesc ca fiecare lucru pe care il fac, sa il fac cat pot eu de bine. Mesajul ei era ca daca faci lucrurile bine, vei fi apreciat si cautat pentru asta. Si vei avea satisfactia lucrului implinit si constiinta impacata ca ai facut tot ce ai putut. Cred ca spusele ei au contribuit foarte mult la faptul ca nu am vazut niciodata propria cariera ca pe o competitie cu cineva. Nici macar ca pe o prioritate in viata. De obicei munca era pentru mine o relatie care se dezvolta intre lucrul din fata mea si ambitia mea de a il face cat de bine ma pricep. Nu ma comparam cu altii care faceau acelasi lucru in alt fel. Ma uitam bineinteles catre cei pe care ii admiram, ca sa invat de la ei, sa „fur meserie”. Insa nu mi s-a intamplat sa invidiez pe cineva care facea altfel, pentru simplul motiv ca are rezultate mai bune, atunci cand acel „altfel” nu mi se potrivea. Imi vedeam de treaba mea si mergeam mai departe. Si undeva in subconstientul meu, exista mereu convingerea ca mama stie ce spune, ca in timp voi castiga recunoastere si respect pentru ceea ce fac.
Cea mai interesanta schimbare a fost cand mi-am asumat o functie intr-un domeniu relativ diferit, unde nu eram sigura ca voi face fata. Dintr-un instinct de conservare, inainte sa ma decid, mi-am intrebat seful de atunci daca intr-adevar ma crede capabila sa ma ridic la inaltimea asteptarilor pe noua pozitie. Raspunsul lui a fost atat de simplu, de parca mama era undeva in camera si ii soptea la ureche ce sa spuna: „ce stiu sigur e ca ai sa te straduiesti sa faci totul cat poti tu de bine; cred ca asta e suficient”.
Iata insa ca atunci cand am cateva zile libere (cum a fost luna trecuta), imi dau seama ca as putea parea nehotarata cu privire la viitorul meu in general. Astazi de dimineata cineva m-a intrebat pe email daca m-am hotarat sa raman definitiv aici. Suna ca o intrebare de complezenta si relativ retoric - un fel de confirmare a unei certitudini din partea celui care o formulase. Insa adevarul este ca la modul cel mai concret nu am nici cea mai vaga idee unde vreau sa fiu peste cinci ani.
Bineinteles ca gasesc pentru asta cea mai buna justificare din lume - aceea ca oricum nu am reusit niciodata sa planific cu adevarat lucrurile importante in plan personal. Am trait oarecum cu scopul de a raspunde cat mai fidel nevoilor declarate ale celor din jur. Nu am cautat niciodata singura de lucru, nu am mers la interviuri. Am avut intodeauna cv-ul actualizat si ingrijit, insa nu l-am trimis nimanui. L-am depus cuminte la departamentele de resurse umane pe masura ce mi se cerea. Asta nu inseamna ca am stat intr-un loc, pana acum am muncit pret de 13 ani, in 4 organizatii si 3 domenii diferite. Angajatorul l-am schimbat chiar de 5 ori – ultima data in cadrul aceleiasi organizatii. De cate ori am facut o schimbare, a urmat unei solicitari din partea cuiva, care declara suficient de convingator ca are nevoie de mine la noul loc, descria frumos provocarea si ma convingea ca e mult mai interesant decat ce faceam la momentul respectiv. Nu as putea spune nici ca sunt nestatornica (acolo unde am fost multumita am stat perioade lungi /4-5 ani), nici ca accept tot ce mi se ofera, pentru ca am mai si refuzat.
Viata a avut intotdeauna cursul ei, pe care nu prea l-am anticipat insa l-am urmat cuminte, si pana una-alta multumesc lui Dumnezeu ca m-a adus acolo unde sunt acum. Pe plan sentimental principiile de baza sunt cam aceleasi, as putea spune ca sunt de moda veche – prefer sa fiu aleasa decat sa aleg. Nu imi place directia ultra-feminista in care pare sa se mearga in prezent in societate; nu m-am obisnuit cu femeia care clasifica, invita si cucereste barbatii. Cred in procesul de selectie naturala, respectiv faptul ca daca un barbat nu are suficient curaj ca sa ma abordeze, nu va avea suficient curaj nici sa ramana alaturi de mine dupa ce ma cunoaste. Prin urmare cel care va imbatrani alaturi de mine va trebui sa fie suficient de puternic ca sa ma si tarasca putin – macar pana in pestera.
Revenind insa la introducerea pe care am scris-o de fapt la final: concluzia personala pe care o trag din cele de mai sus este ca nu sunt catusi de putin nehotarata, insa sunt obisnuita sa iau hotararile numai pe masura ce sunt necesare. Trebuie mai intai sa inteleg atat premizele cat si alternativele, pentru ca am nevoie sa ma bazez pe argumente atunci cand declansez o schimbare. Dupa care insa ascult si de intuitie, pentru ca logica poate sa ascunda multe capcane. Spun asta pentru ca rareori avem disponibile toate datele relevante pentru luarea unei decizii, insa nevoia de a lua decizia nu asteapta pana primim noi toate raspunsurile. Si atunci e nevoie de mijloace neconventionale ca sa analizezi ceea ce ai.
Modul acesta de actiune cred ca e evident atat in viata personala cat si la munca – nu ezit foarte mult cand e vorba de a decide, nu imi place incertitudinea, insa pun intrebari pana inteleg contextul in care e nevoie de decizie. Nu am probleme nici in a reveni asupra unei decizii - atunci cand aceasta e reversibila si contextul demonstreaza ca decizia initiala fie a plecat de la premize gresite, fie merge pe o cale gresita. Asta nu inseamna ca sunt inconstanta sau nehotarata, ci pur si simplu ca incerc sa reevaluez cat mai repede premisele atunci cand ceva se schimba. Iar daca e aplicat cu inteligenta si fermitate, genul acesta de proces de decizie se traduce de fapt in flexibilitate si adaptabilitate.
Si pentru ca iarasi m-am intins foarte mult, am sa va mai spun ceva scurt si am sa ma duc cuminte la culcare. Obisnuitul meu indemn la actiune – nu pot sa inchei fara el.
Indiferent ca e vorba de o hotarare activa sau pasiva (altfel spus „nehotarare”) pe care o aveti de luat in viata, incercati sa va focusati asupra consecintelor, sa vi le asumati si sa priviti inainte, catre urmatoarea intersectie care necesita o noua decizie. Nu incercati sa reclasificati propriile hotarari in „bune” sau „rele” in functie de consecinte. Personal nu cred ca exista hotarari bune sau rele, exista doar hotarari pur si simplu. Si consecinte bune sau rele. Faptul ca traim consecintele nu ne da dreptul sa judecam deciziile care au condus catre ele, insa ne obliga sa privim cu grija la urmatoarele alegeri pe care le facem. Va spun asta pentru ca nu vom putea ghici niciodata daca ce vedem noi „bun” sau „rau” pe moment este de fapt consecinta finala sau daca ordinea cosmica a evenimentelor conduce spre altceva in viitorul mai apropiat sau mai indepartat (clasicul exemplu cu batalia si razboiul). Nu putem sti daca o alta decizie, alternativa, ar fi putut declansa un alt set de consecinte, mai bune sau mai rele. Asumarea, acceptarea si privitul inainte reprezinta cea mai eficienta cale de rezolvare pentru orice potentiala eroare din trecut.
Mai multe detalii despre consecinte gasiti insa la http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html(astazi pare a fi ziua amintirilor...).
Va doresc o zi frumoasa, plina de hotarari intelepte – de orice fel ar fi ele, pasive sau active.
Georgina Popescu
Subscribe to:
Posts (Atom)